Posted on feb. 4, 2019 | 0 comments

E a doua carte a lui Clevenger. Cea pe care am dat vreo patru dolari și cincizeci de cenți în format electronic. Nu mi-i rușine să recunosc că – cel puțin din prima parte – n-am înțeles o iotă. E atât de condensat scrisă, atât de haotică, încât cred că necesită cel puțin încă o parcurgere ca să rămân cu o idee vagă despre ceea ce se petrece acolo. Dermaphoria prezintă lumea din – fiți atenți aici – punctul de vedere al unui utilizator de droguri care și-a pierdut memoria. Și nu doar atât, dar o prezintă în stil Memento, cumva sucit, ca să-ți strice și mai mult percepția asupra evenimentelor. Cireașa de pe tort e faptul că tipul are halucinații și habar nu mai ai ce e real și ce nu, ce-și închipuie și ce e tangibil. Plus că personajele secundare seamănă între ele ca două picături de apă, toate cu poziție de putere ori în poliție, ori în mafie, ori în lumea fragmentată a drogaților.

Tipul din carte e chimist și a inventat un nou drog care e cea mai bună chestie de la orgasm încoace, întâlnește o tipă, love-story tralala, începe să-și consume propriul drog și apoi totul devine extrem de confuz. Atât de confuz încât, după ce am terminat cartea, am intrat pe un forum pe unde Clevenger bântuie din când în când și am citit câteva thread-uri referitoare la roman. Am dat peste oameni și mai confuzi ca mine.

Per ansmblu, Dermaphoria e ceva între Fear And Loathing In Las Vegas și Arizona Dream. Totul e haos pur. Plus că totul se petrece lângă Las Vegas, așa că avem și aici deșert și atmosfera aceea de șosea părăsită. Problema cu Clevenger în acest roman e că deși are el o idee clară despre ceea ce se petrece, tu – ca cititor – ești menținut în ceață. Primești mici indicii dar trebuie să fii foarte atent. E multă simbolistică în Dermaphoria, cuplată cu un stil scriitoricesc metaforic, poetic, totul suprapus pe firea romantică a eroului principal și halucinațiile lui. Iese un talmeș-balmeș deloc concret, care poate însemna absolut orice.

Primele trei capitole le-am citit în gol, n-am priceput nimic. Apoi încet-încet începe să se facă lumină. Apoi autorul taie un capitol la mijloc de acțiune și sare la cu totul altceva, apoi revine la prima idee, apoi taie, sare, revine, taie – până ce deja nu mai știi nici cum te cheamă. E cu o idee mai deranjant decât mintea mea poate susține.

The Contortionist’s Handbook (de același autor) mi-a plăcut mai mult. E mai clară, mai ”brută”, mai puțin filosofică. Prin contrast, Dermaphoria e ca o poezie lungă, abstractă, pe alocuri monotonă, cu descrieri gigantice de mediu și stări. Plus fobia față de gândaci care miroase a Philip K. Dick de la o poștă…

Închei cu un citat din carte:

Everything in the universe is everything else. A man is a killer is a saint is a monkey is a cockroach is a goldfish is a whale, and the Devil is just the angel who asked for More.