Posted on aug. 20, 2015 | 2 comments

La ce ne putem aştepta de la societate în viitorul apropiat? Cum s-a schimbat societatea în ultimele patru decenii şi ce dictează avântul tehnologic psihologiei sociale? Şi mai ales – ce dezavantaje pe plan psihologic aduce cu sine progresul?

Începutul secolului al XXI-lea a însemnat un avânt tehnologic semnificativ. Televiziunea ne-a legat pe toţi iar – ulterior – Internetul a cimentat acea legătură. Dacă în anii ’80 deţinerea unui PC implica bani serioşi, acum până şi zonele rurale din România sunt tehnologizate. Anii ’90 au însemnat PDA-uri, jocuri pe calculator în reţea, telefoane mobile, 80 de canale pe ecranul televizorului. Anii 2000 au plusat cu boom-ul erei Dot-Com şi îmbunătăţirea căilor de socializare online. Ai spune că tehnologia ne-a ajutat să îmbunătăţim relaţiile inter-umane. Şi, cu toate acestea, numărul oamenilor care ajung la psiholog creşte de la an la an. Mulţi apelează la serviciile unui psiholog pentru că se simt singuri, nu pot forma relaţii cu semenii lor, nu pot susţine relaţiile în care deja se află sau evită să iasă în public.

Ca să înţelegem mai bine de unde porneşte alienarea în secolul luminii trebuie să privim înapoi, spre revoluţia industrială. Apariţia maşinii cu aburi a însemnat un progres tehnologic care a grăbit ritmul de producţie dar în acelaşi timp a disponibilizat mii de oameni de care fabricile depindeau până atunci. Pe de o parte aveam haine mai ieftine, mâncare mai multă, aparatură produsă pe scară largă. Pe de alta însă, societatea obişnuită până atunci cu munca fizică s-a văzut nevoită să se reorienteze spre alte domenii de lucru. Oamenii al căror loc de muncă a fost ocupat de maşini au devenit închişi în sine, depresivi, alienaţi. Apariţia maşinilor electrice în fabrici a grăbit acest proces.

industrieUlterior, cu cât tehnologia a fost îmbunătăţită, cu atât produsele pe scară largă s-au răspândit. Mânaţi de ideea de a face profit, patronii au căutat metode inovatoare de a produce mai mult, mai repede, mai eficient, cu resurse cât mai puţine. Rezultatul a fost că uzinele nu mai produceau 300 de piese pe zi ci 6000. Pantofii nu mai erau făcuţi de pantofari ci de liniile de producţie. La un dulap cu rafturi se lucra o zi şi nu o săptămână. Prin urmare, aceste produse au devenit mai ieftine. Oamenii din clasa de jos şi cea mijlocie şi le-au permis şi ei. Astfel, diferenţa dintre clasele sociale s-a estompat până în momentul în care, acum, în lumea modernă, nu mai există trei clase sociale (clasa de jos, mijlocie şi clasa de sus) ci doar două pe care le diferenţiază nivelul de trai. Clasa de mijloc aproape că a dispărut, ceea ce evidenţiază şi mai tare diferenţa dintre săraci şi bogaţi. Oamenii sunt fie foarte săraci, fie avuţi.

Faptul că bunurile şi mâncarea s-au ieftinit datorită revoluţiei industriale a avut şi un alt efect, aparte de cel al şomajului ridicat. Oameni crescuţi până atunci în mediul rural au asaltat oraşele care le promiteau un alt stil de viaţă. Oraşele au crescut pe verticală, s-au înălţat zgârie-nori care să facă faţă cererii de apartamente de locuit, s-au dezvoltat suburbiile. Oraşele au devenit metropole cu blocuri înghesuite şi apartamente mici. Cu cât cererea pentru spaţiu de locuit era mai mare, cu atât creştea preţul spaţiului de locuit. Cu cât preţul era mai mare, cu atât concurenţa pe piaţa muncii creştea şi ea.

Sociologul Emile Durkheim explica acum mai bine de un secol faptul că – spre deosebire de societăţile agrare – societăţile industrializate prezintă un grad mare de alienare al individului. Viaţa la sat presupune un contact permanent cu persoanele din satul respectiv. Vecinii se cunosc între ei, în cazul unui deces participă întregul colectiv, biserica ori cârciuma sunt locuri de întâlnire în care aceiaşi oameni se pot cunoaşte mai bine. La oraş în schimb, din cauza marii densităţi de oameni pe kilometru pătrat şi a teritoriului vast, oamenii sunt înstrăinaţi unul de celălalt. Vecinii nu se ajută între ei, când cineva din blocul în care locuieşti moare puţini participă la înmormântare. Dacă la sat cumpărăturile se făceau din acelaşi loc şi implicau relaţii sociale cu aceeaşi persoană, la oraş putem opta să cumpărăm produse din mai multe locuri, întâlnindu-ne de fiecare dată cu o altă persoană. De unde şi lipsa necesităţii de a mai saluta respectivul om, ştiind că şansa de a da din nou peste el întâmplător este extrem de mică.

Cu cât oraşele sunt mai mari, cu atât ofertele acestora sunt mai variate: locuri de agrement, modalităţi de transport, locaţii de housing temporar, surse de venit. Cu cât ofertele sunt mai variate, cu atât ne întâlnim cu mai mulţi oameni. Cu cât ne întâlnim cu mai mulţi oameni, cu atât scade şansa să ne ataşăm de ei într-un fel sau altul. De unde conceptul de alienare care implică oameni în apartamente de bloc ce nu socializează decât cu rudele, colegii de lucru/şcoală şi eventual o mână de prieteni.

globEvoluţia tehnologiei a contribuit drastic la acest fenomen de alienare, cu Twitter, YouTube, Facebook şi alte metode de socializare online prinzând tot mai mult teren. Aceste site-uri promit exact ceea ce omul din metropolă caută: o metodă ieftină şi simplă de a cunoaşte oameni, fără ca asta să implice obligaţii din partea lui. Putem citi un articol online fără a ne păsa cine este persoana care l-a scris. Putem lăsa comentarii sub anonimat, posta clipuri video, observa viaţa altora fără ca ceilalţi să afle că o facem. Putem socializa pe Facebook cu o persoană fără să ne pese ce spunem, cine este persoana respectivă. Contactul e ecranat de Internet, nu e nevoie să privim omul în ochi în timp ce transmitem informaţii.

Şi ajungem la al doilea concept emis de Emile Durkheim – cel de anomie. Sociologul francez spunea în faimoasa lui lucrare ”Sinuciderea” că, în anumite societăţi în care standardul social se destramă, valorile comune şi înţelesurile comune nu mai sunt acceptate. Dacă la sat există reguli nescrise pe care oamenii le urmează cu stricteţe (mersul regulat la biserică, postul, ajutorul acordat vecinului, participarea la serate pe uliţă), la oraş aceste reguli nu mai sunt respectate. Nerespectarea regulilor produce o societate anomică în care indivizii sunt lipsiţi de scop, se simt inutili şi goi din punct de vedere emoţional. Lipsa unui sistem de reguli pe care să îl respecte toată lumea produce anxietate şi nesiguranţă în membrii respectivei societăţi.

Un alt factor care a dus la amplificarea anomiei şi a alienării în societăţile industrializate a fost dispariţia familiei atomice. Conceptul de ”familie atomică” a apărut în jurul anilor ’50 şi face referire la familia formată din tatăl muncitor, mama casnică şi unul sau doi copii aflaţi în şcoală. Acest model era urmat de SUA şi alte state industrializate, într-o eră în care bărbatul era capul de necontestat al familiei şi era capabil să o întreţină singur. Supraaglomerarea oraşelor mari a dus în schimb la o bătălie pe frontul locurilor de muncă. Concurenţa fiind mare, salariile au scăzut. Prin urmare, pentru a putea susţine o familie şi ca rezultat direct al mişcării de emancipare a femeii, la finalul anilor ’70 atât soţia cât şi soţul aveau locuri de muncă. Ceea ce a însemnat timp mai puţin pentru familie, creşterea copiilor, relaxare. Rolul de patriarh al bărbatului a fost diminuat şi pe alocuri chiar înlocuit. Societatea anilor ’80 a ţărilor din Lumea Întâi consta deja din oameni care nu mai urmau regula familiei atomice, a femeii-subaltern, a tabu-ului mamei singure şi căsătoriei la o anumită vârstă.

unRevoluţia industrială deja contribuise la creşterea populaţiei globale. Globalizarea şi unificarea căilor de comunicaţie a crescut imigraţia şi diversificarea populaţiei. S-a trecut de la oraşul-stat la zone cu graniţe neclare: formarea Uniunii Europene, a diferitelor organizaţii reglementatoare (ONU, FMI) şi a diferitelor organizaţii non-guvernamentale (Médecins Sans Frontières, Green Peace) – toate fără un centru definit de legile unui stat şi cu o rază mare de acoperire.

În faţa diversităţii culturale, cu sentimentul naţional în declin şi tradiţiile ameninţate de factori externi, gradul de alineare din cadrul popoarelor lumii a crescut. Scăderea importanţei acordate tradiţiilor, graniţelor, identităţii naţionale a dus la anomie.

Toate acestea – revoluţia industrială, modificările la nivel de clasă, dispariţia familiei atomice, apariţia feminismului, tehnologia, creşterea alarmantă a nivelului populaţiei, globalizarea – au dus la apariţia sentimentelor de anxietate în individ. Cazurile de depresie, fobie socială, anxietate generalizată sunt mai des întâlnite în mediul urban decât în cel rural. Mai mult, cu cât o societate este mai devoltată tehologic, cu atât incidenţa acestora este mai mare.

Odată cu căderea comunismului în lume la sfârşitul anilor ’80, termenul de ”Lumea a Doua” pe care ţările comuniste îl alcătuiau a dispărut. Au rămas doar ţări din lumea a treia (Bostwana, Zimbabwe, Maroc) şi ţări din Lumea Întâi (SUA, Germania, Suedia). Dacă am văzut mai sus că la nivel micro diferenţa dintre clase e mai mică, la nivel macro situaţia e aceeaşi: avem ţări puternic dezvoltate industrial şi ţări slab dezvoltate.

Gradul de alienare al indivizilor din ţările puternic industrializate reiese nu doar din mijloacele-tampon prin care aceştia preferă să comunice (telefon, Internet, SMS-uri) dar şi prin industria de entertainment. Predomină jocurile online, sociale; predomină teme recurente în industria filmului. De exemplu, din filmele anilor ’30-40 putem extrage faptul că teama omului de rând era să nu fie jefuit. Răufăcătorii sunt bandiţi, nelegiuiţi, gangsteri. Ucid rar şi fură des. În anii ’80-90 deja teama omului de rând stă în a nu fi ucis. Filmele exploatează această teamă şi prezintă pelicule cu ucigaşi în serie, este popularizat termenul de ”psihopat”, actorii joacă roluri care le cere să ucidă pe ecran. După anul 2000 deja teama telespectatorului este faţă de necunoscut. Crimele în ştiri sunt la ordinea zilei, au devenit parte din normalitate, aşa că nu mai şochează. Filmele exploatează teama telespectatorului faţă de un pericol intangibil de care acesta nu se poate feri: fantome, morţi vii, extratereştri, fenomene paranormale ciudate, demoni. Şi s-a avansat în mai puţin de 100 de ani de la furt la crimă la măcel la pericolul de care nu te mai poţi feri. Hollywood-ul mizează pe teama plătitorului de bilete şi a cumpărătorului de DVD-uri pentru a vinde produsele. Cum teama de furt şi crimă nu mai şochează (deoarece odată cu industrializarea a crescut nivelul populaţiei, anomia şi – implicit – rata criminalităţii) se mizează acum pe teama faţă de ceva difuz, lipsit de concret; pe mistic, pe lipsit de formă, pe vag, pe abstract. Cu cât sursa pericolului este mai difuză, cu atât nivelul fricii şi al anxietăţii creşte. Filmele din ziua de azi reflectă exact acest nivel crescut al anxietăţii.

Dezavantajele psihologice ale globalizării şi progresului tehnologic se traduc prin alienare, un nivel crescut al anxietăţii, depresie, sentiment de neajutorare şi vid interior, aplatizare afectivă şi un nivel scăzut al empatiei. Cu cât cultura altor naţii ajunge la popoare până atunci omogene ca efect al globalizării, cu atât reguli nescrise precum tradiţiile, religia, respectarea culturii locale se vor vedea mai des încălcate. Imigranţii aduc cu ei elemente din cultura lor care este înglobată în cultura locală. Aduc tradiţii, religii, norme nescrise. Cu cât regulile locale sunt mai puţin respectate creşte anomia. Cu cât creşte anomia, cu atât creşte nesiguranţa şi anxietatea în oameni care până atunci erau siguri pe mediul lor şi regulile care le garanta locul în societate.

Concurenţa cu noile norme şi culturi, concurenţa pe piaţa forţei de muncă, invazia limbilor străine şi a obiceiurilor, a culturii americane propagate prin mijlocele de comunicare – toate acestea reduc din sentimentul de apartenenţă la ceva concret. Ceea ce în schimb generează anxietate, depresie, tulburări de personalitate, frustrare, teamă. Globalizarea va duce la lupta pentru resurse, pe măsură ce companiile se dezvoltă şi se extind în ţări din Lumea a Treia. Ceea ce – cuplat cu sentimentul de teamă şi dorinţa de a păstra nealterate valorile naţionale – va duce la războaie susţinute de tehnologie. Războaiele în sine grăbesc progresul tehnologic (dorinţa de a supravieţui se traduce prin avansul metodelor de luptă). Progresul tehnologic va grăbi procesul de globalizare, va creşte nivelul de trai al populaţiei şi – implicit – va creşte nivelul populaţiei globale. Ceea ce – din nou – va duce la o luptă pentru resurse.

Profitul anual al Wal-Mart este mai mare decât PIB-ul Novegiei. Profitul anual al General Motors este mai mare decât PIB-ul Arabiei Saudite. Compania Ford Motors produce pe an cu puţin mai mult decât produce Finlanda. Companiile-mamut sunt companii globale, ale căror produse sunt create, asamblate, numerotate şi vândute în mai multe ţări. Păpuşa Barbie are ambalajul creat în SUA, corpul din plastic asamblat în China şi creat din petrol extras în Arabia Saudită, hainele produse în Taiwan. Micii producători sunt înlăturaţi din joc de producţia pe bandă iar întregi seturi de meserii cu rădăcini adânci în secolele trecute aproape că au dispărut în ţările civilizate (ceasornicarul, pantofarul, moaşele).

Toate acestea, cuplate sau luate independent, contribuie ca factori sociali şi de mediu la dezvoltarea tulburărilor din Axa I şi II: depresie, borderline, tulburări anxioase, fobii. În anii care urmează tot mai multe persoane din ţările civilizate vor apela la serviciile unui psiholog, profesie care prinde teren serios în ultimii 20-30 de ani. Odată cu creşterea nivelului populaţiei şi a globalizării va creşte şi nivelul infracţionalităţii şi a diferenţelor dintre culturi, ceea ce va genera alte sentimente specifice de anxietate şi teamă.

Tehnologia ne-a adus un mod de viaţă mai lipsit de griji, dar nu neapărat mai sănătos.

Iniţiam doream să postez articolul pe psihoradea.com, dar cum m-am lungit inadmisibil de mult cu el, am decis să-l postez aici.