Posted on iul. 7, 2018 | 0 comments

Busy days. Ieri și alaltăieri am stat până la 3:00 dimineața și-am tot scris și corectat pe un referat de final de an pe care trebuie să-l prezint zilele următoare la Școala Doctorală de Sociologie din Oradea. Mai am de făcut PowerPoint-ul și cuprinsul. Mi-am dat cu părerea ca psiholog referitor la un caz de hărțuire sexuală din Oradea, articolul va apare în zilele următoare în săptămânalul ”Bihoreanul”. Fac drumuri poștă-acasă/acasă-poștă că-mi sosesc pe bandă rulantă coletele comandate de pe AliExpress (vreo 80 de chestii luate acum o lună).

Azi am chef de lucru așa că mă pun să scriu. Am oricum destule de făcut.

Mi se cam umple spațiul pe NAS-ul din rețea (toți cei 3TB) din cauza tutorialelor video și a documentarelor și cursurilor de psihologie/sociologie. Vorbind de ultimele am citit niște articole și studii interesante zilele trecute.

Cică a apărut #5/2018 din revista ”Familia”. Am și eu un text acolo – un capitol din manuscrisul de beletristică la care lucrez de vreo doi ani și ceva. Aștept un PDF, ceva. În curând se începe lucrul la coperta cărții de psihologie care va fi publicată luna asta la Crux Publishing. Aștept prefața ca să putem finaliza manuscrisul (mulțumiri din nou pe această cale lui Marius Cioară pentru că a acceptat să o scrie). Și m-am pus să scriu o carte de povești pentru copii; gândită psihologic să imprime și extragă din cei tineri anumite lucruri folositoare lor. Până acum am o povestire de test pe care am dat-o celor patru mame pe care le cunosc și care au copii între 2 și 6 ani, să văd ce reacție au aceștia când le este citit textul înainte de culcare. Până acum semne bune.

Revista ”Repere medicale” din Galați mi-a plagiat două texte de pe Psihoradea. La modul copy/paste, fără să mă întrebe și fără să-mi specifice – desigur – numele. În numerele 30 (2016), respectiv 40 (2017). Bun – am văzut că fură texte cam de la toată lumea, dar problema e că au tiraj de 7500 de exemplare și fac bani din reclama vândută în revistă. Așa că l-am sunat pe directorul revistei care mi-a râs în nas cu ”hai dom’le că era de pe net” după care mi-a închis telefonul în nas. Nu înainte să-l întreb dacă știe ce presupune legea drepturilor de autor iar domnul să-mi spună sec că ”nu”. În mod ironic, pe coperta 4 a fiecărui număr al revistei tronează avertismentul din dreapta. Așa că i-am trimis notificare prin avocatul meu domnului director și cel mai probabil ne vedem la Tribunalul Oradea unde-mi va plăti daune morale și drepturi de autor. Pățăști.

Click pe poză pentru a ajunge la textul meu care a fost plagiat.

O studentă (tot din Galați) mi-a plagiat un text de pe acest blog și l-a prezentat la universitate ca fiind al ei. Am prins-o, am interpelat-o politicos pe Messenger unde m-a luat și ea în derâdere. Îmi furi un text literar de pe blog și-l prezinți ca fiind al tău la facultatea de Litere. Te prind și-ți scriu politicos că nu e frumos ce ai făcut. Cu accent pe ”politicos”. Mă iei în derâdere, mă faci ”frustrat”, bagi placa cu ”n-ai să afli oricum cine sunt și nu poți dovedi” și o arunci în joc și pe cea cu care ne-au obișnuit românii – ”frustratule”. Așa că încerc să-ți explic conceptul de plagiat și-mi spui că ”și ce – era gratis, era pe net, doar luăm filme gratis de pe net”. Așa că depun un efort în continuare să-ți explic ce nasol e să-mi furi un text la care am muncit vreme îndelungată și că – chit că e ”la liber” – asta nu-ți dă dreptul să-l prezinți ca pe propriul referat. Râzi. Mă ironizezi. Mă jignești și-mi explici că n-am ce-ți face după care-mi dai block.

Așa că sun la tine la universitate și vorbesc cu oamenii de acolo. Sun la rector. Sun la decan. Sun la secretare. Le explic situația, trimit mail cu screenshot-uri și poza ta de profil. Pentru că exact cât de greu e să te identifice proprii tăi profesori după poza de profil?

Trece o oră. Primesc înștiințare că s-a format de urgență comisie care deliberează și discută problema.
Mai trece o oră și ești tu. Mi-ai dat unblock pe Facebook. Îți ceri scuze și recunoști că ai greșit. Îmi scrii că doamna rector a vorbit cu tine și te-a adus cu picioarele pe pământ. Așa că-ți dau numărul meu să mă suni pentru că vreau să aud astea din gura ta, să te prezinți așa cum se cade și nu să te ascunzi sub pseudonimul de pe Facebook; te conformezi după 5 minute de gândire.

Ai un ton spășit. Te iau moale și politicos. Îți explic că 1. nu-mi furi munca și 2. nu mă jignești după ce-mi furi munca când eu încerc amiabil să rezolv problema. Îmi dai dreptate cu glas stins în timp ce-ți explic diferența dintre ”plagiat” și a copia filme de pe net.

Și după 8 minute glorioase de discuție amabilă arunci bomba: ”Știți… vor să-mi facă dosar penal”. Întreb ”cine?”. ”Păi… comisia”.

Așa că trec peste modul arogant și ciobănesc în care te-ai purtat cu mine după ce te-am prins plagiind; trec peste faptul că ai plagiat și-ți spun să le zici ălora din comisie să mă sune. Că încerc să rezolv pentru că nu te vreau cu viitorul distrus și n-am de gând să duc pe căi legale o studentă din celălalt capăt al țării doar pentru că sub impulsul tinereții a călcat strâmb și mi-a râs în nas după aceea. Mai mult, specific faptul că în discuțiile cu mai-marii tăi am specificat clar că nu vreau să ți se aplice sancțiuni ci doresc doar o discuție cu tine. Îmi mulțumești cu glas stins. Îți mulțumesc și eu pentru timpul acordat.

N-ar fi mai ușor să nu-mi furați textele? Scap și eu de o grijă, scăpați și voi de altele.

Am gătit câte ceva zilele astea:

Ciuperci cu salată cu cârnat prăjit și ou fiert.
Se pune puțin ulei în tigaie, se călește ceapa verde. Se toarnă ciupercile, o linguriță rasă de sare, puțin piper, ienibahar, mărar și pătrunjel. Se presară puțin praf de usturoi și se adaugă trei linguri mari de sos de roșii. Se toarnă o ceașcă de apă și se adaugă două frunze de dafin. Se amestecă bine și se lasă la fiert pe foc mic/mediu. Amestecați din când în când.
Se pun două ouă la fiert.
Se rade morcov, se taie un sfert de ardei în felii subțiri și apoi cubulețe, se taie coadă de ceapă verde mărunt; se toacă mărunt varză albă crudă și un castravete murat. Se adaucă o linguriță sau două din seul castravetelui murat, se asezonează cu sare și piper, se presară puțin pătrunjel și foarte puțin mărar, două lingurițe de boia dulce.
În tigaia cu ciuperci presărați un vârf de chili iar când a scăzut apa puneți două lingurițe mici de smântână. Nu mult – cât să-i dea culoare. Amestecați bine, mai lăsați pe foc mic vreo 2 minute după care puteți turna în farfurie.
Într-o altă tigaie se prăjește la foc mic în puțin ulei cârnatul afumat crestat pe lungime.
Ouăle fierte se lasă vreo 5 minute în apă cu gheață pentru a putea fi decojite mai ușor după care se feliază pe lățime.
Întregul platou se decorează cu coadă de ceapă verde tăiată mărunt și un vârf de mărar uscat, mărunțit. Adăugați o linguriță de smântână peste ciuperci.
Sare și piper după gust.

 

Omlette du fromage.
Se bat două ouă, se asezonează cu sare și piper. Se călește ceapa verde tăiată mărunt apoi se pun în tigaie bucățele mici de cârnat afumat și șuncă. Se toarnă la foc mic ouăle în tigaie, se amestecă, se presară cașcaval ras. Apoi un cârnat prăjit și salată de crudități plus niște pâine prăjită. Se decorează cu ceapă verde și puțin pătrunjel tocat și ienibahar.

 

Seara a zis că ea vrea înghețată.
Așa că i-am făcut înghețată de vanilie, am presărat ciocolată topită peste, niște esență de vanilie, alune sărate sfărâmate în bucățele mici, stafide și puțin praf vanilat.
A gustat și-a zis că ”Sfinte Sisoie” așa că presupun că a fost bun.

Spanac cu ou ochi și salată mexicană. Salată de morcov cu castraveți, ceapă verde și ardei galben în puțin oțet. Cârnat afumat, prăjit și uns cu sos tzatziki. Puțină smântână peste spanac, puțin chilli, mărar, sare și piper peste întreg ansamblul. Plus toast cu niște bere.

Cât vorbea la telefon am zis că-i fac o masă de seară.
Spanac cu ou ochi (făcut la foc mic vreo 7 minute) și mix de legume mexicane. Cârnat afumat prăjit puțin (tot la foc mic), roșii, asezonat cu sare și piper plus puțin ienibahar presărat deasupra. Și smântână peste spanac.

 

Boil. Boil like the tar pits of Hades and burn holes in me with your spicyness.

Țin minte când pe la începutul anilor 2000 cei de la Novell au cumpărat SUSE. A fost un șoc pentru comunitatea Linux la vremea respectivă, mai ales că Novell Netware avea reputația de vas scufundat de către Windows NT. Și-au trecut anii iar asta e a patra sau a cincea companie care cumpără SUSE de la anterioara. Distribuția asta Linux a schimbat mai mulți proprietari decât Torvalds numere de kernel.

Am un Power Macintosh 7100 care funcționează. Din păcate are NuBus și nu poate rula BeOS R4 sau BeOS R4.5 pentru procesoare PowerPC. Cred că am reușit să instalez pe el MacOS 9.1 acum o eternitate. Mai sus de versiunea asta nu merge. Doar System 7-8. Îl schimb bucuros pe un model care suportă BeOS pentru procesoare PPC, fie el și mai vechi decât seria Performa. Modele suportate de BeOS PPC și care mă interesează: Performa 6400, orice cu procesor PowerPC 603/603e sau PowerPC 604/604e, Power Mac 4400, Power Mac 7300, Power Mac 7600, Power Mac 8500 sau 9500 (inclusiv 9500 MP), Power Mac 9600 MP, Power Mac 9600 (inclusiv gama 9600 MP) sau Power Mac 8600. Dacă sunteți din Oradea și vreți un schimb sau știți pe cineva care l-ar face dați un mesaj vă rog.

Îmi plac autorii care mârâie la convenționalele reguli gramaticale și stilistice. Nu mă refer la autorii români care publică orice și n-au un picior ferm împlântat între ceea ce e dezacord și ceea ce nu e dezacord. Mă refer la Cormac McCarthy, la cei din Beat Generation cu al lor ”flow of conciousness”, mă refer într-o oarecare măsură la Douglas Coupland și Will Christopher Baer. McCarthy e faimos că a luat textul unui jurnalist care lucra pentru un prestigios ziar american și i-a scos din text toate semnele de punctuație. Tot el folosește obsesiv ”ok”-ul în ”The Road” (Pulizer prin 2007 parcă). Ginsberg n-avea niciun Dumnezeu când venea vorba de verbe, delimitarea ideilor în frază prin semne de punctuație. Alții refuzau cu încăpățânare să scrie substantivele proprii cu literă mare iar Kerouac punea uneori literă mare la început de rând doar ca să stabilească o anumită cadență.

Îmi plac și cei care sar de la o idee la alta sau de la un tablou la altul ca să mențină cititorul alert cu riscul de a crea confuzie (”Time flies. The time flies feed on rotting clocks.” – Craig Clevenger, ”Dermaphoria”). Sau cei care transformă idei de unul-două cuvinte în paragrafe noi cale de câteva pagini (cum e Palahniuk cel timpuriu) pentru a imprima un ritm rapid care duce spre un apogeu. Sau cei care cenzurează cuvinte în text pentru a focaliza atenția mai bine (tot Palahniuk în ”Pygmy” ori curentul ”Blackout Poetry”).

You’ve got to crack a few eggs to make an omelette.

Și mă distrez cu copiii din curtea blocului.

Mama de la etaj:
– Ce-ai spart?!?
Băiețelul de 6 ani:
– Nu eu… deci… eu am dat cu piciorul. Da’ și Ioana a dat.
– Și ce-ai spart?
– Am (se gândește, ridică un topor din plastic)… i-am rupt lu’ Delia toporu’ dar îl lipim.
– Să nu mai dai cu piciorul în chestii că te chem sus.
– …(se gândește) Nu e rupt, e doar dezlipit. Are Delia lipici și-l lipim.
– Mai dai cu piciorul în sticle?
– …(se gândește, ridică toporul) Uite – poți să faci pistol din el (îl apucă de lamă și îndreaptă mânerul spre alți copii): ”Pow-pow-pow!”.

Kids. Winning arguments since forever.

Ca să vedeți ce coșmaruri desenează pruncii ăia pe asfaltul din fața blocului:

Mr. ”I Want To Drink Your Soul”

M-am decis. Mâine cumpăr cretă și cărbune. Dacă spală ploaia desenul mă duc și-l refac. Dacă se estompează mă duc noaptea și-l refac. Până ajung copiii să se întrebe de ce tot se încăpățânează să rămână acolo și au să evite zona temători. Se vor naște legende urbane. Va deveni subiect la ședința comitetului de bloc. Iar când va veni din nou noaptea nu va observa nimeni mogâldeața în negru care scrijelește atentă pe asfalt.
You will live forever ”Mr. I want to drink your soul”…

În curtea blocului meu toate disensiunile dintre copii parcurg aceeași rută:
– se începe cu medierea problemei pe cale amiabilă: ”ba tu!/nu că tu!/ba că tu!/ba nu!/ba da!”;
– dacă în incident este implicată o minge atunci băieții sunt mereu de vină; dacă nu, se sare peste partea de mediere și se trece la punctul următor;
– copilul cu cele mai multe primăveri invocă în mod inutil dreptul de veto;
– pasul IV – posibile sancțiuni: ”deci io nu mă mai joc cu tine”, ”eu plec acasă atunci”, ”atunci îți rup și eu păpușa”;
– se invocă audierea martorilor în funcție de calitatea și numărul jucăriilor părților vătămate; conform legilor Curții prioritate în exprimarea părerii o au cei care depășesc numeric tabăra cealaltă;
– dacă audierea martorilor se soldează cu eșec ori nu duce la un verdict concludent se aplică principiul celui care plânge mai tare; părțile direct implicate se retrag în scara blocului deoarece oferă cel mai bun ecou și urlă din toți rărunchii;
– etapa în care Curtea deliberează în absența părților direct implicate; se definitivează mai bine granițele celor două tabere urmărind principiul ”Haribo” – mi-ai dat dulciuri acum două ore, îți susțin cauza;
– în cazul în care Curtea nu poate da un verdict concludent nici după această etapă se face apel direct la forul superior: ”MAMAAAAAA, GWAAAARGH”; câștig de cauză are cel al cărui mamă răspunde prima de la balcon.

Făceam poză la chestia asta de mai sus care arată ca-n ”Blair Witch Project” când grupul de copii s-a apropiat tiptil de mine. ”Noi am făcut-o” mi-a spus mândră fetița de vreo 7 ani. Le-am zâmbit. Mereu le zâmbesc copiilor care invocă entități malefice. Pentru că nu vreau nici simboluri roșii făcute cu capul de găină frecat de ușă și nici demoni care bulbucă ochii la mine prin oglindă. E bine să zâmbești precaut și să grăbești pasul în timp ce grupul te urmărește în tăcere cu privirea până intri în bloc.

Primul meu contact cu dedesubturile organizațiilor politice a fost prin ’99-2000. Nu mai țin minte exact când candida Isărescu dar m-am trezit că mă cheamă un coleg de facultate care lipea afișe pentru partidul ăluia: ”Răzvan, tu ești cu Linux și de-alea; hai că e bai”.
Așa că m-am dus cu omul la sediul partidului care era în subsolul unui bloc de lângă o piață din Oradea, într-un apartament fără mobilă. Pe drum colegul mă asigurase că – desigur – voi fi plătit. Mergeam ca orbul – habar n-aveam despre ce-i vorba.
Intrăm, se fac prezentările. Un șef de partid îmi prezintă cu față gravă un PC cu RedHat. ”Nu mai știm parola, este date importante acolo”. Mă pun în fața monitorului CRT, dau de un bootloader neparolat (LILO trebuie să fi fost la vremea aia), intru în rescue mode, ajung la prompt gata să root.
Și se scapă șeful de partid și îmi spune că fostul admin plecase ca un nesimțit și nu mai le răspundea la telefon și numai ăla avea parola. Ce bine că venisem. Și cum adminii de server nu pleacă doar așa, de-a lela, întreb și eu ca tot omul de ce îi lăsase de izbeliște. ”Pentru că-i un nesimțit!” mi-a spus șeful de partid cu ură în ochi. Colegul de facultate mă încuraja de peste umăr să tastez în consolă chestiile mele.
Și cam atunci mi-am dat seama că nu voi fi plătit. Am întrebat de bani mai mult așa – ca să-mi confirm. Șeful de partid mi-a spus să-mi fac treaba că ”vorbim noi de bani dup’-aia”.
Așa că am dat câteva ”ls -la” prin directoarele din /home, am trântit niște ping-uri către yahoo punct com, vreo două cat-uri la fișiere random ca să vadă omul chestii derulându-i-se pe ecran după care am oftat și i-am spus că n-am ce-i face. Va trebui să ia contactul cu administratorul vechi pentru că ”fără ăla nu se pot recupera datele” (lol).
Și-aici s-a schimbat radical placa domnului membru de partid. În sensul că a început să-l critice pe colegul meu cu ”ziceai că-i bun, bă”, ignorându-mă total și plecând apoi cu pași mari și nervoși în altă cameră fără să mă mai salute.
Îmi place să cred că tipul de dinaintea mea și-a primit până la urmă salariul restant. Eu unul oricum n-aveam să văd un ban așa că măcar ăluia să-i fac un bine.
Cât despre Isărescu – n-a mai câștigat alegerile.
L-o fi blestemat careva.

Și vorbind de Linux am făcut și eu trecerea la Ubuntu 18.04. Atât doar că-n MATE icoanele aveau un padding mare. În trecut rezolvam chestia asta din .gtkrc dar cum lumea s-a modernizat și acum boierii folosesc GTK 3 am creat un fișier nou ~/.config/gtk-3.0/gtk.css și-am trecut în el cod CSS:

.mate-panel-menu-bar menuitem {
padding: 0 2px;
}

And presto.

În altă ordine de idei – mai are cineva probleme cu MPlayer în Ubuntu ăsta nou? Nu mvp sau mplayer2 ci MPlayer-ul ăla vechi. Mie nu-mi redă unele fișiere de pe NAS și bănuiesc că-i o problemă de streaming și nu de codec. În 16.04 mergea perfect. Și-s de modă veche și prefer mplayer-ul vechi și țin cu dinții de el.

Am un Dell Mini 10 v1018 și efectiv nu mai știam ce Linux să instalez pe el să se miște decent dar să fie cât-de-cât la zi cu update-urile. Și i-am dat o încercare lui Lubuntu 18.04. Holy crap ce zburdă. Orice pusesem pe el se târa pe procesorul Intel Atom la 1,8GHz și cei 2GB RAM care nu pot fi upgradați. Lubuntu în schimb merge strună. Finally – am un laptop mic și funcțional din nou.

Iar azi dimineață am citit un articol despre BeOS care a trezit în mine nostalgia anilor 2000.

Și vine ziua de luni și mă înscriu la licență la sociologie. Am să fac facultatea în paralel cu doctoratul de sociologie. Voiam să fac facultatea de sociologie deja din 2013. Acum că taxa a fost redusă la 50% pentru cei cu o specializare la aceeași facultate și dat fiind faptul că mi se recunosc o sumedenie de cursuri de la facultatea de psihologie mă dul luni să mă înscriu. Și vorbind de facultăți, vă las cu poza de mai jos, că mă întorc la formatat bibliografia referatului în format ASA.

Unul face, doi nu face. Ăia care nu face nu ajung la ”Jurnalism”.