Posted on nov. 17, 2018 | 0 comments

Trebuie să admiri naivitatea indusă de consumerism și modul în care marile companii profită de ea. Să luăm de exemplu tehnologia eInk și eReaderele:

Kindle DX – 2009, ecran de 9,7”. Cu funcții 3G (pentru că nu știi niciodată când ai nevoie de cartela telefonică să cumperi o carte de pe Amazon direct din parc; că WiFi-ul e o chestie rară și consumatorul vrea 3G pe eReader).

Se fac eReadere de peste 10 ani (cu Sony debutând pentru consumatorul de rând cu primele dispozitive de citit cărți), acestea având un boom odată cu apariția tehnologiei eInk. Barnes & Noble lansează Nook Classic 1st Edition (am unul acasă) prin 2009 ca răspuns la Amazon Kindle. Ulterior apar cei de la Kobo ca al treilea mare jucător pe piața eReaderelor după care B&N ia o serie de decizii ilogice la nivel de corporație și dispare efectiv (acum fiind în prag de faliment).

Dar ideea e că se fac eReadere de peste un deceniu și cu toate astea până acum vreo doi ani standardul a fost același: ecran de 6 inci. În 10 ani singurele inovații pe care piața le-a adus au fost la nivel de fluiditate a afișării textului, contrast și suport tactil (și aici meritul este al celor de la eInk, nu al companiilor producătoare de dispozitive). S-a experimentat cu dispozitive cu sau fără tastatură fizică, cu butoane fizice de manevrare a paginilor sau ecrane tactile cu aceeași funcție, cu durata de viață a bateriei și suport pentru formate exotice de carte precum .LIT. Dar aparte de asta industria a stagnat:

Sony Digital Paper DPT-RP1 (2017). Ecran de 13”, stylus DAR fără slot expandabil și cu memorie internă de doar 16GB în condițiile în care știe citi doar PDF și nimic altceva. Iar stylus-ul are vârfuri interschimbabile care se rod în timp și trebuie cumpărate altele. Absolut logic. Preț de vânzare la lansare? $1100.
Yum.
Am unul și e bestial, îl folosesc zilnic, dar tot mă deranjează limitările expuse.

Acum doi ani s-a început o trecere la ecrane eInk mai mari: 7”, 8”. Cu mici excepții destinate exclusiv uzului corporatist sau experimente tip Kobo Mini (cu ecran de 5” – am unul și eu și e o frumusețe) standardul în diagonala ecranului nu a variat mult. Kindle DX cu ecran măricel a fost un experiment eșuat. Sony Digital Paper (am un DPT-RP1/B) și Onyx Boox care au ecrane de 13” sunt momentan singurele de pe piață care imită o coală de dimensiuni A4 și au prețuri prohibitive până și pentru sectorul business pentru care au fost concepute – punct de pornire undeva pe la $900-$1000. Și-atunci – pentru că totuși consumatorul trebuie să vadă inovație ca să fie justificat produsul nou și prețul aferent acestuia – s-a jonglat cu chestii absolut insignifiante din punct de vedere al progresului tehnologic. Ecrane ”waterproof” (pentru că – nu-i așa? – citim des în ploaie sau în cadă iar cafeaua se varsă prea des peste Kindle), memorii interne tot mai mari și suport pentru carduri MicroSDHC (pentru că nu contează că un EPUB sau AWZ are 300kb în dimensiune, important e să ai eReader cu memorie internă de 32GB și suport de expandare, să ai unde înghesui vreo 300.000 de cărți pe care oricum n-ai să le citești în 30 de vieți).

Și așa manevrează piața corporațiile: dând publicului impresia că mai bine nu se poate ori nu este necesar. Servindu-i fărâme tehnologice de care nu are nevoie dar care sunt prezentate ca fiind ultimul răcnet în domeniu și chestii absolut necesare oricărui consumator: ”Acum, în loc de 6 fonturi, poți alege din 16 fonturi diferite!”.

Nook 1st Edition (2009): funcții 3G și două ecrane din care unul LCD, tactil. Am un exemplar acasă, e superb, dar al doilea ecran e util ca mustarul în tiramisu.

Dar dacă te uiți la matematică problema e simplă: costul de producție al unui ecran eInk de peste 10” nu justifică nici 25% din prețul de achiziție al unui dispozitiv cu un asemenea ecran. Tehnologia Carta nu justifică prețul Kobo Aura pentru că nu aduce chestii atât de importante ori inovatoare în piață.

Și e clar că oamenii vor cu totul altceva: ecrane color și ecrane mai mari la un preț pe care utilizatorul casnic să și-l poată permite. Și în mod ironic tehnologia există, costurile de producție ar fi mici dar marile companii producătoare de eReadere se încăpățânează să suprasatureze piața cu același produs ambalat diferit căruia îi mărește procesorul de la 500MHz la 2,3GHz (nici acum nu înțeleg ce ai putea face cu un procesor dual-core într-un cititor de cărți electronice; sau cu 4GB memorie RAM de tip DDR3). Nu m-aș mira dacă anul viitor Amazon ar anunța un nou Kindle cu ecran de 6-7 inchi dar cu funcții SMP, să poți face server din el. Însă nu e productiv să faci infuzie în piața de consum cu dispozitive noi și folositoare când poți să-i revinzi prostului același eReader de acum 6 ani dar cu procesor mai bun de care nu are nevoie și ecran rezistent la praf (nu la șocuri ci praf).

Kobo Mini (2012): ecran de 5”, 2GB spațiu de stocare, funcții tactile. Am și eu – e superb. Unul din puținele produse eInk cu adevărat utile și folositoare.

În timp ce consumatorii urlă că vor ecrane mari și suport CBR/CBZ și funcții de culoare firmele producătoare dau din umeri și le spun că nu se poate. Nu există tehnologia. Sau tehnologia e prea scumpă. Sau e instabilă. Luați de-aici încă un slot MicroSD, să aveți două. Și posibilitatea de a împrumuta cărți de la bibliotecă. Și vă dăm și funcția aia mișto care vă permite să vă personalizați wallpaperul eReaderului.

Iar consumatorul hăplăie pe nemestecate noi aparate Amazon și Kobo și chinezării bizare la prețuri cu mult peste cel de producție, fericit că acum are procesor octa-core în eReader. Așa cum s-ar bucura posesorul de Mobra că are frâne de Lamborghini la motocicleta anilor ’60-’70.

Superb.

Cam așa funcționează exploatarea consumerismului din societate. O fac cei de la Apple de ani de zile: dă-i prostului icoane noi și schimbă denumirea și frecvența procesorului după care încorsetează-l în ecosistem și fă-l dependent de magazinul tău online prin intermediul unei aplicații care criptează SHA256 orice transfer. Fă ideologie din brand și ia-i banii la prost că – uite – avem în depozit planurile prototipului ăluia care face chestii cu adevărat utile dar le păstrăm pentru 2024, că până atunci mai e de muls.

Fața neagră a capitalismului e cea care profită de naivitatea consumatorului.

E greu să n-o aplauzi și condamni în același timp.