Posted on Dec 1, 2017 | 0 comments

O imensă clepsidră lasă să cadă și ultimele firicele de nisip în semi-bula de jos și un antic gramofon se pune în mișcare cu un scârțâit, rupând pături din pânză de păianjen: ”Deschide ușa creș-… Deschide ușa creș-… Deschide ușa creș-… Deschide ușa creș-… Deschide ușa creș-…”. E momentul acela al anului în care Hrușcă iese din hibernare cu un răget. Gâfâind și împleticindu-se spre ieșirea din peșteră lasă să-i cadă de pe corp straturile de ectoplasmă și piele veche; se încruntă la Lună. ”E timpul” mârâie Ștefan sfornăind pe nas. Fără să se uite, apucă la întâmplare din groapa imensă una din cele 800 de chitări identice și-o scutură de colb cu o mișcare scurtă ce amintește de modul în care samuraii își scăpau lama katanei de ultimele picături de sânge. Știa că nu avea mult timp la dispoziție și ce era mai greu de-abia începea: să decidă cum să comprime 186 de concerte in doar două săptămâni. Printre icnete, Hrușcă lansă un nou urlet către cer și se diviză în două în ropot de oase crăpate. Apoi în patru, apoi în șaisprezece. Rând pe rând, Ștefanii se ridicau goi de la pământ cu o căutătură aprigă și-și apucau chitara. Iar când se lăsă tăcerea, în lumina singurului satelit natural al Pământului gura peșterii afișa o mulțime de Hrușcă-clone care se clătinau nesigur sub fâșii de ectoplasmă de consistența gelatinei.
După secunde lungi de tăcere, Ștefan-originalul întinse mâna cu arătătorul drept spre satul întunecat din vale și slobozi un ultim utlet horcăit. Iar hoarda porni încet.