Posted on iun. 29, 2019 | 0 comments

Primele menţionări ale labirinturilor sunt cele ale autorilor cretani si egipteni şi de aceea este de cuviinţă să le amintim primele. Vom trece apoi prin labiriturile menţionate de alţi autori ai Antichităţii şi vom vedea cum simbolul se repetă din ce în ce mai des pe lucrări de artă din cele mai variate, întinzându-se dincolo de perioada clasică. Idea labirintului a fost ulterior preluată şi adaptată de Biserica Creştină în timpurile întunecate ale Evului Mediu şi s-a dezvoltat dincolo de principiul artistic în a cărei formă şi-a găsit locul prima oară. Ideea labirintului a fost adaptată şi preluată în mediile horticulturii şi mai apoi în mediile matematice ca subiect de studiu.

După cum observăm, labirintul a ajuns în cele din urmă să evolueze dintr-un subiect de studiu într-un mediu practic, de la mijloc de existenţă şi până la un mediu de recreere dedicat copiilor.

Labirintul egiptean

Prima structură antică cunoscută omului care a adoptat modelul labirintului este o gigantică clădire situată în nordul Egiptului, un tărâm cunoscut pentru fastuoasele sale sisteme de irigaţie şi misterul care înconjoară istoria poporului său. Clădirea datează cu cel puţin 2000 de ani înainte de începutul erei creştine. Da, este vorba de labirintul egiptean sub forma piramidelor.

Există numeroase exagerări şi descrieri individuale cu discrepanţe corespunzătoare cand se face referire la Labirintul Egiptean. Cea mai amănunţită dintre acestea îi aparţine lui Herodot, numit şi ”părintele istoriei”. Născut în 484 î.C., Herodot a călătorit îndelung şi a vizitat numeroase locuri în care arheologii din ziua de azi nu mai au acces. Unul dintre aceste locuri este Egiptul Antic, tărâm împărţit în douăsprezece secţiuni – după spusele lui. Mai marii celor douăsprezece regate au convenit să lase o amintire a regimului lor şi a trecerii lor prin viaţă, iar aşa se face că au construit un labirint megalitic chiar deasupra lacului Moeris, în partea opusă a Oraşului Crocodililor. Herodot afirmă că până şi piramidele erau întrecute în frumuseţe şi glorie de Labirintul construit de egipteni.

Dacă unii sceptici ar putea afirma că Herodot şi-a dat frâu liber fanteziei şi a inventat doar acel loc magic, aflaţi că un alt mare călător, pe numele lui Strabo, a descris acelaşi labirint la două secole după Herodot. Strabo descrie labirintul în aceleaşi cuvinte şi cu aceeaşi uimire, numindu-l mai impozant decat piramidele. ”La capătul labirintului se află mormântul regal, alcătuit dintr-o piramidă cu baza pătrată şi conţinând corpul lui Imandes”. Strabo afirmă că era obiceiul celor douăsprezece cârmuitori ai Egiptului să se adune în curţile imense ale labirintului împreună cu preoţii şi să aducă ofrande zeilor sau să administreze imperiul.

În anumite părţi ale lucrării lui, Strabo îl critică pe Herodot din punct de vedere literar, dar descrierile celor doi sunt atât de asemănătoare încât nu ne putem îndoi de veridicitatea lor.

Ca un bonus istoric, labirintul egiptean este menţionat de un al treilea scriitor al perioadei: Diodorus Sicilianul. Acesta aminteşte de acelaşi labirint de deasupra lacului Moeris. Pomponius Mela oferă o menţionare a sus-numitului labirint un secol mai târziu iar în prima jumătate a secolului I, Pliny, în a sa ”Istorie a Naturii” are multe de spus legat de acest subiect.

Din punct de vedere istoric este ciudat că o construcţie megalitică ca Labirintul Egiptean să nu fi fost descoperită în zilele noastre sau că o urmă a sa nu a fost lăsată prin nisipul deşertului.

Gemelli-Careri, un călător italian care a vizitat Egiptul în 1693, face referire la un labirint subteran pe care l-a observat în vecinătatea piramidelor. În 1700, Paul Lucas, anticarul regelui Louis al X-V-lea publică o carte cu relatările călătoriilor lui, carte în ale cărei pagini menţionează ruinele unui labirint.

În 1843 o expediţie prusacă condusă de K.R. Lepsius afirmă că a descoperit ruinele labirintului egiptean. Mai mult, G.M. Ebers, un acolit al lui Lepsius ne spune că dacă te caţeri pe una din piramidele învecinate poţi observa cu ochiul liber conturul acestuia.

Labirintul egiptean a fost distrus de romani, iar în locul lui a fost construit un sat din materialele rămase la dispoziţie. Bucăţi de zid au fost examinate şi s-a concuzionat că satul ţine acum locul labirintului străvechi.

Labirintul cretan

Este probabil cel mai cunoscut din întreaga istorie veridică sau mitică a omenirii. Plutarh a activat ca istoric în cea de-a doua jumătate a secolului I. Informaţiile oferite de el cu privire la faptele lui Tezeu erau deja prezente în mentalitatea populară şi în poveştile transmise din gură în gură. Mai mult, există dovezi scrise de autori greci ai secolului V î.C. care atestă existenţa lui.

Cu toţii cunoaştem povestea lui Tezeu şi romantismul care înconjoară lupta lui cu Minotaurul. Aegeus – tatăl lui Tezeu – era regele Atenei. În acea perioadă peste Knosos era conducător un rege numit Minos, rege care totodată deţinea cea mai impresionantă flotă a Mării Mediteraniene din acea perioadă. Fiul lui Minos, Androgeos, a fost ucis în timpul uneia din călătoriile lui spre Attica. Drept pedeapsă, Minos a decis să ceară tribut atenienilor o dată la şapte ani, sub forma a şapte fete şi şapte tineri. Curtea lui Minos adăpostea un inventator priceput pe nume Daedalus şi care a construit pentru vestitul rege un labirint care se presupunea că ar fi imposibil de trecut. Construcţia a fost concepută pentru a adăposti o creatură numită ”Minotaurul”, progenitura monstruoasă a reginei Pasiphae şi a regelui. Minotaurul este descris ca fiind pe jumătate om, pe jumătate taur sau ca un om cu cap de animal, o bestie care ucidea orice fiinţă ce îi era adusă în cale. Cei paisprezece adolescenţi au fost aruncaţi unul câte unul în labirint şi lăsaţi să îşi termine viaţa la mila monstrului.

Tezeu a aflat de tribut şi l-a rugat pe tatăl său Aegeu să îl lase să devină unul din cei paisprezece sortiţi pieirii, cu gândul că dacă Minotaurul va fi ucis, întreg procesul tributului va fi devenit inutil.

Ajuns la Knossos, Tezeu cade în graţiile uneia din fetele lui Minos. Ariadne reuşeşte să-i dea lui Tezeu un fir magic şi o sabie, unelte menite să-l ajute să iasă viu din întortocheatul labirint. După ce Tezeu a învins monstrul şi a reuşit să-i elibereze pe ceilalţi prizonieri a plecat cu Ariadne în drum spre Atena. Povestea aminteşte că întreg ansamblul s-a oprit în insula Delos unde au sărbătorit prin dans victoria lor. Dansul a ajuns să fie practicat în onoarea eroilor până în ziua de azi.

Există multe versiuni ale legendei, unele variind radical de altele. Philochorus, de exemplu, afirmă că labirintul lui Minos era defapt doar o închisoare în care regele îşi arunca prizonierii tineri pe care mai apoi îi oferea drept cadou celor care câştigau diverse întreceri sportive. Tot el spune că minotaurul era defapt doar un ofiţer militar al cărei predispoziţie spre agresivitate, în conjuncţie cu numele (Tauros), a dat naştele la mitul amintit.

Întrebarea finală rămâne desigur ”a existat sau nu cu adevărat labirintul minotaurului?”

Conform scriitorului greco-roman Apollodor, Daedalus a construit labirintul cretan pe baza celui egiptean dar la o scară de 1:100. Această afirmaţie, care a fost repetată ulterior de Pliny şi Diodorus, a dus la încercarea de identificare a construcţiei. Nimic nu părea să corespundă descrierii, până ce la Gortyna, în partea de sud a insulei Cretei, au fost descoperite o serie de pasaje interconectate, cu deschidere în latura muntelui Ida. Poeţii romani Catullus şi Claudian erau de părere că aceste peşteri sunt adevăratul labirint cretan.

Botanistul francez G. P. de Tournefort a vizitat cavernele la 1 iulie 1700 şi a notat în scrierile sale că pereţii de la intrare prezentau inscripţii şi date scrijelite de foştii vizitatori, cu ani începând din 1444 şi până în 1699. Tot el menţionează un alt labirint în Candia şi un altul în oraşul Gnossus.

Între 1810 şi 1817, C. R. Cockerell, un călător, a notat că a intrat într-unul din respectivele labirinturi şi că era să fie pierdut în pântecele lui de n-ar fi fost şirul de sfoară pe care îl adusese cu el. Similaritatea cu povestea lui Tezeu este izbitoare, dar nu ne este greu să ne imaginăm cine a copiat pe cine.

La câţiva kilometri în partea de nord-est a Gortynei şade baza dealului Kephala, fostul amplasament al anticului oraş Knossos. Pereţii alcătuiţi din mari blocuri de ghips prezentau însemne ciudate, aşa că Dr. A. J. Evans a fost convins că va da de lucruri interesante odadă ce va începe să sape situl arheologic. Se pare că a avut dreptate, asta deoarece sub dărâmături zăcea un oraş preistoric care a pus bazele a ceea ce noi cunoaştem astăzi ca fiind civilizaţia Minonă. Obiectele descoperite datau din 3000 î.C.. A fost descoperită şi o cameră a tronului în care se presupune că regele Minos îşi petrecea majoritatea timpului. Poate cea mai importantă descoperire a fost însemnul toporului cu lamă dublă repetat obsesiv şi ceva ce părea a fi un labirint încrustat pe unul din pereţi.

Labirintul etrusc

Pe lângă labirintul egiptean şi cel cretan, o serie de structuri sunt catalogate ca făcând parte din labirintul etrusc (numit şi ”labirintul italian”). Pliny menţionează un asemenea labirint ca fiind construit după modelul celui egiptean pe insula Lemnos şi afirmă că era renumit pentru frumuseţea celor 150 de coloane ale sale. Menţionează un altul la Samos, presupunând că ar fi fost construit de Teodorus şi un al treilea la Clusium. Ultimul este numit ca fiind mormântul generalului etrusc Lars Porsena. Este singurul mormânt etrusc amintit de scriitorii Antichităţii şi este amintit de Pliny din simplul motiv că era înconjurat de un extraordinar labirint. Varro citează acelaşi labirint şi îi atribuie proporţii gigantice, ceea ce i-a determinat pe ceilalţi autori ulteriori să pună sub semnul îndoielii veridicitatea afirmaţiilor.

Un labirint care se potriveşte descrierii lui Varro se află pe Calea Apiană spre Albano. Este numit ”Mormântul Horaţilor şi Curiaţilor”. În prima jumătate a secolului trecut un călător britanic pe numele său G. Dennis a realizat un studiu al antichităţilor din Etruria şi a labirintului tăiat în piatră. Tot el afirmă că o structură labirintică a fost descoperită la câţiva kilometri depărtare sub forma unui cimitir etrusc.

Labirintul etrusc – după cum putem observa – ia mai întotdeauna forma cavoului, a catacombelor mortuare. Strabo aminteşte şi el de catacombele pe care el le numeşte ”Labirintul Ciclopului”.

Termenul de ”labirint” a ajuns în perioada lui Pliny să aibă o cu totul altă conotaţie, el semnificând mozaicurile din podeaua clădirilor celor avuţi sau drumurile tăiate de copii prin grâu şi iarbă în timpul jocului. Termenul era totodată aplicat şi capcanelor întinse peştilor, dacă ar fi să ne luăm după lucrările lui Teocritus.

Simbolul labirintului în arta antică

Există diverse speculaţii cu privire la modul în care forma tipică a labirintului a ajuns să fie reprezentată. A devenit un stereotip încă dinainte de era creştină şi şi-a păstrat structura timp de multe secole. Monezile din Knossos ne furnizează destule detalii cu privire la simbolistica labirintului. Însemnele primitive de tipul fylfot sau svastica au atras deasemenea atenţia istoricilor deoarece se aseamănă îndeajuns de mult cu un labirint simplist. Sigilii minone şi egiptene descoperite în siturile arheologice prezintă acelaşi tipar. Forma internă a labirintului de pe o placă descoperită în Memphis afişează două siluete dispuse faţă în faţă, în aceeaşi manieră în care zeii egipteni sunt reprezentaţi secole mai târziu pe pereţii piramidelor. Placa datează din anul 3000 î.C. şi desenul de pe ea seamănă mult cu două hieroglife egiptene – ”mer” (care simbolizează pământul irigat) şi ”aha” (simbol al unui plan al curţii regeşti).

Monezile din Knossos au o vechime mult mai mare decât civilizaţia Minona, din timpuri în care cultura greacă a înlocuit-o deja pe cea miceniană.

Un labirint a fost descoperit şi pe un pilon din peristeul unei clădiri excavate la Pompei. Se numeşte casa lui Lucreţiu iar labirintul în cauză a fost sculptat în urmă cu vreo 2000 de ani. Desenul este acompania de inscripţia ”LABYRINTHUS. HIC HABITAT MINOTAURUS” – o posibilă aluzie la stăpânul de atunci al casei. Un alt mozaic din casa numită ”Casa Labirintului” îl înfăţişează pe Tezeu şi Minotaurul în plină luptă, urmăriţi îndeaproape de un grup de fete înspăimântate.

Romanii excelau în arta mozaicului care deseori afişa simboluri labirintice. Un anume tip de mozaic era numit ”pavimentum sectile” şi era compus din bucăţi de marmură de diferite mărimi şi culori, aranjate în seturi uniforme astfel încât să alcătuiască un ornament. Un alt tip, ”pavimentum tessellatum” era alcătuit din bucăţi de marmură de aceeaşi mărime şi formă. ”Pavimentum vermiculatum” era compus din piese foarte mici ca dimensiune, ”pavimentum scalpturatum” era mozaicul sculptat iar stilul ”opus alexandrinum” este o versiune a lui ”sectile” care apare nu doar pe continentul european dar şi în Marea Britanie, fostă colonie romană.

Textul ăsta l-am scris acum cel puțin 10 ani. L-am găsit prin laptop și-am zis că-l pun online.