Of Linux clusters, SLURM and R statistics…

Posted by on iun. 13, 2019 in Linux, Sociologie | 0 comments

În clipul e mai jos mă joc cu generarea rapidă de ploturi R folosind un cluster Linux cu 8 noduri slave și un nod master. Fullscreen pentru o vizualizare mai bună. Video cu clusterul la final. Glances, SLURM și Open MPI instalate pe cluster, un SSD de 120GB pe nodul master montat ca NFS la boot prin /etc/fstab.

 

În vârful tower-ului e un ecran de 3,5” cu date despre cluster în timp real (actualizate tot la 3 secunde).

Nodul master arată așa și are un SSD de 120GB dedesubt; alimentare la 5V, buton On/Off:

De test i-am dat să genereze printr-un script R 50 de plot-uri aleatoare ale unor distribuții normale. Ceva de tipul ăsta:

Zilele astea îl chinui mai mult. Asta dacă nu-l doboară căldura întâi.

Absolut toți ăia cu mușchi

Posted by on iun. 11, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Cândva, cineva (nenea Stallone) a avut ideea să adune într-un maldăr toți mușchii anilor ’80 și să-i pună pe ecran. Purtând arbalete și mitraliere cu trei țevi și grenade și tatuaje cu capete de mort. După cum era de așteptat, la o asemenea rețetă infailibilă publicul american a reacționat pozitiv. Așa se face că a apărut ”The Expendables 2”, cu și mai mult testosteron, și mai multe bătăi, cu pauze doar pentru explozii și filosofia pumnului.

Ajunge să te uiți la poster și să citești numele actorilor din prima linie: Silvester Stallone, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Chuck Norris (!), Jean-Claude Van Damme, Bruce Willis, Randy Couture, Arnold Schwarzenegger și Terry Crews. Singurul care ar putea întregi stereotipul bărbatului capabil ar fi Steven Seagal, omis din listă din cine-știe-ce motive terifiante.

Partea bună a filmului se reduce la această listă de nume și la scenele de acțiune care se succed aproape non-stop. În rest, ”The Expendables 2” este și mai lipsit de căpătâi decât primul film. Pelicula conține clișee din abundență și consider că sunt indulgent dacă numesc dialogul ”ieftin”. Ca și-n primul film, contează prea mult verosimilitatea subiectului și se pune accent pe scenele care-l alcătuiesc. Cu cât mai violente, cu atât mai bine.

Filmul începe cu întreaga echipă de super-soldați dând buzna într-o garnizoană de prin America de Sud. Cu armele lor de calibru deloc neglijabil, Terry Crews, Jason Statham și Jet Li sfârtecă în dreapta și-n stânga tăind soldații inamici în două cu o ploaie de gloanțe, reușind cumva să scape nezgâriați din întreg prohodul. Apoi urmează scena mea preferată în care avionul care-i scapă din infern se dovedește a avea în vârful botului un tun de diametrul unui cap de copil, folosit ulterior la transformarea unui pod în așchii fine.

Stallone e la înălțime pozând în comandantul care nu se teme de nimic și care ia mereu deciziile corecte. Jet Li dispare definitiv de pe ecran după vreo douăzeci de minute (pe care însă le trăiește intens, trimițând în iadul artelor marțiale vreo 10-15 nefericiți). Dolph Lundgren e un fel de personaj negativ în cercul personajelor pozitive: stereotipul renegatului care te face să uiți de părțile lui rele din cauză că e loial și bine-intenționat. Și dacă tot vorbim de stereotipuri, Bruce Willis e același pe care l-am întâlnit în ”Die Hard”: serios, determinat, cu țintă perfectă.

Surpriza filmului e faptul că Jean-Claude Van Damme e eroul negativ, un lord rusnaco-ucrainean sau ceva similar, care mai e și puțin satanist cumva. Întâlnim tema arhi-prezentă din filmele cu și despre Vietnam, cea în care un sătuc de oameni tăcuți e asuprit constant și fără drept de apel de o bandă de mafioți locali care vor să distrugă lumea.

Și chiar și așa, ”The Expendables 2” n-ar fi fost îndeajuns de penibil fără clișeele lipsite de amuzament, rupte din filmele care i-au consacrat pe unii din actori. De exemplu, în mijlocul luptei acerbe, Bruce Willis îi spune lui Arnold că ”I’ll be back” iar Schwarzenegger îi răspunde cu ”yipikaye”. Chuck Norris rupe la un moment dat o glumă de pe chucknorrisfacts.com și ne povestește cum el a fost mușcat de un șarpe veninos și cum după trei zile de agonie șarpele a murit în chinuri. Apoi cineva întreabă pe altcineva dacă e Rambo, apoi un altul îl amenință pe Arnold că va fi ”terminat” (cu aluzie la replica din Terminator 2) – fel de fel de mici încercări de a aminti publicului exact pe cine are onoarea să privească.

În rest se aruncă cu lame de cuțit în toate direcțiile, exploziile întunecă cerul, se consumă vreo două tone de muniție la fiecare sfert de oră iar finalul grandios ne prezintă lupta finală dintre Stallone și Van Damme. Care Van Damme, deși face uz de toate șiretlicurile lui care implică sfoara și lovituri cu piciorul, nu-l poate – DESIGUR – învinge pe actorul-scenarist.

Imaginea care mi-a sărit prima în minte după ce s-a terminat filmul a fost cea a unui cinematograf american plin-ochi de bărbați de 30-40 de ani, saliva curgând din colțul gurilor și prelingându-se pe tricouri pătate la subsori. Este genul de film în fața căruia îți poți decupla liniștit emisferele creierului, lăsându-l să te umple de… absolut nimic. Vid. Imagini cu acoperișuri explodând și haine militare înflorind în pete de flori de mac.

[film] De partea întunecată a legii

Posted by on iun. 4, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Am rămas plăcut impresionat de remake-ul Judge Dredd apărut în 2012. Mă aşteptam ca noul regizor să preia o idee, să o învârtă tehnologic şi să o scuipe pe piaţă într-o formă care să adune rapid bani dar lipsită totodată de logică (după modelul filmelor din ziua de azi). În schimb am dat peste un film de nota nouă care deşi preia o temă care a făcut vâlvă în 1997 şi e considerată de mulţi deja răsuflată, reuşeşte totuşi să îmbine acţiunea cu o poveste deloc liniară.

Încă de la începutul filmului te aştepţi să apară pe ecran bărbia dreaptă a lui Sylvester Stallone. Rolul lui Dredd îl joacă acum Karl Urban care e mai mult decât capabil să-i ocupe locul. Aceeaşi voce groasă, aceeaşi determinare în mişcări.

Acţiunea are loc într-un oraş american al viitorului, când legea deja nu mai poate stăpâni haosul civilizaţiei şi milioane de oameni trăiesc între zidurile unei urbe futuriste care trebuie controlată cât de cât. Intră în scenă justiţiarii judecători, o încrucişare între poliţişti şi un tribunal privat care împart ordinea cu ţeava pistolului şi execută sumar pe toată lumea.

Noul Judge Dredd e plin de scene de acţiune, cu ceva mai bunicele decât cele din filmele lui 2012. Zidurile explodează în ploi de artilerie, ni se arată close-up-uri cu oase drobite şi chipuri măcelărite, vedem în detaliu cum glonţul iese prin craniu. Toate astea suprapuse peste o poveste devenită deja clişeu dar care reuşeşte să depăşească acest stadiu. Tema blocului de locuinţe care colcăie de răufăcători e răsuflată şi a apărut în mai toate tipurile de filme, de la SF la horror la filme de acţiune. De la Die Hard încoace am avut cel puţin o duzină de asemenea producţii. La Judge Dredd însă faptele fac diferenţa iar această temă a superclădirii securizate ia o nouă întorsătură.

Ca să pipereze pelicula, scenariştii au introdus şi un mutant în scenă – o tânără care doreşte să fie la fel de judecătoare ca Dredd şi care pe deasupra mai are şi puteri paranormale, fiind capabilă să te citească instant şi să-ţi spună ce gândeşti.

Judge Dredd este unul dintre primii eroi negativi din benzile desenate iar ce-l situează şi mai departe de aceştia este faptul că este primul asemenea erou creat de o companie britanică şi nu americană. Filmul preia ideea mai departe şi transpune acţiunea din UK-ul postapocaliptic într-o SUA cu ceva mai civilizată. Urmarea este că o mulţime de cetăţeni plătitori de taxe sunt ciuruiţi de gloanţe.

Singurul minus pe care i-l pot acorda filmului este faptul că abuzează de scenele slow-motion. Parte a acestui efect e datorită unuia din subiectele filmului – un drog numit Slow-Mo care încetineşte derularea timpului în mintea consumatorului. Astfel, scenele încetinite sunt prin ochii consumatorilor şi apar destul de des prin film. Partea proastă e că acestea sunt lungite uneori dincolo de raza de interes a privitorului, cu unele depăşind un minut în lungime.

Per ansamblu, Judge Dredd e un film excelent. O adevărată desfătare pentru fanii SF şi o peliculă mai mult decât decentă pentru cei cu poftă de fum de ţeavă de pistol. Scenele violente sunt poate cu o idee mai sângeroase şi explicite decât ar trebui să fie, dar hei – un cadavru în plus sau minus pe ecran nu mai contează.

Tu cui dai vot de blam?

Posted by on iun. 2, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Tu cui dai vot de blam?

Îmi plac oamenii care afirmă că dacă nu votezi nu ai dreptul să te plângi. Și cei care afirmă că trebuie să votezi cu orice preț. Ori că trebuie să te intereseze politica, altminteri denoți dezinteres față de propriul tău viitor.
Eu văd chestia asta ca pe tipul ăla care îți așază pe masă o bucată de ceară, un pumn de nisip, un tub de gel de păr și două fise apoi îți spune că trebuie să mănânci ceva. Dacă nu mănânci nu ai dreptul să te plângi că-ți este foame și nici să vorbești despre mâncare. Cine nu mănâncă ce-i pe masă denotă dezinteres față de propriul viitor.

Îmi plac oamenii care cred într-o doctrină politică. Cum ar fi tinerii social-democrați care se înscriu în TSD convinși că schimbă lumea. Sau ăia care merg în ALDE pe principiul ”ideologia mă reprezintă”. Ideologia îi reprezintă atât de bine încât ALDE-ul românesc a fost zburat din consorțiul european, că nu se mai mula pe principiile celorlalți reprezentanți. La fel și PSD – social-democrații europeni își trag palme peste față când văd ce-a făcut Dragnea în România. Îmi plac ăia de se înscriu în PNL convinși că vor schimba ceva în bine, uitând că PNL a stat pe scenă cu PSD acum câțiva ani, cu Becali în spate. Îmi plac cei care cred în USR acum, așa cum în geneză PNL atrăgea tinerii. USR îi reprezintă și – odată ajunși la putere – totul va fi roz. Desigur.

Ideologia, doctrina, principiile, planul, idealurile – toate astea valorează fix cât o ceapă degerată. UDMR e stripteuza care sare în brațele mafiotului care agită teancul cel mai gros. Independenții au zero șanse. Cei care într-adevăr ar putea face ceva bun în politică la nivel național (Kovesi, Bolojan) se feresc de ea ca de ciumă.

Nu vă faceți iluzii: votul de zilele trecute a fost un vot de blam. La fel cum va fi și cel din toamnă. Nimeni nu va vota PNL pentru că PNL s-ar mula pe așteptările votantului. Se va vota PNL ca să se scape de răul mai mare și mai roșu.

Și dincolo de partide și promisiuni electorale, dincolo de orientarea de dreapta sau de stânga, românii uită mereu că tot români trebuie să voteze. Și că ăia votați, indiferent de culoarea politică, numai altruiști nu sunt. Așa că puneți-i în scaun. Fluturați afișe cu ei. Mergeți la vot ca să nu vi se bată obrazul că nu vă pasă de țară.

Și dacă încă sunteți convinși că românii votează ideologia de partid și nu în spirit de evitare a hoțului mai tupeist, amintiți-vă cum, după Revoluție, românii s-au înghesuit la urne ca să-l voteze pe Iliescu pentru că Vadim delira pe la TV că va organiza execuții pe stadioane. Amintiți-vă cum, decenii mai târziu, situația era fix aceeași, cu oamenii votând Băsescu doar ca să scape de Geoană.

Și vine toamna și trebuie să vă întrebați nu cu cine votați; ci voi cui dați vot de blam peste câteva luni.

Vineri prezint la un workshop de sociologie

Posted by on mai 29, 2019 in Sociologie | 0 comments

Vineri în 31 mai 2019 prezint ca doctorand al Școlii de Sociologie din cadrul Universității Oradea, împreună cu a mea colegă de an Smaranda, workshop-ul cu tema ”Techniques of Digital Sociology”. Printre altele voi veni cu clusterul Linux în spate ca să prezint metode de data mining și  data parsing folosind BASH și Python în consolă, voi compila live niște pachete R, voi vorbi despre parallel și distributed computing și cum acestea două ușurează munca de cercetare în sociologie.

Come who may.

Fântâna din pădurea lui Coccis Rupt

Posted by on mai 26, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Fântâna din pădurea lui Coccis Rupt
Cică demult, într-un regat tare-tare îndepărtat, s-a dus vestea prin sate că în pădurea lui Coccis Rupt ar exista o fântână magică. Și că dacă mergi și arunci un galben în fântâna aia și apleci urechea să asculți, fântâna îți spune unde e îngropată comoara lui Barbă-Lungă. Aur peste aur și lingouri de argint mari cât capul de capră; diamante cât ficatul de gâscă; rubine, smaralde, perle cât nuca.
 
Și au început sătenii să meargă în pădurea lui Coccis Rupt să arunce banul în fântână și să asculte. Și cum cădea galbenul în apă cu un ”ploc”, cum fântâna tânguia și șoptea unde se află comoara: ”te duci în sat la asfințit, înconjori copacul cel mai dinspre vest de patru ori, te uiți spre nord, numeri 12 pași, înfigi un băț…”.
 
Cu timpul au aflat și alte sate de fântâna magică. Soseau care de săteni, pelerini de tot soiul, tineri, bătrâni, femei cu copii în brațe. Se făcuse coadă la fântână. Se discuta la rând despre bogății și cum trocul era corect – un galben pentru o avere.
 
După un an pădurea fermenta de oameni, fântâna era pe jumătate plină cu aur și întreg regatul voia să afle unde se află comoara: un galben pentru locație.
 
După încă un an cineva golise fântâna de galbeni ca să facă loc altor galbeni.
 
Ei – fix așa e cu cărțile de dezvoltare personală. Cu cartea aia a lui Allan Carr care promite că după ce o citești te lași sigur de fumat. Cu ghidurile scurte despre cum să devii bulibașă în Silicon Valley sau atlet la ruletă. Vine prostul și dă cu galbenul pentru că i se pare un troc logic și corect: un galben pentru ceva mult mai valoros. Cine n-ar da un galben pentru 8000 de galbeni? Sau un galben pentru viață veșnică. Sau un galben pentru secretul afacerii infailibile. Pentru că – uite – e nenea ăsta care a scris o carte, un ghid pentru cei ca tine. Vrea să te ajute să devii și tu faimos. Să te învețe cum să influențezi oameni și să-ți faci prieteni puternici. Iar după ce ai aruncat cu galbenul la el în piept te duci să cauți; numeri pașii; te învârți ca un dobitoc în jurul copacilor de la marginea satului și te uiți spre Răsărit. Pe-acolo pe undeva e comoara.
 
Și – absolut normal – nimeni nu-și pune problema faptului că există o singură comoară și că nu-i îndeajuns pentru toți. Ori că dacă autorul chiar ar cunoaște secretul afacerii perfecte nu ți-ar vinde fițuica lui pe 39,99 dolari. Ori că nu putem fi toți fericiți – întreg regatul – citind o carte. Că nu-i atât de simplu – să te lași de fumat după ce te hipnotizează Alan Carr pe la capitolul 8. Așa că apar scepticii ca mine care încearcă să explice prin alegorii la care se pot raporta până și ăia de curăță grajdurile satelor: băi – aruncați banii degeaba în fântână; nu puteți fi toți bogați și dacă fântâna ar avea dreptate de doi ani deja am fi aflat de ăla care a găsit comoara. Și – absolut normal – gloata scoate furcile ca să poarte un dialog echilibrat: ești un prost, ești un invidios, tu nu înțelegi fântâna, tu nu pricepi magia. Se aduc argumente solide de tipul ”îl știu eu pe Alecu Grobian din satul vecin care a dat cu galbenul în fântână prin octombrie și i s-a schimbat viața pe veci; mi-a zis chiar el”. Dacă îi întrebi unde au dispărut galbenii din apă când s-a umplut fântâna le jignești inteligența; contează prea puțin galbenii, e vorba de ”concept”. E vorba ”de o idee”. Ți se spune că nu pierzi nimic dacă încerci, ca ei. Și absolut normal le răspunzi că pierzi un galben și două luni de măsurat satul cu opincile la asfințit așa că se aduce în discuție – din nou – Alecu Grobian. Alecu a fost aici, ca ei, în pădurea lui Coccis Rupt. Alecu Grobian e faimos. Tu nu vrei ca ei să fie ca Alecu Grobian – bogați și tineri. De ce nu vrei asta? Pentru că ești invidios. Pentru că nu crezi îndeajuns. Ai să vezi tu.
 
Voi ăștia care înghițiți pe nemestecate ghiduri de dezvoltare personală ori cărți despre cum să vă faceți garantat copilul să adoarmă – voi stați la coadă la fântână. Arată-mi un om care îți explică doct că a citit chestia aia cu influențatul oamenilor și convinsul altora să-ți dea bani gratis și vă arăt doar un alt sătean care stă la coadă și strânge galbenul în pumnișori în pădurea lui Coccis Rupt.
 
Există în prezent milioane de viitori miliardari care au dat 39,99 dolari pe cartea aia a lui John Papion – toți rupți în cur. Toți ferm convinși că ăla le vinde secretul bogăției pe un galben. Toți dorind să slăbească fără să renunțe la mici și bere, toți dorind parteneri de viață care să-i accepte fără școală, cap sau pic de empatie. Că oameni sunt și ei – merită mai mult. Așa că stau în pădure și-și așteaptă rândul. Să le zică și lor fântâna chestii.
 
Cunosc oameni care au promovat cărți de dezvoltare personală așa cum promovau misionarii Biblia triburilor de sălbatici. Toți în prezent fix de unde au pornit dar cu un galben în minus în buzunar. Cunosc tipi care au citit cartea aia cu adunatul de prieteni care te învață cum să ”influențezi” oameni. În mod bizar ceva nu merge și oamenii numai nu se lasă influențați de ei; ceva legat de chakre și Luna în azimut. Cunosc tipi care mi-au jurat cu mâna pe inimă că Alan Carr le-a salvat viața și că privesc cu scârbă spre țigări; am râs când i-am văzut pufăind Marlboro pe la terasele din oraș doi sau trei ani mai târziu.
 
Pentru că așa crede omul de rând că e în viață: undeva, în codrul lui Coccis Rupt, există o fântână care-ți rezolvă toate problemele. Dai cu galbenul în apă și te face bogat. Sau frumos. Sau deștept. Care îți spune ție și numai ție secretul ăla cu ajutorul căruia poți citi cinci cărți pe zi fără să deschizi coperta.
 
Niciunul nu ar munci la hanul din sat ca să facă avere.
 
Toți stau la rând în pădure cu galbenul între degetele transpirate și urlă impacientați la ăia din fața lor să se grăbească – ei n-au timp: îi așteaptă gloria.
 
Și – ploc – mai cade un ban în fântână și se mai naște un miliardar.

Fincher contra Palahniuk

Posted by on mai 25, 2019 in Literatură | 0 comments

Pentru restul lumii, anul 1999 trebuie să fi trecut ca orice alt an. Poate doar gândul isteriei anului 2000 să mai fi schimbat ceva. Dar pe plan cinematografic, americanii s-au bucurat de ecranizarea unui bestseller scris de un debutant cu nume ciudat. Fost mecanic auto şi corector de texte tehnice, Chuck Palahniuk a lansat în 1996 romanul Fight Club, după ce nenumărate edituri îi refuzaseră manuscrisul ca fiind prea dur. Trei ani mai târziu, David Fincher l-a propulsat pe Palahiuk, aducând pe marile ecran filmul cu acelaşi nume, inspirat din abundenţă din romanul tânărului autor american.

Filmul s-a evidenţiat din prima datorită mesajului anticonsumerist şi invitaţiei la anarhie pe care-l propaga. Au ajutat şi numele cu greutate care jucau rolurile personajelor principale, cu Brad Pitt şi Edward Norton în rolurile principale, iar Helena Bonham Carter şi Meat Loaf urmându-i îndeaproape.

Indiferent că vobim despre carte, ori că vorbim despre ecranizarea ei, tot ceea ce este Fight Club inspiră rebeliune şi depăşirea normelor sociale. Până şi soundtrack-ul incită cumva la agitaţie şi violenţă, fiind realizat aproape în întregime de The Dust Brothers, cu mici contribuţii din partea celor din Pixies. Şi dacă tot vorbim de muzică, Chuck Palahniuk se declara mare fan Nine Inch Nails, al cărui frontman Trent Reznor a colaborat în repetate rânduri cu David Fincher.

În proporţie de 80% pelicula urmează îndeaproape firul poveştii romanului, cu anumite scene evitate ori netransportate pe marele ecran din lipsă de timp, ori pentru că nu contribuiau la fluidizarea povestirii.

Ca exemple, scena din roman în care Tyler Durden şi eroul principal interpretat în film de Edward Norton stau şi discută pe bancheta unei maşini dezafectate n-a mai ajuns să fie transpusă pe peliculă.

Din nou, scena primului contact dintre Tyler şi personajul principal a fost modificată masiv; în roman cei doi se întâlnesc pe o plajă, în timp ce în film prima discuţie are loc în avion. Poate cel mai dezamăgitor moment este cel final, în care filmul înclină în favoarea finalurilor fericite care vând biletele amatorilor de senzaţii holywoodiene. Clădirile explodează într-un foc de artificii în timp ce Helena Bonham Carter îl ţine de mână pe Edward Norton şi totul e bine. Avem senzaţia că e un final fericit, că totul e înspre bine. Din contră, romanul se termină radical diferit: Marla intervine să-l salveze pe eroul principal, dar o face cu ajutorul celor din grupul de suport pentru cancer testicular. Mai mult, romanul se termină cu eroul principal închis într-un sanatoriu care, la urma urmei, se află tot în mâinile acoliţilor lui.

Partea bună atunci când vorbim de carte versus film este că anumite citate savuroase din roman au fost păstrate aproape intacte. Gândurile sarcastice ale eroului principal, cu toate dedesubturile lor, sunt prezentate cu fidelitate după rândurile de pe hârtie, iar Fincher şi scenariştii lui au reuşit pe alocuri chiar să îmbunătăţească dialogul. Ulterior, chiar autorul romanului a recunoscut că anumite porţiuni de dialog sunt mai reuşite decât cele alcătuite de el şi că şi-ar fi dorit să se gândească la ele chiar el.

Puţine filme au reuşit să surprindă atât de bine atmosfera romanelor cărora le-au dat mişcare pe ecran aşa cum a făcut-o Fight Club. Mizeria societăţii se reflectă în mai toate scenele şi pe alocuri avem chiar şi contrastul puternic dintre cromul lustruit al clădirilor art noveau şi vânătăile ori sângele personajelor principale.

Un alt lucru de remarcat ar fi modul în care David Fincher a reuşit să ducă mai departe mesajul filmului incluzând în el mesaje subliminale pe cale vizuală, imitând modelul descris de Tyler Durden în roman.

De menţionat faptul că ecranizarea este oarecum liniară, în timp ce romanul face salturi peste capitol, creând o impresie de complexitate la care contribuie şi stilul literar al autorului. Fincher a preluat elementele descriptive ale romanului şi le-a transformat în acţiune într-un mod în care puţini regizori ar fi fost capabili să o facă. Este interesant de observat că această fidelitate în reproducere formează o imagine mentală a filmului în timpul re-lecturării romanului, iar imaginea în sine e aproape identică cu sursa ei.

Per ansamblu, ecranizarea lui Fight Club este făcută ”ca la carte”, ca să folosesc un dublu-sens aici. Cu excepţia finalului, care trădează anumite aspiraţii de aliniere la regula nescrisă a cinematografiei americane şi care deviază iremediabil de la punctul ultim care ar fi trebuit să rămână strident în memorie ca o accentuare a mesajului de ansamblu, Fight Club (filmul) este nu doar o reuşită cinematografică dar şi o reproducere aproape fidelă a liniei mâinii autorului. Muzica, scenele, unghiul de filmare, toate reuşesc să imprime senzaţiile iscate de verbele, descrierile şi dialogurile din carte. Iar dacă ar fi acum să aleg între cele două, cu greu aş putea să iau o decizie, cu toată fidelitatea mea pentru lectura ficţiunii transgresive.

Video: Cluster Linux cu 8 noduri

Posted by on mai 22, 2019 in Linux | 0 comments

Here is my Linux cluster in action. Urmează zilele astea să instalez pe el Open MPI pentru parallel/distributed computing.

 

Cei 10 pași spre iluminare transcedentală întru bogăție

Posted by on mai 15, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Cei 10 pași spre iluminare transcedentală întru bogăție

Mă distrează chestiile astea cu ”10 pași ca să devii X” semnate de oameni cu nume greu: Jeff Bezos, Bill Gates, Stephen King, șeicul Hamud Al-Afad Habib al III-lea care și-a clădit averea din nimic. Articole despre cele 7 sfaturi pe care consideră Tim Cook că ar trebui să le urmezi pentru împlinire. ”Cele 8 reguli de urmat pentru a avea o căsnicie fericită” semnat de cuplul ăla faimos de la Hollywood despre care toată lumea știe că se iubesc de când aveau 6 ani și nu vor divorța niciodată, ei fiind în sincron perfect până și-n starea de REM.

Lumea mușcă la chestii de-astea. Mușcă adânc. A zis ăla, iar ăla fiind arhetipul succesului, fericirii, al liniștii sau iubirii – automat – ce zice ăla e sfânt. Dacă dă sfaturile astea 5 se cheamă că el însuși le-a urmat, deci așa a ajuns acolo sus. HAI SĂ LE URMEZ ȘI EU CA SĂ AJUNG ȘI EU SUS.

Oamenii vor soluții simple la probleme complexe. Liste în puncte, mură-n gură, exact ce să facă ca să aibă succes. Sau talent. Sau fericire. Sau recunoaștere. Toți vor formula, rețeta, iar rețeta să fie simplu de urmat și concisă: 1. Bea lapte din muguri de fag. 2. Nu te da bătut. 3. Ascultă ce-ți spune inima. 4. Șaibe cu mufă de 16.

Și omul citește și-și notează ce scrie pe net și freacă satisfăcut din palme crezând că dacă și el face ce zice Bezos sau Deepak Chopra să facă va obține exact ce are Bezos. Sau Deepak ăla. Că așa e cu viața: e ca la omletă: spargi oul, bați oul, frigi oul și mănânci. Chestii în 4 pași ca să obții mâncare. Și – desigur – asta se aplică la a-ți salva căsnicia de la dezastru sau a ajunge multimiliardar. Mai presus de toate – ăla de a ajuns multimiliardar a redus totul la esență, de parcurs în 45 de secunde, 8 puncte sfinte – numai pentru tine; și alți 542.000 de cititori pe săptămână. Vă dă așa – cu de la sine putere secretul; că e om bun și vrea să fiți toți miliardari fericiți și cu succes la femei; așa ca el. Un gest nobil pe care internautul îl hăplăie pe nemestecate și despre care crede cu adevărat că funcționează. Cum să devii scriitor de bestseller-uri. Cum să câștigi miliarde cu Bitcoin. Cum să dezvolți o aplicație Android care valorează miliarde în doar 6 zile.

Mi se pare deopotrivă trist și amuzant.

Trist pentru că nimeni nu-și pune întrebarea de ce – dacă rețeta, e simplă și-n 8 pași, la liber pe net și semnată de ăla faimos – nu e jumătate din planetă beneficiara roadelor ei.

Amuzant pentru că nimeni nu-și pune întrebarea de ce – dacă rețeta, e simplă și-n 8 pași, la liber pe net și semnată de ăla faimos – nu e jumătate din planetă beneficiara roadelor ei.

Geme netul de chestii de-astea inutile și de oameni ferm convinși că totul e simplist redus la o listă de maxime în 10 puncte. În mod ironic o mare parte din acești oameni sunt tot cei care râd când aud că prin secolul XVI se încerca vindecarea ciumei bubonice cu extras de bursuc putred și păpădii fierte. Concluzionează doct că știința a evoluat apoi trec la pasul III din lista lui Tim Cook despre cum să dai lovitura cu chestia aia care va schimba planeta.