Posted on dec. 6, 2018 | 0 comments

O fațetă cu totul și cu totul aparte a lui ”puterea corupe” e cea a omului care soarbe și valorifică până și ultima picătură dintr-o poziție oarecum simbolică și lipsită de autoritate.

Să-l luăm ca exemplu pe portarul de la Casa de Asigurări Bihor peste care am dat ieri. Mergem pe Borșului, hăt departe, prin periferiile industriale are Oradiei (acolo unde în mod normal plasezi instituțiile publice) și dai să intri în clădire. Doar că afară, la țigară cu o colegă, e portarul de 75+ ani în uniforma lui oficială care o imită cu succes pe cea a polițiștilor.

– Hopa. Dar unde mergeți? Cu ce treburi?

Se postează ferm în fața noastră. Se vede că nu și-a mai exercitat puterea conferită de rolul social de ceva vreme: pieptul înafară, ton hotărât, mâinile înfipte în buzunare. Cumva dictează că de el depinde întreg viitorul nepoților mei.

Zsuzsa îi zice că am venit să facem cutare chestie.

– Dar aia nu aicea se face – ne spune cu ton atotștiutor – aia se face acolo la Finanțe, trebuie să vă întoarceți.

– Păi la Finanțe ni s-a spus să venim…

– Depinde! Sunteți salariați?

Aici e partea în care românul mic în poziție de putere relativă smulge tot ce poate din statutul care i-a fost oferit: interogatoriul corelat cu un amalgam incert de informații care nu țin de el dar sunt oferite totuși ca să-i sublinieze importanța, vechimea, afinitatea.

– Nu suntem salariați.

Aici e partea în care românul mic în poziție de putere te prinde literalmente de braț și începe să te împingă departe de ușă. Te uiți prin geamul ușii dar nu vezi saci cu bani descărcați în taină și nici paleți cu lingouri de aur. E efectiv gol în clădirea cea mare.

– Sunt liber-profesionist, spun.

– Aaaaaaaaah. Păi asta e altceva. Trebuia să spuneți așa.

O zice pe un ton menit să te facă să te simți prost. Ca și cum e vina ta că nu l-ai informat corespunzător și era să-ți facă o nefăcută – tot din vina ta. Încă ținându-te de braț ca o extensie a expresiei motrice a puterii te trage spre ușă. Te va îndruma el – doar e în uniformă.

– Acolo, la ghișeul x.

Se dă cu greu din fața ta, ca și cum ”treacă de la mine de data asta, dar data viitoare să fiți mai atenți”.

Și te uiți la el cu scârbă, așa cum te uitai în liceu la profesorul de muzică sau desen care făcea exces de zel la clasa celor de la chimie când formula ferm cerințe absurde și pica oamenii pe capete doar ca să-și ridice stima de sine, totul sub auspiciul rigorii educaționale și visând în taină la gloria conferită de momentele în care părinți disperați vor fi venit la el la sala profesorală să-l convingă să nu le lase corijente odraslele.

Portarul de 75 de ani a fluturat cu un aer profund preocupat și autoritar în jurul nostru cât timp am discutat cu doamna dezinteresată de la ghișeul X, cât timp am completat niște formulare, a venit să verifice ochiometric ce fac atunci când băgam bancnote în automatul de cafea din clădirea imensă și pustie, ba chiar mi-a dat indicații în folosirea aparatului. Alert, încruntat, cu uniforma sclipind în lumina rece a neoanelor, transmițând din tot porii că suntem sub supravegherea lui dură și că rolul lui este extrem de important.

Dai peste români de-ăștia peste tot: paznici la Kaufland, portari la spital, instalatori de butelii, poștași, șefi de scară. Oameni care au de îndeplinit două funcții: purtatul de ecuson și cititul ziarului la locul de muncă. Oameni care se activează în acea instanță atipică în care chipurile ar fi nevoie de ei, așa cum Moș Crăciun se activează o singură dată pe an, și care fac tot posibilul să-ți strice ziua, jucându-se cu puterea conferită lor de Institutul Cuantic al Asociației de Locatari #8. Oameni care-și atribuie prin extensie rol de pașă, arhanghel, călău și papă și care la cel mai mic semn de nesupunere invocă regulamente strict definite, dau din umeri, se uită în altă parte – totul în speranța că-i vei venera ca pe niște zei.

Și de-aia merge România așa cum merge.

Că e populată de portari de la Casa de Asigurări.