Posted on oct. 20, 2018 | 0 comments

Holy shit – am o tonă de lucru zilele astea. La modul că mi-e teamă să mă uit în calendar zilnic ce am de făcut începând cu dimineața: ”Hai Răzvan, dă click pe Google Calendar – HAI! You can do it!”.

Anyways, am publicat un articol nou pe Bihoreanul: ”Managementul atacurilor de anxietate”. Am publicat și-o lungă analiză psiho-sociologică pe site-ul cabinetului meu – ”Psihologia milenialilor și de aceștia vor eșua”. Ultimul a stârnit niște valuri pe Facebook, în sensul că milenialii s-au răsculat și-au aruncat cu ouă în mine. Și prin ”ouă” înțeleg desigur postări pasiv-agresive pe wall-urile lor sau comentarii a căror esență se poate reduce la ”eu știu că greșești pentru că dacă ai avea dreptate asta ar însemna că sunt un om nasol, iar eu știu că nu sunt un om nasol”.

Am făcut și un nou tutorial video R ca să închei cu prezentarea statisticilor descriptive – l-am postat pe Psihoradea: ”Tutorial video R – partea a II-a: Statistici descriptive”. Clipul e mai jos.



Am fost făcut unul din cei doi moderatori ai grupului Facebook al Psihologilor și Psihiatrilor din România. Așa – ”pac – vezi că ești moderator peste 21.000+ de useri”. M-am pus și am făcut curățenie pe-acolo de zburau postările despre dezvoltarea personală în toate direcțiile și rămâneau fără cont toți rasiștii sau comentatorii care postau strict imagini motivaționale. Am ras din temelie orice încercare de a posta link-uri către cursuri Yoga, grumuri de șamanism, terapie cu îngeri, unde, cristale și alte chestii pseudoștiințifice. Dar continuă să vină, insistent. E OK – sunt un om extrem de răbdător iar butonul de ”ban” e aproape.

Am updatat articolul ”La ce să te aștepți ca student la Psihologie” pe care-l scrisesem prin 2015 și care descrie experiența mea ca student la Psihologie în cadrul Universității Oradea. Îl updatez anual cu noi date (medii de intrare, planurile de învățământ, informații noi). De data aceasta, la final aveți un document interesant pe care până acum l-am ținut – să zicem – ”secret”.

Am trimis un studiu de caz la ”Administrative Science Quarterly” – cea mai bine cotată revistă ISI pe partea de sociologie din grupul celor incluse în WoS (Web of Science), cu un H index de 158. Nu mi l-au primit, că tematica era puțin diferită de ceea ce publicau ei și nu avea legătură cu sociologia organizațională. Oh well, le luăm pe rând.

În schimb cei de la Linux Magazine mi-au scris să public la ei un text așa că azi am de lucru. Am așa un chef nebun să scriu chestii despre Linux și scripting zilele astea așa că după ce termin de scris textul pentru LM îi contactez și pe cei de la Linux Journal.

Vorbind de Linux – a apărut Ubuntu 18.10. Se mișcă mult mai rapid. Am făcut upgrade, se prelinge excelent. Odată cu upgrade-ul la Ubuntu 18.10 mi s-a instalat și noua versiune GIMP – 2.10. Au băgat muuuulte chestii noi: teme de interfață grafică, unelte noi, pluginuri noi. UI-ul a primit un revamp masiv. Vechile dialoguri rămân active în ”legacy mode” prin meniuri dar au fost înlocuite implicit de versiuni care funcționează altfel și generează cu totul alte efecte vizuale. ”Drop Shadow” de exemplu e mai rafinat și are două versiuni (aparte de cea veche): ”Long Shadow” și un ”Drop Shadow” îmbunătățit, cu mai multe opțiuni. Există temperaturi de culoare, ”White Enhance” a devenit ”White Balance”, ferestrele ce conțin elemente scalabile se mulează pe ceva versiune GTK 3.x mai recentă și arată radical diferit față de versiunile precedente. Multe noi opțiuni. Și pare mai rapid.

Wh-… why is my Linux setting up a macaroon bakery?

What else? Am fost la cursuri la Sociologie. E un deliciu să participi (pentru mine cel puțin). Discuțiile sunt antrenante și învăț chestii noi în fiecare oră.

Mi-am cumpărat niște cărți, am citit niște studii (îl ador pe Elijah Anderson), am scris niște scripturi BASH pentru o colegă de doctorat care voia să parseze niște date și voia să automatizeze totul (am redus la două linii de cod toată operația, de la adunarea datelor la introducerea lor în CSV cu formatare corectă, comma-delimited). Trebuie să revizuiesc o recenzie trimisă la o revistă de sociologie, că am primit-o înapoi cu mențiunile editorului și-am promis că până în weekend are noul text acordat pe sugestiile lui. Trebuie să scriu o altă recenzie la cartea ”Key Ideas In Sociology” a lui Martin Slattery (și să fac o comparație cu titluri similare semnate de Sutton, Giddens, Kivisto și alții) pentru revista ”Sociologie Românească”. Mi-am cumpărat ”Politica” lui Aristotel, ediția în limba română din 2010 în traducerea lui Alexander Baumgarten, că ni s-a sugerat la cursul de Filosofie socială să o citim pe aceasta și nu ediția mai veche din anii ’60-’70.

Am fost ieri la expoziția de pictură a lui Tudor Frâncu, am tras niște poze. Trebuia să vorbesc în deschidere în calitate de psiholog, la rugămintea curatorului. Se pare că deschiderea va fi… peste 2-3 săptămâni. În mod bizar; având în vedere că vernisajul s-a deschis publicului deja de ieri… Dar în fine – merg peste 2-3 săptămâni și va veni și un critic de artă din Oradea. El va vorbi despre lucrările lui Frâncu, eu despre psihologia artei.

Și aveam un speech așa mișto pregătit aseară după ce alergasem toată ziua și mă grăbeam de la cabinet după o ședință cu un client să ajung la timp la galerie…

Mi se pare interesant cum a evoluat ecosistemul Linux de la ceva difuz la ceva compact, atât din punct de vedere al pachetelor software cât și din cel al managementului resurselor. S-a început cu pachete livrate în cod sursă, prin anii ’90 și o descentralizare a modului în care se făcea managementul consumului de resurse (CPU, RAM). S-a trecut apoi la managere de pachete pe măsură ce au apărut distribuții independente care fiecare a urmat o cale proprie: pachete .PKG pentru Slackware, .DEB pentru Debian, .RPM pentru RedHat cu ocazionalul software proprietar livrat sub formă de .BIN ori .SH executabil. A apărut ideea de containere în Solaris și-a preluat-o și comunitatea open-source din lumea Linux/*BSD. Inițial la nivel de aplicație (îmi scapă acum cu ce software făceam managementul resurselor unui program prin anii ‘2000 dar nu era prea eficientă implementarea oricum).

În prezent s-a ajuns la pachete Snap și AppImage: containere cu propriul lor ecosistem care rulează pe orice distribuție Linux oferind un format universal care reduce din fragmentarea comunității open-source impusă de diferențele dintre distribuții. Dai un snap install cutare din orice distro și ai acelai program, din același repository, pe trei branch-uri de distribuție diferite. La nivel de management al memoriei kernelul Linux e mult mai eficient așa – ca privire de ansamblu – în calibrarea resurselor (seria 4.20 mi se pare mai eficientă decât anterioara în acest sens). În plus – și asta e important – s-a trecut la ideea de containere atât pe partea desktop cât și – normal – pe cea de server. Cloud computing-ul a presat în direcția asta și așa am ajuns la Amazon AWS care permite crearea de dock-uri cu seturi de resurse prestabilite în cadrul cărora poți rula aplicații fără să afectezi restul resurselor serverului. O chestie foarte mișto față de care administratorii de servere Solaris, Linux și *BSD ar fi salivat abundent în anii 2000. În paralel se pune tot mai mare accent pe soluții de virtualizare: XEN, VMWare și altele care practic tot pe ideea containerelor de resurse funcționează, atât doar că îndeplinesc funcții adiacente binevenite față de AWS (posibilitatea de a rula – de exemplu – un desktop Windows în Linux sau un mediu Ubuntu 18.10 în CentOS 7).
Ca notă adiacentă, virtualizarea la nivel de sistem de operare (și nu aplicație precum QEMU ori VMWare) s-a extins și la competiție, așa că e acum o stradă cu două sensuri: poți instala un container Ubuntu în Windows 10 direct din repository-ul Microsoft și să-l rulezi mult mai eficient decât din VMWare Workstation. Ceea ce e o chesie extrem de mișto (iar ca notă adiacentă aminte aici și recenta adiție BASH ca opțiune CLI în Windows 10 respectiv portarea shell-ului Microsoft în Linux).

Și mă uit mândru la cum a evoluat Linux iar dacă fac o paralelă cu vara aia a lui 2000 când compilam KDE în Slackware de la zero vreme de 6 ore doar ca să-mi dea eroare din lipsă de dependințe FIX LA FINAL (nu începutul procesului, că GCC nu verifica dependințele din start așa cum e normal acum) mă apucă râsul. Era mișto să asculți cum cârâie procesorul unui Pentium 4 cu 256 SDRAM în timp ce Slackware 7 (sau 8?) derula linii de cod compilând de mama focului. Ca să ai și tu un mediu desktop, nu managere de ferestre ca Fluxbox sau IceWM sau ce truda mai foloseam la vremea aceea. Și priveai la monitor dorindu-ți să îți înfigi o țeavă dublă de pușcă în gură și să gâfâi în ea ca într-un nai după care să pictezi în roșu peretele din spate doar ca să pui capăt chinului. Și după 7 ore de gânduri de-astea în care nu puteai folosi PC-ul pentru că GCC făcea mouse-ul să sacadeze la cum hăplăia resurse – poc – ”make” dădea eroare că nu găsise lib-libelulă-i386-dev. Trebuia s-o iei de la capăt.

Și apăsai pe trăgaci fără să te mai gândești.

Am făcut și niște mâncare zilele trecute. Nu multă, că nu prea am avut vreme.

Mama soacră trebuie hrănită așa că:
Se fierb spaghetele în apă cu un pumn de sare. Se taie ceapă mărunt între timp, se călește în tigaie la foc foarte mic într-o lingură de ulei. Se taie cârnat cabanos afumat în cuburi mici, se pune peste ceapă după vreo 5 minute, se amestecă din când în când. În oala cu spaghete torni o linguriță de ulei ca să nu se lipească.
Și-aici am schimbat macazul la modul ”and now for something completely different”: tăiat ciuperci mărunt, pus în tigaie, pus patru linguri de unt în loc de ouă bătut sau smântână. O lingură de lapte, amestecat bine, lăsat la foc mic.
Presărat acum sare, piper, foarte puțină boia, foarte puțin curry, busuioc din belșug, puțin oregano, praf de usturoi.
Puneți pâine la prăjit între timp, scoateți din oală un detașament de spaghete, trântiți-le în tigaie și amestecați. Așa – cu apă pe ele, până se omogenizează tot. Turnați jumătate de pahar din apa oalei în tigaie, mai puneți o tură de spaghete. În timp ce scade apa radeți vreo 4-5 linguri mari de cașcaval și puneți câte puțin la tpit peste conținutul din tigaie.
Se adaugă acum niște mirodenii orientale, încă puțin praf de usturoi, o linguriță de oregano, se amestecă. Presărați piper și puțină sare. Treptat puneți tot cașcavalul până ce apa scade și spaghetele s-au acoperit de mirodenii, ciuperci, ceapă și restul chestiilor din tigaie. Eu am presărat și o linguriță de făină treptat ca să grăbesc procesul (așa – ca la profani).
Când apa a scăzut și e deja greu să amestecați în tigaie se pot pune spaghetele în farfurie. Se presară cu busuioc și puțin praf de usturoi, un vârf de piper. Se pune sos de tomate alături, se presară susan și oregano peste el. Cașcaval ras deasupra, pâinea prăjită frecată cu usturoi alături.
Două frunze de mentă pentru decor și gust.
Dacă nu exagerați cu sarea iese destul de fain.

 

Behold – for I have created ciorbă!

Și am citit că cele mai bune facilități educaționale din România sunt cele din Oradea:

Și merită să citiți chestia asta. Foarte mișto analiza lui Tismăneanu cu privire la Păunescu. Scurtă și la obiect, tranșantă, călcând cu bocancii imaginea aceea romanticizată a poetului decedat. În anii de dinaintea morții i se spunea ”Porcul” – cu dublă conotație: una peiorativă, cu directă referință la dimensiunile corporale ale comunistului nostalgic și o alta mai acidă, cu trimitere la acțiunile sale din perioada premergătoare lui 1989. Servilismul lui Păunescu e surclasat doar de patetismul teatral cu care recita odele închinate Partidului. Îmi aduc aminte și acum cu câtă vervă vorbea la radio în versuri despre trădătorii de țară și combinele aurite ale agriculturii socialiste. Îți trebuie un dram gros de șoric să glorifici ca intelectual în rime sapa, un fost cizmar și gloria poporului român (privită exclusiv prin prisma dedicării față de PCR).

Și – după cum bine observă Tismăneanu – argumentul ”despre morți numai de bine” e folosit actualmente libertin într-o încercare de a trece cu vederea că Păunescu a făcut un rău considerabil culturii românești. A trecut cu avânt proletar dincolo de necesarul incluziunii ideologiei comuniste în tot ce era artă impus de Partid și-a planat glorios ani la rând peste frații de ghildă excelând în producerea cu zel a sute de poeme care l-ar fi făcut până și pe Stalin să lăcrimeze.

Și-am făcut niște pandantive noi:

Pandantiv nou: ”Pearl Weed”. Lucește și strălucește. Scoate în evidență ochii atunci când te încrunți.

Dacă tot se apropie Halloween și suntem neam cu vampirii…

L-am făcut zilele trecute. Procesul a fost laborios: design, calcule, greșit de trei ori pentagrama și ritualul de invocare, apoi captat sufletul în interior, spălat cu apă sfințită ca să nu scape, alungat vocile nervoase din cap vreme de vreo două ore până ce ne-am împrietenit, dat mâna cu K’Htala-Xul cu ocazia asta (i-au crescut coarnele considerabil, trebuie să recunosc), legat de lănțișor, prelucrat poza…
E de muncă dar e fun.

Am primit feedback foarte fain zilele astea pentru ”Tainele psihologiei” de la psihologi și cititori neafiliați științelor umane deopotrivă. Cartea a ajuns deja în librăriile din țară iar tirajul editurii deja e pe cale să se epuizeze. Din ce-a mai rămas puteți cumpăra de-aici dacă vreți.

Restul cărților mele știți unde le găsiți.

Închei aici că mai am o tonă de chestii de făcut. Am un workshop de psihologie weekendul următor și până atunci profit de weekendul ăsta ca să scriu articole, eseuri și să citesc câte ceva când apuc.