Posted on mai 22, 2016 | 33 comments

Pentru mine anii ’90 au fost glorioşi şi m-au prins din plin în piept. Aveam 11 ani în 1990, deci adolescenţa am trăit-o în perioada aia în care România îşi revenea după câteva decenii de comunism. În 1994 intram la liceu. Aveam un metru şi şaij’doi în înălţime dar compensam prin faptul că eram extrem de slab. Nu purtam încă ochelari, eram alienat total şi aveam şi norocul de a fi rocker.

Lumea era diferită de cea de acum. Nu prea exista Internet în România, la TV era multă politică, filmele bune erau cele date la Pro Sieben şi RTL iar toată muzica venea pe casete audio. Calculator n-am avut până prin 1999, aşa că posibilităţile de distracţie erau mai restrânse. Vrând-nevrând trebuia să ieşi din casă ca să te distrezi. Cum nimeni nu avea telefon mobil nu exista luxul de a merge undeva şi a suna nişte prieteni să stabiliţi un alt loc de întâlnire dacă un chef din clubul X părea şters. Mergeai la nimereală şi unde ajungeai cam acolo rămâneai. Oradea oricum nu gemea de cluburi ca şi acum iar faptul că eram rocker îmi limita grav numărul de localuri în care puteam intra fără să risc o bătaie cruntă.

rockeri001

Să fii rocker în anii ’90 într-un oraş de provincie era ca şi cum e să fii acum cerşetor român în Italia: aproape toată lumea te ura sau se ferea de tine. Cam tot la câteva zile cineva striga după tine pe stradă că partidul te vrea tuns, te făcea satanist, îţi punea la îndoială sexualitatea sau pur şi simplu trecea pe lângă tine şi te îmbrâncea cu sete. Nu eram mulţi rockeri în Oradea şi ne ştiam cam toţi unii pe alţii. Să fi fost vreo 70-80 de oameni în total, cel mult.

În weekend-uri ne adunam la rockotecă unde dădeam din cap pe chestii triste gen My Dying Bride, Anathema, Katatonia sau ne împingeam ca animalele pe Rage Against The Machine, Carcass, Clawfinger, Death sau Nirvana. Anii ’90 ca norocul au reprezentat apogeul metalului în care tot ce-i în ziua de azi trupă de renume a scos ceva de la bun în sus. Supuration a scos albumele care i-au consacrat, Anathema plusase cu Serenades şi Pentecost III, ăia de la Death scoteau album după album iar Tiamat puşcase nişte piese cu care nu aveai cum să nu rezonezi. În materie de muzică stăteam excelent, atât doar că n-o realizam pe-atunci.

Când nu eram la rockotecă eram în Astoria. Când nu eram în Astoria eram pe trepte la teatru. Când nu eram pe trepte la teatru eram în spatele teatrului pe ”Majom Sziget” (o circumferinţă din beton acum dărâmată). În orice oră a serii, dacă treceai prin una din locaţiile astea avea şansa să dai peste cineva cunoscut.

rockeri003

Astoria era un bar situat chiar lângă teatru şi care se agăţa cu disperare de epoca comunistă: chelneriţele erau scârboase, alcoolul ieftin, mesele murdare iar decorul amintea de anii ’70. Era centrul renegaţilor societăţii orădene, locul în care veneau ziariştii să-şi bea salariile infime după lucru, cel în care pictorii şi sculptorii veneau să se certe şi în care poeţii şi scriitorii discutau politică şi literatură. Tot acolo se adunau şi rockerii orădeni să bea un ”200 de rom”, câte 16 la o masă mică. Romul era ieftin şi scârbos. Era atât de scârbos încât prietenii mei ridicau faţa de masă şi vomitau sub tăblie şi-ntindeau voma cu bocancii, că le era lene să meargă la toatelă sau poate erau prea beţi să o facă sau efectiv nu mai conta.

Pe trepte la teatru nu ştiu cine a început prima oară să stea, dar cum teatrul de stat era fix lângă Astoria la un moment dat vedeai vreo 10-15 gâlme în negru cum şed acolo în tăcere. Era cel puţin bizar, acum că mă gândesc bine. În anii ’90 un ”mergem la teatru?” însemna să mergem să stăm pe treptele late ale teatrului şi să-i aşteptăm pe alţii să vină să stea cu noi acolo. Fumam sub un soare dogoritor, îmbrăcaţi din cap până în picioare în negru.

rockeri002

De droguri nu prea auzise nimeni pe-atunci. Câţiva luau Meprobamat cu rom sau Romparkin cu vodkă. Unii trăgeau aurolac: ”Lunar” argintiu, ”Adela” cleios. Ţigările erau ”Kim” mentolat, Carpaţi fără filtru, Bucegi, Top. Mai târziu apăruseră ţigările ”Rebel” care erau cele mai ieftine pe care şi le puteau permite studenţii şi care totodată să fie considerate lux în comparaţie cu Carpaţii. Mi-e dor şi acum de ţigările alea.

Rockotecile erau locuri în care vreo 5 puştani de 15 ani aduceau două boxe mari Unitra şi comutau un amplificator şi un casetofon la ele. De casete nu duceam lipsă, că făceam periodic raiduri prin Timişoara la ”Rocka-Rolla” de unde veneam burduşiţi cu albume Samael, Satyricon, Burzum, Mayhem şi Cannibal Corpse. Preţul de intrare, atunci când exista, era modic. Să mergi la rockotecă în weekend era cam evenimentul săptămânii. Concertele erau puţine şi presărate de Celelalte Cuvinte ori trupe locale formate din adolescenţi care râgâiau în microfon.

Era o lume ciudată în rockotecă. Am încercat să reproduc cât mai bine feeling-ul de-atunci când am scris Soldaţi ai terebentinei. Erau hipioţii care ascultau Doors şi soundtrack-ul din Hair şi care aveau pantaloni trapez şi cămăşi largi de in cu motive florale. Poate o geantă de lână sau altă chestie de-asta cu trimitere spre transhumanţă. Erau apoi artiştii, elevi la Arte sau pictori rataţi sau poeţi de duzină. Erau blackerii – în negru din cap până în picioare şi căutături grave şi pentagrame în gât. Şi noi – restul – cu tricourile noastre de rigoare care afişau trupe ce şi-n ziua de azi mai înseamnă ceva: Metallica, Slayer, Sepultura, Napalm Death. Cei mai aventuroşi îşi făcuseră singuri tricouri cu formaţiile lor de nişă: Ved Buens Ende, Cynic, Paramecium. Eu eram ăla cu tricou cu Edgar Allan Poe.

Dacă în ziua de azi se poartă blugii rupţi din fabrică, pe-atunci moda blugilor rupţi era limitată la noi, rockerii, şi de-abia făcuse trecerea de la ”efectiv n-am alte haine” spre modă. Toţi aveam porecle şi propriile noastre clici. Eu ieşeam de exemplu în oraş cu prietenii mei şi ştiam că ăla e ”Chiemsee”, ăla e ”Nemilosul”, ăla e ”Bursuc”, ăla e ”Nagy Fero”. Ce era fantastic din punct de vedere sociologic era faptul că naţionalitatea sau etnia nu contau în rockotecă. Nu uram ungurii şi ungurii nu urau românii iar de singurul rrom dintre noi nu se lega absolut nimeni pentru că era un tip de milioane care se înţelegea bine cu toţi. Eram obişnuiţi ca după un Sepultura să meargă un Tankcsapda iar după Cargo să urmeze Akela sau Edda – trupe ungureşti cu mare priză la tineretul orădean. Nu strâmba nimeni din nas pentru că oricum mai toţi ştiam ungureşte. Nimeni nu vocifera că Ardealul e al lor, noi românii nu făceam mişto de unguri. Era o înţelegere tacită între noi, că doar toţi eram rockeri.

La pogo era efectiv măcel. Chestia asta mi-o amintesc cu claritate. În ziua de azi dacă mergi într-un club de rockeri şi-l împingi mai tare pe un tinerel s-ar putea să se uite urât la tine. Pe-atunci să iei un cot în gură era la ordinea zilei şi nu se supăra nimeni. Piesele cu care rezonam toţi, indiferent de gusturile muzicale de nişă, erau Zombie a celor de la Crannberies şi Smells Like Teen Spirit a celor de la Nirvana. Când sunau chestiile astea două din difuzoare se adunau vreo 30-50 de oameni care începeau să se îmbrâncească şi să se calce în picioare şi scăpa viu cine putea. De obicei veneam vânăt de la rockotecă şi mirosind a fum şi transpiraţie.

rockeri004

Clica mea a avut noroc cu via părinţilor mei. Aveam o filigorie pe Dealul Viilor din Oradea şi ori de câte ori eram în pană de idei sau doream să nu ne derajeze nimeni ajungeam cumva la vie. Stăteam până în zori, uneori chiar şi iarna, în frig şi zăpadă, chirciţi în jurul unui foc. Acolo duceam fete, acolo ţineam zilele de naştere. Majoritatea tâmpeniilor pe care le-am făcut în perioada aia le-am consemnat în Soldaţi ai terebentinei: petrecerile, beţiile, băile nocturne în râu.

Cei mai mulţi din oamenii de atunci s-au dus mai departe în viaţă. Alice e stomatolog, Mona are o librărie în Cluj. Eu şi încă o tipă am ajuns psihologi. Un altul e psihiatru pe la Nucet. Goat şi Rat au firmele lor. Ştefi e în Anglia, Dana în Austria, Laura în Germania, Tunde în Suedia. De vreo doi ştiu că-s profesori, alţii traducători, alţii avocaţi. Mulţi au copii şi familii acum. Unii au pierit (vreo doi s-au sinucis, Bursuc a murit de boală). Unii au formaţii şi acum şi mai cântă. Aparte de cei cu care am păstrat contactul, pe restul nu cred că i-aş mai recunoaşte după 20 de ani.

Fosta rockotecă din Arlus e sală de spectacole acum. Astoria e club de fiţe. Pe trepte la teatru nu mai stă nimeni. Rar mai văd câte un tricou cu formaţii rock pe stradă. Şi mi-e groaznic de dor de anii ’90.

Dacă cumva cineva din generaţia aia orădeană are poze din perioada aia şi-mi poate face un dram de bine scanându-le şi trimiţându-mi-le, i-aş rămâne recunoscător. Am creat şi un grup Facebook pentru oamenii din perioada aia (Arlus ’95 îi zice), poate reuşim cumva să ne găsim unii pe alţii.