Posted on ian. 3, 2019 | 0 comments

Sunt mare fan Ursula K. LeGuin. De când am citit ”Mâna stângă a întunericului” femeia asta m-a acaparat. Alături de Frank Herbert, LeGuin și-ar merita locul într-o categorie cu totul aparte a SF-ului, cea care tratează elementele socialului, politicului și economicului din societăți fanteziste. Pentru că la urma urmei, Ursula K. LeGuin asta face în cărțile ei: crează câte o societate imaginară și o despică în felii subțiri, cu accent pe un membru al acelei societăți. În ”Deposedații” era antiteza dintre comunismul ideal și democrație. În ”Lumii îi spuneau pădure” era discrepanța dintre cuceritori și cei cuceriți. În ”Ochiul bâtlanului”, societatea tot în două este ruptă, cu diferența că ambele caste sunt la fel de prizoniere pe planeta-penitenciar pe care au fost trimise.

The Eye of the Heron” a fost publicat în 1978, la sfârșitul perioadei hippie care a trecut prin America schimbând mentalități și oprind războaie. Pentru o scriitoare care și-a trăit tinerețea cu Janis Joplin și ideologia Flower Power, Ursula K. LeGuin exploatează pe deplin tema păcii și a războiului prin prisma unei așezări pacifiste, neindustrializate, și cea a unei cetăți alcătuite din prizonieri mai vechi care au apucat să nască trei generații de războinici. ”Ochiul bâtlanului” analizează exact situațiile de tensiune dintre cele două facțiuni și pune accent pe rezultatul acestora, o revoluție la nivel restrâns. Cartea este o oglindă a tuturor confruntărilor cu poliția și guvernul, o odă adusă luptei împotriva războiului din Vietnam și o încercare de a demonstra că stilul de viață pacifist, indiferent cât de nobil ar fi, are mereu de suferit în apărarea idealurilor.

Romanul este scurt dar variază de la mediocru spre plictisitor, cu un sfârșit lăsat undeva în vârful plopului și personaje slab conturate. Antiteza dintre anarhismul pacifist și oligarhia militară este singurul motiv pentru care îmi închipui că cineva ar dori să citească această carte, deoarece lucrarea nu este una din cele mai strălucite ale autoarei și este puternic influențată de idei care în vremea noastră au pierdut considerabil din amploare: comuniunea cu natura, fascinația aproape copilărească față de dreptate, naivitatea pură a pionierilor unui concept sortit pieirii. Dacă renunțăm la imaginile de pe planeta Victoria și rarele elemente de civilizație modernă care apar în ”Ochiul bâtlanului”, povestea este a unor hipioți care luptă împotriva sistemului.

În 1979, ”Ochiul bâtlanului” ocupă locul 21 în categoria ”Best SF Novel” a premiilor Locus, iar asta e singura nominalizare primită de LeGuin pentru acest titlu. Asta ca să vă faceți o impresie despre ceea ce vă așteaptă dacă faceți cumva greșeala într-o zi să vă apucați de mini-romanul de mai sus.

Poate cel mai mare merit al cărții este că îți formează o idee clară asupra autoarei în caz că ai citit și romane mai reușite ale ei. Și ca să n-o mai lungim, lectura e plictisitoare până în punctul în care simți durere fizică întorcând paginile. O chestie puerilă despre cum cu toții ar trebui să fim frați și nu credem în violență și încercăm prin bunătate să biruim forța brută. Aproape că sunt tentat să o numesc ”cartea în care nu se întâmplă nimic interesant”. Când voi avea copii și nu vor dori să se culce înainte de ora zece noaptea, am să le citesc din ”Ochiul bâtlanului”. Ca să învețe de mici că până și greșelile mici se pedepsesc.

Citiți pe cont propriu; eu v-am avertizat.