Posted on iun. 3, 2018 | 0 comments

Țin minte că după Revoluție, odată cu avalanșa de cultură vestică și țepele a căror faimă nu ajunsese încă în România au apărut și metodele mai puțin ortodoxe de a-ți face reclamă companiei. Cum legi nu existau iar consumatorul era la mila comerciantului, o renumită firmă de produs cafea a venit cu o idee genială: a împărțit gratuit stickere mari cu numele companiei și niște boabe de cafea, ca parte a unei promoții ce a zguduit Oradea. Stickerele erau de vreo 10cm înălțime și late de vreo 25-30cm; să se vadă. Campania spunea că în data de X (peste vreo lună), prin oraș se vor plimba reprezentanții companiei și că primul geam, prima mașină, prima ușă ori primul rucsac care poartă stickerul respectiv va câștiga premiul cel mare: un bob de cafea din aur.

Campania a prins de minune. Întreg orașul voia bobul de aur. Apăruseră stickere peste tot: pe la ferestrele etajelor 6, pe capotele mașinilor, biciclete, geci, ghiozdane. Lumea se bătea pentru ele și – cum se împărțeau gratuit pe stradă – lua câte un teanc gros ca să se asigure că lipește cât mai multe la vedere. Să le sară în ochi reprezentanților bobului de cafea când s-or plimba prin oraș.

Nu mai țin minte cine a câștigat amărâtul ăla de bob de cafea dar știu că Oradea era efectiv împânzită de stickere de dimensiunea unei plăci de înmatriculare auto și că toate făceau reclamă la aceeași marcă de cafea.

Și partea amuzantă de-abia aici o menționez: adezivul de pe spatele autocolantelor și hârtia lor erau în așa fel concepute încât să nu le mai poți dezlipi. Am văzut Superglue mai puțin încăpățânat. Știu că mi-am lipit și eu așa ceva pe interiorul sertarului cu rechizite ca să acopăr niște pete de cerneală și pastă de pix scursă. Ani mai târziu, când am încercat să dau jos reclama companiei de cafea de pe fundul sertarului – surpriză: a trebuit să rașchetez cu daltă și acetonă jumătate de oră ca să curăț mizeria aia.

Așa se face că un oraș de 200.000 de locuitori a făcut gratis reclamă vreme de ani buni unei companii care vindea cafea și care a cheltuit pentru promovare cam cât ai da pe cinci camioane pline cu autocolante și un bob de cafea din aur care în greutate măsura mai puțin decât o verighetă subțire. După patru ani mai vedeam încă pe parbrizele mașinilor reclama la cafea, ruptă într-un colț și relipită obedient de omul care s-a dat bătut, convins că mai bine cu ceva colorat pe geam decât cu o pată mare, albă și lipicioasă de care jegul s-ar fi lipit treptat.

Fascinația românului pentru un câștig miraculos nu s-a diminuat nici în anii care au urmat: Caritas, concusuri TV în care puteai câștiga 100 de lei dacă dădeai un apel telefonic care te costa 15 lei, cruciulițe sfințite de la Mănăstirea Cernica pe care trebuia neapărat să le ai pentru că asupra lor se rugaseră 100 de maici virgine, rolele magice de adunat scame adulate în lungi emisiuni teleshopping care te momeau cu ”două la preț de una” unde ”preț” era efectiv ridicol.

A fost mișto în anii ’90.