Posted on Aug 30, 2018 | 0 comments

Bun. Mi-am luat ceva ce-mi doream de mulți ani: un eReader de 13”. Mi-am luat un Sony Digital Paper RP1/B. A apărut acum un an dar costa vreo $1100 și nu se justifica prețul. L-am prins la reducere zilele trecute ($635) dar nu livra nimeni în afara Statelor Unite. Si cum venea o prietenă din SUA am rugat-o pe ea să-l cumpere și să mi-l aducă (thanks Zita). Citește exclusiv PDF-uri și am nevoie de el pentru că citesc o mulțime de studii de psihologie și sociologie săptămânal. Pe tableta de 10” e OK dar până faci adnotări pe ea cu stylus-ul îți uiți ideile. Sony-ul are ecran mai mare, e eInk (instert love symbol here), poți scrie cu stylus-ul pe el. Îmi place să citesc și manuale și acelea de obicei sunt în PDF, cu imagini, text mic. Ecranul eReaderului e cât o foaie A4. Ce ai imprima pe o hârtie A4 arată la fel pe ecranul dispozitivului.

Transferul de fișiere se face din păcate prin ceva soft de-al companiei și nu are variantă Linux. Ca norocul un tip a făcut un set de scripturi Python care îndeplinesc aceleași funcții ca software-ul proprietar (browse/file transfer/registering/sync) așa că îl voi putea cupla și cu Linux-ul meu. Pun ca folderul de sync să fie același cu cel folosit de Mendeley și presto – am baza de date de studii din Mendeley pe eReader.

Îi fac un review video zilele următoare. Acum singura chestie electronică pe care mi-o mai doresc ever este un BeBox din 1995. Eventual un PSP vechi ca să am pe ce juca ocazional Heretic, Hexen, Wolfenstein 3D (am găsit la vreo 1-200 lei).

În rest a apărut album nou Alice in Chains: Rainier Fog. L-am ascultat în dimineața asta, am șters folderul după ultima piesă.

Și-am făcut iar mâncare zilele astea dar nu prea am avut chef să fac poze. Și nici cu timpul n-am stat grozav.

Dar am un nou hobby. M-am pus să fac chestii mici. Voiam ceva ce să nu implice IT sau citit/scris; ceva ce n-am mai încercat până acum. Și-au ieșit chestiile în minitură de mai jos. E interesant cum trebuie să lucrezi cu lupa și penseta ca să faci să iasă bine. Și-ți alunecă degetul și se duc 30% din piese cu 2mm mai încolo și se f*te tot. Dar e satisfăcător să vezi când e gata că a ieșit ceva mișto.

Pandantiv. 2cm diametrul.

6cm lungime.

4cm lungime.

Pandantiv cu diametrul de 2cm + cercei. Conține tehnologie de ultimă generație.

Când sunt stresat sau sătul de consola din Linux mă pun și fac chestii de-astea. Zilele trecute am lucrat la un site și mi-a ajuns așa că m-a prins ora 4 dimineața ținându-mi respirația ca să pun o chestie microscopică la locul ei cu penseta.

A ieșit și cartea mea de la tipar – ”Tainele psihologiei”. Primele reacții sunt de entuziasm. Tot primesc poze de la cititori:

Ironia e că eu încă n-am primit prin curier exemplarele mele. Și vorbind de poștă: comandasem un colet din străinătate. A ajuns în România în vreo 6 zile. În data de 17 am primit notificare de la Poșta Română că e ”în prelucrare” la oficiul cutare din București. Periodic am tot primit aceeași înștiințare, tot la două zile. După 10 zile, văd că în sfârșit a ajuns la Cluj în dimineața aceasta. Cică e ”în prelucrare” acolo. Estimez că până săptămâna viitoare va ajunge ”în prelucrare” și la Oradea unde va mai stai vreo 5 zile să-l prelucreze bine de tot. După care-l va prelucra și poștașul vreo 2 zile.
Poșta Română vă urează Crăciun Fericit și-și cere scuze de întârziere.

Și-au fost Dan cu Moni pe la noi și Dan mi-a adus de la grădină – citez din memorie – ”cel mai hidos bostan pe care l-am găsit”. E ca și cum grădina lui e un fel de lagăr în care sunt înghesuiți toți bostanii cu handicap, să-i țină sătenii departe de bostanii sănătoși. Arată ca și cum Dumnezeu a creat bostanul și-a mai rămas niște lut amestecat cu păr și rumeguș, așa că și-a zis să nu-l arunce, că de-un bostan tot mai iese cumva. Genul de chestie pe care o poți pune liniștit în geam de Halloween, nesculptat, că râd vecinii oricum. E diform. Dar m-am atașat de el. Îl cheamă Tom – e prietenul meu. Aveți aici câteva poze cu Tom:

Într-o notă mai tristă Palatul Episcopal din Oradea a ars zilele trecute. Am fost și eu acolo prin mulțime uitându-mă cum mistuiau flăcările jumătate din clădire. Acolo a stat până în 2007 Biblioteca Județeană ”Gheorghe Șincai” și acolo am făcut zi de zi cursuri între 1997-2001 cât eram student la biblioteconomie. O clădire faină de tot. Păcat de ea.

Poza de mai jos am făcut-o cu telefonul în noaptea aceea. Cea de deasupra ei e luată de pe net acum vreo 4 săptămâni și prezintă interiorul (știu – arăta ca o randare 3D din Quake dar vă asigur că fix așa arăta și în realitate).

Jur că developerii GNOME fumează ceva dubios. La început de an au scos posibilitatea de a avea icoane pe desktop (WHY, for God’s sake?). Lumea a urlat. Acum bagă funcția înapoi. Fix ca developerii UI ai celor de la Canonical: cum s-au gândit ei să mute butoanele de close/minimize/maximize în stânga ferestrelor vreme de câțiva ani. Așa – de chestie – că le-a plăcut lor ideea. Apoi le-au mutat înapoi că – jeez – s-a dovedit a fi o idee proastă.
De la GTK 2.x/KDE 3.5 încoace numai decizii ciudate s-au luat în materie de usability în tot ce-i mediu desktop Linux. Decizii cât se poate de ilogice care au bușit un întreg ecosistem software, au bulversat userii vechi, i-au încurcat pe cei noi și au dat bătăi de cap altor dezvoltatori software.

Și trolez la greu zilele astea. Câteodată mă distrez băgând cuvinte random în conversații. De exemplu

– …și a ajuns la gară cu maică-sa.
– Pelicula.
– Ce?
– Poftim?
– …ai zis…
– Ce?
– Ce-ai zis mai înainte?
– Poftim? *contrariat*
– Ai zis ceva dar n-am înțeles.
– Nu știu; poate – nu știu la ce te referi. Continuă.
– Nah, după care – îți dai seama – soare, cald, oameni cu bagaje, caută taxi, evită pirații. Dar a zis că i-a plăcut la noi.
– Hehe. Da – avem oraș fain. Leuștean. Dar cât a stat în Oradea?
– Poftim?
– Zic ”cât a stat în Oradea?”.
– Ai zis ”leuștean”…
– *contrariat* Eu?
– Da – ai zis… cum adică ”leuștean”?
– Eu n-am zis ”leuștean”. De ce-aș zice ”leuștean”? *mirat*
– …
– Ciudat.
– …

E super funny.

Eu am ochii migdalați. E o trăsătură genetică caracteristică unora din familia mea pe partea tatălui. Și cum zilele trecute mi-a sosit un colet din China ambalat în hârtie de ziar cu hieroglife Mao-Mao iar ziarul e intact, m-am folosit de intelectul superior și am pus doi plus doi și-a rezultat că merge de-un trolling ca la carte. M-aș putea pune de exemplu în parc pe bancă să aștept un cunoscut. Așa – cu ziarul deschis, extrem de concentrat la hieroglifele asiatice. Și să râd la răstimpuri iar când vine amicul să împăturesc ziarul cu un gest și râzând să-i zic ”Măi, Xin-Huai ăsta iar a băgat un editorial în stilul lui caracteristic”. Și să pun ziarul sub braț.
Apoi voi fi desigur luat la întrebări și voi povesti cu față extrem de serioasă cum pe timpul lui Ceaușescu noi făceam lecții de cantoneză la școală. Pentru că nah – știți – blocul comunist. Unii făceau rusă, noi făceam chineză. ”Da – citesc fluent; tu nu? Ciudat.” Sau că-s mongol pe partea străbunicului. Ceva verosimil.

Știți filmele alea cu ”The Infected” – un fel de zombi mai rapizi, cu ochii roșii, măcinați de virusul urii sau așa ceva? Ăia tipici din ”28 Days Later”. Ăia care se plimbă ca niște animale aplecate și adulmecă și se opresc cu ochii bulbucați când văd prada. După care dau capul pe spate și slobozesc un urlet gutural care face ferestrele să se zguduie, un huruit ascuțit de animal turbat care anunță hoarda că e rost de măcelărit pe cineva.
Luați momentul ăla al realizării că infectatul stă față în față cu un om neinfectat și începe să urle pe gâltej vreo trei secunde. Digerați bine scena aia. Pentru că fix așa făcea ieri un copil din curtea mea de o jumătate de oră. Așa – tot la 2-3 minute. Ca un câine răcit care urlă la lună. Pare să aibă vreo 6 ani și-l distrează să tot urle așa, ca un infectat.
Parents must be really proud. ”Look honey – he’s expressing himself awww.”

Într-o notă mai serioasă: stăteam aseară și ascultam cum tipul care-și băuse berea se chinuia să spargă sticla de asfalt și mă gândeam că problema nu ar fi că în România nu se fac chestii bune; problema e că după ce se fac distrug românii totul.
În Oradea, de exemplu, în Parcul 1 Decembrie sunt amplasate dispensoare de pungi. Pentru proprietarii de animale care se întâmplă să fertilizeze iarba cât sunt scoase la plimbare. Problema e că sunt mereu goale. Și nu pentru că n-ar avea Primăria bani de pungi ci pentru că mereu le fură cineva. Repet: cineva fură pungile alea pentru fecale.
Tot în Oradea s-a făcut un fel de bibliotecă în aer liber. Le-am scris că e o idee proastă dar voluntarii nu s-au lăsat și-au înfipt vreo 5-6 trunchiuri groase de copac în parcuri, le-au sculptat rafturi cu gemuleț transparent și le-au burdușit cu cărți. Ideea era să mergi, să iei o carte și să o citești, după care să o returnezi.
A rezistat proiectul cam două săptămâni. După nici 14 zile bibliotecile în natură erau golite. Le-au umplut voluntarii de vreo trei ori cu cărți și tot de atâtea ori le-au prăduit binevoitorii. Acum stau goale de un an și ceva – sculpturi abstracte și inutile.
Când s-au montat bănci noi în parcuri a doua zi cineva deja reușise să rupă una. A dat în ea până au cedat șipcile din lemn.
În altă zi i-au filmat pe doi adolescenți cum dădeau foc, pe rând, coșurilor de gunoi nou-amplasate pe Malul Crișului – râul care tranzitează orașul.
Placa memorială amplasată pe podul intelectualilor s-a furat după vreo trei săptămâni, că era din bronz masiv. S-a făcut alta și s-au montat două camere de filmat îndreptate spre ea.
Prin 1996 când pe același pod s-au montat două cutii din metal în care puteai introduce fise ca să donezi pentru copiii fără părinți cineva a așteptat răbdător să se umple cutiile apoi le-a rupt pe ambele cu ranga și-a furat toate fisele.
Niște artiști locali au pictat întreg pasajul subteran care trece pe sub o stație de tramvai, că arăta fad și mohorât. Chestii drăguțe – flori, natură, lucrări abstracte. După o săptămână trecuse un gang member wannabe și-și lăsase amprenta grăbită cu spray negru peste toate. Să se vadă cine-i șeful la artiști.
Cititoarele de carduri din noile tramvaie orădene Siemens sunt din metal masiv, construite special să reziste vandalismului. Cu toate astea cineva a dat într-unul din ele cu atâta sete până a dovedit că nimic nu-i infailibil.
În fața blocului meu e o masă din metal la care se adună noaptea străini să bea. De obicei lasă toate gunoaiele pe masă: cutii McDonalds, sticle de suc, doze de bere. Acum câteva zile au trecut patru vlăjgani care nu s-au mulțumit cu lăsarea gunoiului ci au spart toate sticlele pe asfaltul din jurul mesei, pe rând.
Când s-au plantat mușcate în parc cineva a furat un șir lung până a doua zi. Le-o fi vândut în piață.
România nu decade pentru că nu s-ar face lucruri mișto. România decade din pricina românilor care vor să profite din plin de libertate. E gratis? E nou? E public? Dau cu piciorul până îl îndoi; din simplul motiv pentru că pot.

Băga unul de nebun DDoS la unul din site-urile mele zilele trecute. Direct pe wp-login, script kittie mode. Căscat, schimbat path-ul, ceaules. Așa-mi trebuie dacă supăr oamenii pe bloguri.

Și-a fost 23 august…

Când eu și Ștefi aveam vreo 12 ani ne petreceam zilele prin beciul de bloc al bunicii mele. Făuream planoare, săbii din lemn, pileam chestii, traforam. Aveam acolo uneltele bunicului meu, cuie, șuruburi, o menghină. Mereu găseam ceva de făcut. Pentru doi copii asociali care nu rezonau cu gașca din curtea blocului era Raiul pe Pământ – feriți de ochii lumii și înconjurați de vechituri și cutii misterioase puse la depozitat. Mereu găseam ceva interesant pe-acolo.
Din când în când mai apărea în beci ocazionalul vecin care își aducea bicicleta sau punea la păstrare sania din iarnă. Domnul Laci avea și el pivnița lui acolo – o cameră mare dotată cu menghină și strung, lipită chiar de a noastră. Ne întâlneam des cu el deoarece lucra la fabrică și mai meșterea și el uneori la piese.
Domnul Laci era aparte. A fost primul adult care s-a comportat cu noi ca și cum eram și noi adulți. Mereu bine-dispus, mereu binevoitor. Un om de aur. Ne ajuta cu scule sau ne învăța cum să facem cutare chestie la menghină mai eficient. Câteodată prelua el piesele și le făcea în locul nostru zâmbind. Un om de aur așa că am prins drag de el rapid. Efectiv ajunsesem să mă bucur când dădea pe-acolo deoarece îl vedeam ca pe un prieten.
Și-apoi a venit o zi fatidică pe la începutul anilor ’90. Domnul Laci a făcut infarct pe 23 august pe când ieșea de la lucru. A murit în fața porții de la intrarea în complex. M-am albit când am aflat și-am simțit că mi se face rău. A fost prima înmormântare la care am fost vreodată și am insistat să merg, chit că părinții mei considerau că-s încă prea tânăr să văd sicrie și să aud preoți hălălăind.
Mereu îmi aduc aminte de el pe 23 august, chit că au trecut 25 de ani de atunci.
Ani mai târziu unul din cei doi băieți ai lui rămași fără tată s-a certat cu un coleg. Era clasa a XII-a. Celălalt i-a dat o palmă, băiatul a dat cu capul de tablă iar când s-a trezit din comă nu mai era om. Și-a pierdut capacitatea de a vorbi, trebuia hrănit cu lingurița – o legumă care mai mișca din când în când cu ochii peste cap. Țin minte că am plâns atunci. Am plâns și când am auzit că la proces colegul care-l lovise râdea cu amicii prin curtea tribunalului declarând că ”nu înțeleg de ce tot doarme ăla atâta?”. Agresorul a scăpat ușor, băiatul lui nenea Laci a rămas cu handicap mental și locomotor pe viață.
Am fost în vizită pe la ei pe când aveam vreo 20 de ani. Auzisem că o duc greu. Nu știam în ce stare gravă e băiatul așa că le-am dus un calculator cu gândul că omul să aibă ceva pe ce să se joace. Am dat peste un tip de vârsta mea, scheletic, acoperit cu o pătură și care gângurea neînțelegând ce se întâmplă în jurul lui. Maică-sa a plâns și-l tot mângâia repetând ”uite – a venit Răzvan la tine”; eu m-am abținut până am ieșit din apartament. Țin minte că m-am pus pe scări între etaje până m-am calmat și m-am gândit că ”familia asta e blestemată”. A murit și el într-un final acum câțiva ani iar agresorul n-a mai trebuit să-i plătească lunar ajutorul modic de handicap impus de instanță.
În ziua în care a murit și băiatul ei cel mare mama lui a avut un moment psihotic. N-am să scriu aici ce-a făcut dar a fost o scenă dureroasă care mă face să mă crispez când mi-o imaginez.
De fiecare 23 august mă cuprinde o stare de tristețe combinată cu melancolie și un dram de furie generat de gândul că omenirea a pierdut un om așa cum – ideal – ar trebui să fie toți oamenii. După care soarta, în mod nedrept, i-a luat și familia printr-unul din cele mai crude scenarii.
Și parcă am iar 12-13 ani și râd cu omul ăla calm și bun în lumina difuză a unui beci rece.

Vorbind de BeBox mai sus – a durat vreo 17 ani dar în sfârșit Haiku intră în R1, Beta 1. Atenție – nu R1 stable ci BETA. *facepalm*
Nici măcar eu care am fost hardocore BeOS fan and user nu mă mai pot bucura. 17 ani de când a apărut OpenBeOS care ulterior a fost redenumit ”HaikuOS”. Holy gods in POSIX heaven.

Și vă las cu chestia asta că am de lucru azi și de-abia începe ziua. Merită urmărit vreo 60 de secunde.