Posted on oct. 9, 2018 | 0 comments

Sunt abonat pe Facebook la update-urile celor de la Barnes and Noble, iar într-o toamnă din 2012 cartea weekendului era ”Shatter Me” de Tahereh Mafi. Nici nu mai știu exact cum am ajuns să o citesc sau ce m-a atras la ea. Să fi fost coperta de vină sau faptul că eram curios să văd cum scriu cei din Orientul Mijlociu SF postapocaliptic. Cert e că dacă aș fi știu din prima că Tahereh Mafi e femeie, aș fi făcut rapid legătura dintre titlu, copertă și autor. Era la minte cocoșului că o așa combinație putea naște numai o carte dedicată femeilor, dar m-am lăsat indus în eroare de descriere. Și anume: viitor distopic, superputeri, dictatură militară, planeta e pe moarte, SF, SF, SF.

E vorba despre o fată de 17 ani care trăiește într-o închisoare-azil. N-a mai văzut lumina zilei de nici-ea-nu-mai-știe-când, dar în celulă cu ea e aruncat stereotipul bărbatului perfect. Și ajungi pe la capitolul șapte și realizezi că tot ceea ce ăștia doi fac în celula respectivă e să se analizeze unul pe celălalt, cu fata întrăgostindu-se iremediabil de misteriosul necunoscut. Urmează descrieri detaliate cu bărbia lui puternică, trupul, ochii tandri, modul în care suflarea lui curge peste trupul ei și fel de fel de clișee romantice. Comparativ, eroina din carte e o copie fidelă a personajului feminin din seria Twilight: inexpresivă, mult prea timidă, visătoare, firavă, în căutare de protecția unui corespondet masculin. Doar că are superputeri.

Adică ori de câte ori cineva o atinge, fata începe să soarbă viața din nefericit, asta transformând-o într-o armă letală capabilă să dărâme ziduri din beton și să smulgă fâșii din uși alcătuite din oțel. Ceea ce automat dă o notă aparte poveștii: ea în căutare de atingere și tandrețe, dar incapabilă să o primească de la cineva.

Intră în scenă comandantul demonic, pe la vreo 18 ani și el, comandant care vrea să se folosească de puterea fetei ca să subjuge și mai bine populația planetei. Nu știm cum anume plănuiește să facă asta, pentru că la final se adeverește că romanul e parte dintr-o serie. Tot la final aflăm că Rezistența care luptă împotriva guvernului autoritar e format din vreo cincizeci de supereroi care dispun la rândul lor de fel de fel de abilități care variază de la telekinezie la invizibilitate, oameni care sunt fericiți să o accepte în rândul lor.

Din punct de vedere stilistic cartea face din abundență uz de comparații: fata se topește în brațele lui precum untul de vreo zece ori, ochii lui sunt ca cerul de vreo cinci ori, ea freamătă exact la fel în nenumărate rânduri. Un artificiu e dat de faptul că gândurile în contradictoriu ale fetei sunt evidențiate de propoziții prin care trece o linie (formatare ”strikethrough”).

Romanul devine enervant de plictisitor pe la jumătate, iar răsturnările de situație sunt pe cât de neverosimile pe atât de succint motivate: iubitul o poate totuși atinge într-un final, iar asta fără ca el să pățească nimic rău, cei doi se plimbă printr-un câmp radioactiv la care – întâmplător – sunt amândoi imuni, și așa mai departe.

Stereotipurile merg spre amuzant: pe lângă faptul că EL e perfect cu mușchi perfecți și un suflet perfect, personajul negativ – comandantul diabolic – are și el calități vădit croite pe sufletul femeii nesigure pe ea: e sculptat în piatră, îndrăzneț, băiatul cel rău tipic pe care fetele îl îndrăgesc în ciuda sufletului său negru.

Cât despre partea de SF, aceasta e acolo doar de suport. Pe ea sunt clădite toate sentimentele și toată nevoia de dragoste a fetei, e un fel de decor, o scuză a acțiunii.

”Shatter Me” a fost publicată și în România. Sper că nu e notată drept literatură SF și că și-a va găsit ca target adolescentele care au prins gust de seria ”Twilight”. Imaginați-vă că Sandra Brown s-ar pune să scrie Science-Fiction după ce în prealabil a citit câteva numere din seria X-Men și primiți ceva nu prea îndepărtat de ceea ce reprezintă ”Shatter Me” a Taherehei Mafi. Cu toate acestea, n-aș recomanda cartea nici măcar adolescenților.