Posted on Jun 15, 2018 | 0 comments

Am postat textul de mai jos pe Facebook, m-a rugat cineva să-l fac public și next thing you know are peste 1K de like-uri și 350+ shares. Și m-am ales cu vreo 30 de friend request-uri pe zi pe care oricum nu prea le onorez.

M-am gândit mult înainte să mă decid să scriu cele de mai jos.

Era prin clasa a IX-a când profesorul de matematică a început să ne dea cu capul de tablă. Când nu ne dădea cu capul de tablă apăsa cu putere cu o bucată de cretă în pielea de sub păr. Se apropia amenințător de noi ca să ne intimideze, făcea pauze lungi și inconfortabile în care ne fixa flegmatic cu privirea. Era de la țară; era modul lui de a fi puternic undeva, cu cineva.

M-a lăsat corijent la matematică de două ori. Pe alții de mai multe ori, inclusiv pe fata unui alt profesor de matematică, prieten cu el. Metoda era infailibilă: dacă te scotea la tablă și rezolvai tremurând ecuația nu îți punea notă. Dacă n-o rezolvai primeai un 2.

Pe domnul profesor – țin minte – îl consideram mai OK decât pe profesorul de matematică din generală. Acela te trăgea de perciuni în sus până ajungeai să stai pe vârfuri și să încini capul după care îți trântea rapid o palmă peste obraz. Omul avea palmele ca lopețile; ca omul obișnuit să culeagă porumb. După o palmă de-a lui îți țiuiau urechile cam un sfert de oră. Era ori asta, ori aduna culegerile de matematică cu copertă groasă și le grupa câte cinci ca să le simți când îți dădea cu putere în cap cu ele.

Era în clasa a X-a când profesoara de psihologie ne-a pus să scriem o compunere despre cum vedem noi viitorul și să o aducem ora următoare la școală. A mea a fost despre un om de peste 20.000 de ani care stă pe o placă ce levitează și se uită la piramidele transparente care alcătuiesc orașul. Era lipsit de păr pe corp, avea cutia craniană mai mare, ochii mai mari decâ noi, urechile mai mici, corpul mai firav – toate semnele pe care evoluția le imprimă asupra unei specii inteligente. Povestirea era o introspecție/flux al conștiinței prin care omul din viitor rememora cum ne-am distrus planeta și se încheia cu el simțind că începe să plouă. Omul din viitor dă capul pe spate și închide ochii și simte apa pe piele și deschide limba ca să guste – totul într-un gest suicidar deoarece ploile din viitor erau toxice.

Doamna profesoară a aruncat o privire de câteva secunde peste lucrarea mea și-a anunțat clasa cu o față serioasă că plagiasem. Am protestat dar m-a întrerupt spunând că un elev de-a zecea nu avea cum să scrie un text de genul acela. Țin minte că tremuram de nervi când m-am așezat din nou în bancă dar doamna era psiholog și își formase deja o opinie despre mine.

Era în clasa a XI-a când profesoara de limba română, auzind că scriu, mi-a spus râzând de față cu colegii mei că ar trebui să mă las. Eram în prag de corijență la gramatică. Mi-a spus că n-are rost oricum să scriu pentru că n-am cum egala geniul lui Eminescu; să nu-mi pierd timpul.

E 2018 și fac 39 de ani peste câteva zile. Lucrez de peste 20 de ani în IT și mă descurc decent în vreo trei limbaje de programare și patru de scripting. În ciuda corijențelor la matematică și a cretelor primite în cap. Luna asta îmi iese cea de-a șasea carte; a patra a primit un premiu național în 2015. Am lucrat în presa scrisă patru ani ca redactor-șef și redactor-șef adjunct și-am corectat dezacordurile altora. În mod absolut ironic sunt și psiholog, ca doamna care m-a acuzat în 1995 de plagiat. Peste o lună mă înscriu la a patra facultate pe care vreau să o fac în paralel cu doctoratul în sociologie.

Unde vreau să ajung e aici: dacă aveți copii să nu vă lăsați influențați de notele lor. Iar dacă sunteți copii să nu vă lăsați influențați de profesori. Luați tot ceea ce auziți în școala românească cu un strop de sare și nu permiteți niciunui profesor să vă spună ce, cât ori cum puteți. Pentru că nu Eminescu decide dacă voi aveți voie să scrieți. Pentru că dacă cineva vă izbește cu capul de tablă nu e pentru că n-ați ști matematică; de obicei e pentru că are nevoie de cineva pe care să-și verse furia. Iar dacă un profesor vă ironizează abilitățile în fața clasei, fie el și psiholog, nu înseamnă că procedează corect ori că are dreptate doar pentru că e adult.

Nimic nu taie creativitatea ori determinarea mai eficient ca școala românească.

Totul e să-i țineți piept.