Posted on feb. 7, 2019 | 0 comments

Cu Lovecraft am făcut cunoștință prin clasa a IX-a. Terminasem cu Edgar Poe de câteva ori și tatăl meu mi-a spus să încerc și H. P. Lovecraft.

Există o strânsă legătură între cei doi autori, chit că-i desparte un secol în scriitură. Poe activa prin 1820, Lovecraft prin 1920. Lăsând la oparte subiectele alese de ei în povestiri și fascinația pentru macabru, Lovecraft recunoscuse în trecut că fusese un avid cititor de Edgar Poe pe când era copil. Mai mult, când și-a scris primele lucrări, și le-a semnat cu pseudonimul H. Poe Lovecraft.

Povestirile lui Lovecraft gravitează în jurul misteriosului și macabrului. Mai mult spre mister decât spre groază, spre deosebire de Poe care înclină balanța în zona cealaltă. Descrierile lui Lovecraft sunt lungi și detaliate. Prea lungi pe alocuri, aș zice. Acțiunea se extinde cale de câteva pagini, presărată cu imagini, sunete, mirosuri, în așa fel încât o plimbare prin pădure se întinde minute lungi. În unele povestiri îmi pierdusem deja interesul pe la jumătate, tocmai din cauza descrierilor balzaciene, devenite monotone de la un punct anume. Aici poate intervine și factorul vremurilor noastre, când Internetul, SMS-urile și accesul liber la informație a generat stilul milimetric al lui Palahniuk ori povestiri comprimate, alerte. Lovecraft întinde totul până dincolo de limita suportabilului unui om al vremurilor noastre.

Este poetic în descrieri, engleza fiind una cu elemente arhaice și fraze pompoase. Ce e ciudat la el e că lasă verbele esențiale la sfârșitul unei fraze lungi. Ceva de genul ”Imediat ce m-am trezit în dimineața aceea istovitoare de vară, cu norii învârtindu-se deasupra mea, aerul înmiresmat al florilor – ah, natură cu versurile tale blablabla – imediat ce am văzut frunzele copacilor zbătându-se semeț deasupra îmbelșugatelor coroane de blablabla, cu acel aer al lor de libertate vivace și culoarea verde blablabla, am tușit.” E un pic enervat să trebuiască să citești o frază întreagă, cale de 8-9 propoziții, ca să afli care e ideea ei de bază. Plus că are un stil anume de a formula aceste fraze, de te învârte și te amețește de nu mai știi exact de la ce a pornit toată ideea.

Pentru mine, cel puțin, unele texte au fost mai greu de urmărit.

Subiectele alese de Lovecraft variază de la ocultism la mitologie la culte la granița cu SF-ul. Este cunoscut îndeosebi pentru ”Call of Cthulhu”, o povestire care prezintă relatarea unor evenimente bizare din punctul de vedere al povestitorului. Un fel de detective work cu accent pe ocultism și fenomene inexplicabile, totul culminând cu un imens monstru astral care a existat din vremuri apuse și care pune stăpânire pe visele oamenilor, în speranța că într-o zi va putea să iasă din adâncul orașului său scufundat și să își însușească planeta din nou.

Dacă-l comparați cu SF-ul modern, Lovecraft este pentru William Gibson ceea ce The Outer Limits (seria din 1960) este acum pentru Matrix. În unele povestiri ai sentimentul că urmărești un film din seria Indiana Jones, în altele parcă citești Bătrânul și marea. Ambele cu un strop decent de mistică și ocultism. E o lectură lejeră, pe alocuri obositoare și doar umpic mai plictisitoare decât ar merita să fie. Unele povestiri se termină în doi peri, fără ceva concret, cam în stilul X-Files-ului, lăsându-te pe tine să umpli spațiile goale. Ceva de genul ”… iar ușa se deschise și năvălind din ea am văzut hoardele înaripate, urlând bezmetic și guițând.” Și punct. Întorci pagina și e un alt story deja.

Lovecraft pune accent pe mediul înconjurător, formând atmosfera cu ajutorul elementelor naturii, al mirosurilor, al chestiilor inanimate care sporesc efectul acela de groază și bizarerie. E o lectură numai bună pentru copilul tău, atunci când a împlinit măcar 14 ani, fără să îți fie teamă că va avea coșmaruri noaptea.