Posted on nov. 25, 2015 | 0 comments

Am decis să deschid o nouă serie de articole care să aibă ca temă centrală câte un profil psihologic făcut unor personaje de roman, totul prin prisma psihologului pasionat de beletristică. Încep mai jos cu eroul din ”Străinul” lui Camus. 

Meursault este un explorator al socialului, tatonând terenul buimac şi vag interesat de deznodăminte. Cu detaşare cade de acord să scrie scrisoarea către amanta vecinului său Raymond şi îi ţine acestuia partea deşi problema nu-l priveşte şi în ea este implicat un terţ. Stilul milimetric al lui Camus îl prezintă pe Meursault ca pe un mimetic cu inteligenţa emoţională a unui copil. Rece, distant, hăbăuc din punct de vedere social. Nu ştie să navigheze prin cutumele sociale şi se lasă purtat de valul evenimentelor precum o barcă fără vâsle. Cade de acord rapid cu toată lumea, şi – deşi indiferent – precum un om cu tulburare de personalitate depedentă se lasă implicat în fel de fel de evenimente, deloc certat cu ceilalţi.
În timpul procesului este buimac, ca şi cum lumea nu ar funcţiona după legile stabilite de el. Priveşte lumea printr-un filtru distorsionat, rece. Îşi formează noi amintiri bazându-se pe informaţii brute din vechile amintiri.

Dorinţa sexuală joacă un rol important dar nu cel de putere aşa cum este cazul psihopaţilor. Deşi are trăsăturile unui psihopat, Meursault nu îşi face cântec de glorie din carieră ori din cuceririle sexuale. Mai degrabă el se află undeva la jumătatea drumului dintre psihopatie şi sociopatie, fiind oarecum maleabil, vag dezorganizat, puternic influenţabil, fără însă a decade în haos şi păstrându-şi sângele rece în situaţii care implică în mod normal apariţia emoţiilor. Nu excelează nici spre cealaltă extremă, cea a inteligenţei folosită în scopul salvării sinelui din mâinile sistemului judiciar. Mai degrabă Meursault se lasă pradă acestuia precum un sociopat, neatent şi indiferent în faţa lui, dar argumentând calculat fiecare decizie de a face aşa.

Meursault are atât trăsături de sociopatie cât şi de psihopatie, neîndoielnic pentru a păstra structura firului epic. Aplatizarea afectivă de care dă dovadă este elementul comun care uneşte ca un trunchi cele două nişe comportamentale din care Meursault preia elemente. În celula sa, în partea a doua a cărţii, Meursault se uită în oglinda gamelei sale din tablă: ”Mi s-a părut că figura mea rămânea serioasă chiar când încercam să-i zâmbesc. […] Am zâmbit, dar ea a păstrat aceeaşi expresie severă şi tristă.

Fără niciun simţ al auto-conservării, Meursault găseşte interesant şi parţial uimitor ceea ce i se întâmplă: reacţia apropiaţilor la arestarea sa, procesul, evenimentele de dinaintea crimei. Nu încearcă să se apere ci trece schizoid printre acuze, întărindu-le pe alocuri şi căzând chiar el de acord cu logica rece a unor afirmaţii. În ochii lui el nu este nici vinovat, nici nevinovat. Meursault doar ”este” şi aşteaptă un deznodământ nici măcar intuindu-l pe de-a-ntregul.

Disocierea lui fizică şi emoţională intră în puternică contradicţie cu ideea că Meursault ar avea conştiinţă aşa cum noi, restul, o percepem şi înţelegem. Conştiinţa îi este un concept tot atât de străin pe cât ne este nouă ca societate eroul principal din ”Străinul”. Dar aliearea lui are rădăcini în patologie şi, prin urmare, Meursault nu ar trebui supus rigorilor aceluiaşi sistem judiciar care gravitează deasupra noastră. Într-o lume ideală, personajul lui Camus ar trebui predat Statului pe filieră psihologică, pentru a fi supus tratamentului şi a fi ţinut departe de populaţia generală. A-i explica lui Meursault gravitatea faptelor sale în faţa instanţei e ca şi cum ai încerca să-l faci să-i fie dor de propria mamă. Foarte vag, Meursault intuieşte că a făcut ceva nepermis, că a încălcat cutume şi norme sociale. E conştient că a încălcat reglementări doar după ce este pus în faţa faptului împlinit. Aparte de această explicaţie scurtă şi logică, personajul principal este doar un simplu spectator în ceea ce se derulează prin faţa lui, lăsându-se pradă năuc sistemului.

A încerca să-l judeci pe Meursault folosind legi dezvoltate pe marginea unor concepte sociale precum ”dragoste”, ”regret”, ”matern”, ”tristeţe” ori ”familie” în condiţiile în care el nu conştientizează pe deplin aceste concepte este greşit. Meursault, la un anumit punct, dă dovadă că ar înţelege concepte precum ”devotament” (atunci când îşi apără prietenul în instanţă ori compune anterior scrisoarea către amanta acestuia) sau ”drept” (atunci când respectă legea în viaţa de zi cu zi şi se supune fără tăgadă rigorilor ei). Însă înţelegerea lui nu trece dincolo de ideea de ”supunere”. Meursault cunoaşte faptul că a te împotrivi acestor două idei aduce cu sine izolarea socială. Compune scrisoarea vecinului său din obligaţie şi – parţial – din plictiseală. Nu încearcă să se ascundă din faţa legii deoarece nu vede un rost în asta şi – poate – intuieşte că nesupunerea ar atrage alte probleme în cavalcada a ceea ce a devenit viaţa lui. Indiferenţa lui este universală şi trece de la decesul mamei, prin cererea în căsătorie şi până la omucidere/acceptarea rigorilor procesului de detenţie. Curios, la proces se pune problema discernământului său, dar procurorul încearcă să o susţină strict prin prisma inteligenţei şi nu a conştiinţei. Strict beletristic vorbind, procesul lui Meursault este unul de excluziune socială, concretă şi definitivă. Societatea nu are nevoie de roboţi fără emoţii pe care să se chinuie să-i înţeleagă ori ale căror fapte să poată fi acceptate şi corelate cu ale altora.

Eroul lui Camus este o anomalie, o tumoare ce se cere a fi extirpată. Indirect, autorul transmite ideea că ceea ce ne face oameni rezidă mult în empatia de care putem da dovadă. Fără această empatie suntem doar carcase care se rumenesc în dogoarea soarelui, gata să se găsească la capătul unui deget arătător întins acuzator.

Consider că din punct de vedere juridic şi psihologic Meursault nu are discernământ şi nu ar fi trebuit inclus în procesul judiciar în modul relatat de acest micro-roman. Mai mult, ca profil psihologic, reamintesc că Meursault trage spre zona intersecţiei dintre psihopatie şi sociopatie, gravitând mai mult în jurul primeia decât în jurul celei de-a doua.