Posted on oct. 15, 2018 | 0 comments

Nu-mi vine în minte acum nici o frază decentă care să descrie exact cât de plăcut m-a surprins Kurt Vonnegut. ”Slaughterhouse-Five” e o carte minunată din care voi încerca să redau cât mai puțin ca să nu stric plăcerea lecturii. Ce pot să spun însă e că Vonnegut e ușor de citit și se potrivește indiferent de starea de spirit pe care s-ar putea să o ai atunci când deschizi cartea. Întreg romanul emană calm, parțial din cauza propozițiilor scurte și la obiect de care autorul face uz in belșug. frumusețea scriiturii lui Vonnegut stă în faptul că știe cum să îmbine aceste porpoziții atfel încât frazele formate de ele să fie vii, acaparante, să furnizeze un imbold de a merge mai departe.

Poți privi Slaughterhouse-Five din stânga și să zici că-i un roman SF. Ca doi pași mai la dreapta să se transforme în roman psihologic, apoi biografie, apoi depeșă de război, apoi roman istoric. Afișează deopotrivă viața unui călător în timp cât și ororile războiului. Exceptându-l poate pe Sven Hassel, Kurt Vonnegut este autorul cel mai accesibil în ceea ce privește ororile celui de-al Doilea Război Mondial. Este acolo în mintea cititorului indiferent de background-ul literar al acestuia, indiferent dacă acesta este sau nu familiarizat cu războiul. Vonnegut reușește ceea ce puțini alții au reușit înaintea lui: să îmbine o scriitură simplistă cu o relatare complexă. Să facă uz de elementele de bază ale relatării și totodată să reușească performanța de a acapara cititorul prin schimbări bruște de situație și un strop de fantastic.

Un alt lucru care atrage atenția spre Slaughterhouse-Five este modul în care sunt conturate personajele. Extrem de grafice, sunt departe de idealul cu care poate ne-am obișnuit involuntar din alte romane de acest gen. Eroii principali sunt fie fazi, fie aproape malefici. Asemuiesc asta cu seria ”Watchmen” a lui Alan Moore în care supereroii împart dreptatea prin absolut orice mijloace găsesc de cuviință, fără să fie legați de standardul dictat inițial de benzile desenate care afirmau că nu ai voie să omori răufăcătorul ci trebuie să-l predai autorităților aproape intact. La fel – personajele lui Vonnegut pot fi abjecte și totodată eroice, pot părea fade și fi totodată interesante. Poate chiar asta l-a consacrat pe autor în anii lui de glorie literară: faptul că iese din tipare atât prin personaje cât și prin scriitură.

Motivele principale din ”Slaughterhouse-Five” sunt soarta, natura umană, liberul arbitru și firea ființelor umane. Societatea umană este prezentată prin prisma personajului principal și a influențelor primite de către acesta din partea tralfalmadorienilor, ființe extraterestre pentru care prezentul, viitorul și trecutul se combină formând un singur punct în timp. Prin acest artificiu de situație Billy Pilgrim se trezește pe rând în diferite perioade de timp. Cum timpul ne modelează personalitatea prin situațiile pe care ni le pune în față, este interesant de văzut cum se descurcă Billy Pilgrim atunci când se trezește aruncat în trecut sau viitor cu o linie stabilă a personalității.

Un alt lucru interesant în Slaughterhouse-Five este faptul că punctul culminant al romanului nu este dictat de cel mai important eveniment al războiului ci de unul de importanță imediată în viața celor care asistă la el. Ca să încerc o comparație care să mențină deschis interesul pentru roman fără să dezvăluie prea multe din acesta, închipuiți-vă căderea imperiului roman vizavi de moartea unui păstor oarecare.

Slaughterhouse-Five” este pe alocuri vocea autorului care își descrie amintirile din perioada războiului, apoi devine viața lui Billy Pilgrim, ca la anumite momente cele două să se interconecteze lăsându-te să te întrebi cât anume din carte e ficțiune și cât nu. De aceea, poate cel mai bun cuvânt pe care-l pot folosi pentru a descrie romanul e ”halucinant”.