Posted on iul. 23, 2018 | 0 comments

Nu prea am avut timp să updatez blogul. Am fost prea ocupa săptămânile astea. Fuga de la cabinet la poștă apoi acasă, la conferințe, scrie articole, citește sociologie, documentează-te. Tot la foc continuu o țin.

Am gătit săptămânile acestea. Mai mult ca să mă detensionez.

Garlic bread.
Se ia o căpățână întreagă de usturoi, se curăță de foliile exterioare, se taie cu cuțitul partea de sus (cam o cincime din căpățână) și se picură puțin ulei de măsline peste. Se învelește în staniol și se bagă la cuptorul preîncălzit vreo 35-40 de minute, full speed.
Între timp lăsați untul să se topească la temperatura camerei, zdrobiți doi-trei căței de usturoi. Untul tăiați-l în bucățele mici ca să se înmoaie mai repede. Se bagă totul în blender, se presară sare după gust. Când au trecut cele 40 de minute scoateți folia din staniol și curățați bine interiorul moale și cald al căpățânii de usturoi copt în blender. Aruncați cojile arse.
Se dă bine cu mixerul, se amestecă cu o spatulă. Se presară una sau două lingurițe de pătrunjel proaspăt sau uscat. Se dă din nou prin blender câteva secunde, se amestecă bine cu spatula.
Untul rezultat se unge pe câteva felii de pâine care apoi se taie în felii lungi, late de vreo doi centimetri.
În cuptorul încă fierbinte se bagă toate aceste felii unse pe grill (nu pe tavă) și se dă focul la maximum. Se scot afară când vedeți că încep să se rumenească pe margini, semn că pâinea s-a prăjit.
Untul se topește și intră în pâine.
E delicios cu sos de tomate și/sau un vin alb sec sau demisec.
Mirosul face toți banii.

 

Omletă cu șuncă și parmezan.
Trei ouă bătute, asezonate cu sare și piper, puțină boia dulce și leuștean. Se călește ceapa tăiată mărunt vreme de vreo 2 minute după care se pun în tigaie cubulețe mici de șuncă. Se dă focul pe un minim posibil și se amestecă periodic.
Se rade parmezan cât mai fin în ouăle bătute, se amestecă iar când șunca e aproape prăjită se toarnă câte puțin în tigaie și se amestecă încet cu o lingură de lemn. Cu cât e gata omleta mai târziu cu atât mai bine, că are timp parmezanul să se topească și omogenizeze uniform cu oul bătut, șunca și ceapa.
Se taie castravete murat în felii subțiri iar omleta se decorează cu coadă de ceapă verde tăiată mărunt și un vârf de mărar uscat și tocat fin. Mărarul îi dă un gust aparte, boiaua îi dă culoare, parmezanul consistență.
Prăjiți înainte de asta una sau două felii de pâine pe care le frecați cu usturoi (și cu unt dacă doriți).

 

Due to popular request the smashed dead chicken embryos are back. Now with wine.

 

Mazăre scăzută cu omletă și cârnat afumat prăjit.
Se călește ceapă tăiată mărunt într-o lingură de ulei vreme de două minute. În tigaie se pune o cană de apă și 2/3 de cană de mazăre. Se pune pe foc mic, se adaugă sare, piper, o lingură mare de mărar tocat mărunt și una de boia dulce. Se amestecă din când în când în tigaie și se ia de pe foc după vreo 20 de minute când scade apa.
Se bat două ouă, se rade parmezan peste, se asezonează cu sare și piper, se bagă puțin mărar și pătrunjel, se amestecă iar. Se călește ceapă în altă tigaie, se prăjesc sumar bucățele de cârnat afumat sau salam afumat – totul pe foc cât mai mic – apoi se toarnă ouăle bătute și se amestecă din când în când.
Apoi se crestează fin un cârnat pe ambele părți cu cuțitul și se prăjește în puțin ulei.
Totul în farfurie, se presară pătrunjel tocat peste întreg ansamblul și se adaugă castravete murat ca să alunge gustul uleios ce ar putea rămâne în mâncare plus niște morcov ca să fie și ceva crudități pe-acolo. Se picură smântână peste mazăre just for the fuck of it.
Puțin leuștean uscat presărat peste farfurie.

 

Omletă din 3 ouă, asezonată cu sare și piper, mărar, pătrunjel, boia. Se rade parmezan fin în ea. Se taie slănină, salam afumat și cârnat afumat în cubulețe mici. Se călește ceapa un minut, se prăjește carnea un minut, se toarnă omleta peste la foc foarte mic și se amestecă bine.
Se crestează un cârnat și se prăjește tot la foc mic.
Se ia salată mexicană, se fierbe în apă cu sare un sfert de oră. Se amestecă cu o linguriță de suc de murături și trei de maioneză, se presară pătrunjel, leuștean și puțin piper.
Se rad firișoare de morcov crud și se taie un castravete murat în felii. Se taie o roșie.
Totul se presară cu pătrunjel proaspăt.

 

”Fă-mi puțin. Nu mult. Așa – de gust.”
Garlic bread la cuptor cu sos de tomate și doar un vârf de Eros Pista. Mix mexican de legume fiert în apă cu sare, cu cârnat și salam de vară prăjit la foc mic. Totul presărat cu susan prăjit și pătrunjel tocat mărunt. Puțină maioneză și sare peste roșii. Ciorbă de fasole cu cârnat afumat, ceapă călită, leuștean, mărar, piper, pătrunjel, sare, foi de dafin, boia dulce, chili, sos de tomate, puțină untură de gâscă, ulei de măsline. Smântână deasupra.
She did not say ”take it back” so instead I poured her a tall glass of dry white wine and humbly retreated from her chambers.

Și-am fost la două conferințe săptămâna trecută. Prima a fost o conferință internaținală, o școală de vară numită “Attempts, Failures, Trails and Errors” ale cărei workshop-uri s-au ținut la Facultatea de Arte a Universității din Oradea. Au fost 30 de locuri și am fost ales și eu dintre aplicanți. S-a vorbit de Obreja și începuturile ciberneticii în România, despre istoria rețelelor de calculatoare. S-a discutat despre rețele neuronale, programare, grafică 3D și design CAD în Grasshopper/Rhinoceros. Au venit oameni din toată lumea: un asiatic din New York, trei francezi, un suedez (parcă), doi tineri din Cluj, doi sau trei din Timișoara, am auzit mi se pare și niște portugheză pe-acolo. Am filmat un segment de un sfert de oră într-o zi:

Per ansamblu a fost interesant și-am învățat chestii mișto. Partea proastă era că tot trebuia zilnic să fug la cabinet să văd clienți așa că nu am putut participa zilnic la toate prezentările. În altă zi a trebuit să fug la 14:30 la un alt workshop ținut de data asta la Școala Doctorală de Sociologie a UOradea – „Bunăstarea copiilor din România. Cercetare și intervenție”. Participanți: Aline Cossy-Gantner, Chief Learning Officer (Fundația Botnar, Elveția), George Matu, Monitoring & Evaluation Officer, Mara Matei, Project Manager (Fundația Terre des Hommes România), Eduard Petrescu, Programme Specialist, Viorica Ștefănescu, Child Rights Monitoring Specialist (UNICEF România), Prof. univ. dr. Sergiu Bălțătescu, Conf. univ. dr. Claudia Bacter (Universitatea din Oradea).

Am scris niște articole de psihologie – unul pe eBhoreanul numit ”De ce învingătorii continuă să învingă” și un altul pe Psihoradea – ”Dezvoltarea copilului nu este afectată de părinții homosexuali” (articol ce-a stârnit răgete și dezaprobare pe un grup de discuții Facebook).

În rest mai am de scris o tonă de articole: despre tehnologie AWS și serverless în general (containere, monitoring, compilare la distanță în cloud) și de psihologie. Tot alergând de colo-colo numai nu apuc.

Azi am dat peste o poză mișto – cea de mai jos:

Este interiorul Palatului episcopal din Oradea, fosta Bibliotecă Județeană ”Gheorghe Șincai” în care făceam eu cursuri acum 20 de ani pe vremea când eram student la Biblioteconomie. Poza e neprelucrată – chiar așa arată locul: ca un nivel din Quake. Lumina de sus e dată de niște vitralii. Țin minte că am urcat ani de zile scările alea. Țin minte frigul din interior și ecul pașilor și scările din marmură în care rămăsese sub formă de adâncituri patina pașilor.

În rest tot comand tâmpenii de pe net și-mi tot sosesc colete, de m-a luat până și poștașul la rost că ”…dar ce tot comandați? Ce-i în pachetele alea?”. Păi… de la electronice la cărți, de toate.

Oamenii cred în continuare cu tărie că ”democrație” se definește prin ”voința majorității”. Tot dau peste chestia asta online.
Nimic mai greșit. E mai degrabă invers, deoarece o mână de 600 de oameni decid 99,9% din lucrurile care afectează restul populației (vorbesc despre Parlament, Senat și alte foruri de conducere). Voința majorității în democrație se exprimă în doar două excepții de la regulă: la alegeri și la referendum.
A doua chestie e că democrația nu este definită nicidecum de voința majorității, fie de-ar fi să discutăm și teoretic. De aceea avem drepturile minorităților, Constituție, legi care explică clar situațiile concrete în care se aplică. Altfel ar fi un haos în care ăl’ de urlă mai tare are dreptate. Caz concret în această ipostază (și pur teoretic) ar fi cel în care, brusc, majoritatea ar decide că toți secuii trebuie expulzați pentru că nu vorbesc aceeași limbă ca românii, nu au aceeași religie ca majoritatea ortodoxă și au un set de tradiții ce diferă de ale noastre. N-ar mai conta că-s tot cetățeni români, că plătesc taxe sau au dreptul la ce denominație a credinței vor să urmeze (conform Constituției). Ar conta că majoritatea nu-i vede bine, chit că majoritatea ar greși cras în exprimarea voinței ei.
Nu mai afirmați că ”noi, majoritatea am zâs, deci noi avem dreptate, că așa e în democrație”. E pur și simplu stupid.

Am fost la Dedeman să facem cumpărături. Chestiile obișnuite: ciocan, tablă zincată, șmirghel, dorn – de-ale gurii. Și cu ocazia asta mi-am luat și-o pereche de căști antifonice, de-alea de le poartă prin filme tipii în jachetă galbenă care sparg asfaltul cu pickhammerul.
De ce? Pentru că papuc, de-aia.
Și mergeam cu autobuzul înapoi către casă și purtam vesel căștile mele mari și galbene ca un Forrest Gump de Oradea. Presupun că despre Zsuzsa se credea în autobuz că e asistentul meu social.
Dar revenind – când oprea autobuzul la câte un stop mă uitam fix la oamenii de pe trotuar care se holbau la mine. Așa – genul ăla de față inexpresivă care transmite deopotrivă și ”blank”, și ”omor”. Da – am căști antifonice. Da – le port în autobuz.
Când le-am dat jos de pe urechi și-am scăpat de liniștea din cap am auzit cum un tip din spate râdea. M-am întors și m-am uitat la el în ochi cu aceeași expresie blank pe față până a devenit brusc serios și s-a uitat rapid în altă parte.
Nu regret că le-am luat. Presimt că am să mă distrez cu ele în zilele următoare.
În rest, conversația din autobuz cu Zsuzsa a fost ceva de genul
– Øñšæýå?
– ĂH?
– Ïþð™ûÞ øƒ¥ö¿
– CE?!?
Fun times.

Și mă gândeam că pentru un miliardar bătrân Soros este extrem de sprinten. Cel puțin așa reiese din presa conspiraționistă din Europa. Am citit undeva că Soros nu mai mănâncă nimic de vreo 4 ani. Cică se hrănește direct cu sufletele românilor, prin unde. Stațiile de bruiaj mental instalate de milionar la graniță spală ”creerul” conaționalilor noștri în așa fel încât rămâne numai energie pentru Soros. Se trezește dimineața, pune gura la tub, soarbe, pleoscăie din buze mulțumit apoi râde extrem de malefic și-și face semnul crucii invers.
Așa e el. Un Antihrist lacom.
Apoi își îndreaptă ocheanul spre Ungaria, evită dibaci rugăciunile preoților lui Viktor Orbán și suge esența vieții bebelușilor maghiari secătuind țara de resurse. Apoi râde extrem de malefic din nou.
Abia apoi dă o fugă prin țările învecinate cauzând dezastre naturale, furând aurul neamurilor și verificând dacă generatoarele de păcat din fundațiile lui funcționează la o capacitate optimă. Seara – după atâta fărădelege și nenorociri aduse patrioților din țările Europei – se îmbăiază în apa în care au fost botezați ortodocși bebeluși moldoveni. Abia apoi se culcă, dar cu un ochi deschis și încruntat țintit spre București. Pentru că ura față de români nu doarme niciodată.

Pentru disertația mea aș fi avut mare nevoie de o scală ca asta. Efectiv a crescut inima în mine când m-am uitat peste studiu. Până acum nu exista nimic în psihologie care să măsoare experiența imprimată de sublim și percepția acestuia.
Konecni defineşte trinitatea estetică drept veneraţie estetică, a fi mişcat de estetic şi fiori/tremuri provocaţi de estetic. Tot el numeşte acest trio ”emoţii estetice” şi continuă să diferenţieze între diferitele grade de frumuseţe. Astfel, frumuseţea estetică se împarte în cea naturală (inspiraţia pe care o tragem puşi în faţa unui monument impunător creat de natură – cascada Niagara de exemplu) şi cea creată de om (exemplu concret fiind Marele Zid Chinezesc). Mai mult, Konecni numeşte mai multe grade de frumuseţe estetică, acestea variind de la frumuseţe la sublim, cu gradele lor aferente de impact emoţional. Dacă ar fi să preluăm cele două extreme menţionate, diferenţa dintre frumosul estetic şi sublimul estetic ar fi că ultimul este cu mult mai rar şi definit în cele mai multe cazuri de mărime. (Konecni, V. J. (2005). The aesthetic trinity: Awe, being moved, thrills. Bulletin of Psychology and the Arts. Vol. 5, pp. 27–44.)
Și cam asta e tot ce-i pe piață momentan legat de ”awe”. Până a apărut în 18 iulie studiul ăsta. I am super-happy.

Și-am fost în 17 iulie să ne facem cetățenia maghiară la Consulatul Maghiar. La interviu doamna de acolo se uita peste CV-ul meu scris în limba hunică. Se încruntă scurt, nedumerită. Dialog în maghiară:
– Unde ați lucrat? La o fabrică de furnici?
– Nu – acela e titlul unei cărți pe care am scris-o.
Bun așa.

M-am trezit mai de dimineață într-o zi ca să mă pot uita la primul episod din ”Who Is America?” al lui Sacha Baron Cohen și-s aproape sigur că de data asta îl mitraliază careva ca pe ăia de la Charlie Hebdo. Pur și simplu omul și-a depășit legenda cu seria asta. Recomand.

Slackware a făcut 25 de ani. 25 de ani – Jesus. Și-acum țin minte cum compilam la greu în Slack prin 2000. Cum m-am bucurat când a apărut swaret (nici nu știu dacă mai e folosit). Slackware rămâne distribuția mea de suflet: rapidă, concisă, sub mâna de fier a lui Pat V.

Poporul nostru nu înțelege că a te mândri cu faptul că Nadia Comăneci a luat 10 pe linie la Olimpiada din 1976 e ca și cum te-ar felicita lumea după 42 de ani că în clasa a II-a ai primit premiul pentru cel mai bine realizat triunghi la ora de desen, proba pe județ. Nu e ceva cu care să-ți susții patriotismul vreme de peste patru decenii.
A fost o probă din câteva zeci. Acum 42 de ani. E timpul să-i dai pace.
Din păcate e una din puținele chestii pe care le avem ca neam așa că defilăm cu ea în continuare. În așa fel încât după alți 42 de ani primarul să ridice un bust cu tine desenând triunghiul.

Mi-ar face plăcere să trolez niște străini inocenți care calcă pentru prima oară în România. Cum ar fi să le torn cu o față extrem de serioasă 200 de zacuscă în pahar, să ciocnesc și să-i învăț cum se pronunță corect ”hai – sănătate”. Și să-i văd cum dau dintr-un șut pe gât un shot de zacuscă. Sau să le fac un gulyaș de-ăla de să mă usture ochii doar uitându-mă la oală și să-i conving că noi așa mâncăm în fiecare zi. Ori să le dau mămăligă sau sarmale pe băț și să le zic că e un fel de desert românesc. Nu – serios – noi mâncăm așa zilnic. Să le arat poze cu lupul dacic și-apoi să le cumpăr kurtos kalacs și să-l înfig într-un par lung de 3 metri și să-i pun să defileze cu el prin oraș; e tradiție, basoreliefurile cu dacii nu mint.
Ar fi grozav.

În 13 iulie am fost la un vernisaj aici în Oradea: ”Oglinzi oglindite”. Picturi de diverși artiști români din țară și de peste hotare. Poze mai jos.

Ioan Augustin Pop – ”Orient express”

 

Florin Ciulache – ”That All, Folks”

 

Laura Martin – ”Survolare Zoom Out II”. Pe Laura o cunosc, e sora lui Darius de mai jos.

 

Darius Martin – ”Regresie-Alice-În-Țara-Minunilor”.

 

Anca Mureșan – (Die) Liegende. 190x230cm, ulei și acrilic pe pânză. I like this one very much.

 

George Anghelescu – ”Castrare 1”

 

Încă de prima oară când am dat de conceptul ”eInk” am fost fascinat de tehnologia implicată în dezvoltarea lui. Îmi plac eReaderele și îmi place faptul că ecranele eInk sunt eficiente și economicoase din punct de vedere al consumului de energie. Îmi place să citesc pe ecrane eInk.
Cu toate acestea nu pot să nu observ că progresul făcut în acest domeniu în ultimii 8 ani e extrem de lent. Cele mai importante atribute aduse ecranelor eInk au fost un timp de reîmprospătare a ecranului mai bun (ceea ce e un progres considerabil în sine având în vedere cum se mișcau paginile la nivel de 2011) și iluminarea acestora. Atât.
S-a experimentat îndelung cu ecrane color dar nimic nu a trecut pragul pieței consumatorilor. Au apărut ecrane de 13” dar aparte de factorul ”mărime” sunt tot monocrome. Eforturi în direcția pigmenților color au fost depuse de mai multe companii și am văzut demo-uri din ce în ce mai promițătoare și cu tonuri de culori mai vii. Dar ideea se mișcă greu și merge în direcția abandonului. Și nu pricep de ce.
Un ecran eInk color cu diagonală de 13 inci ar fi perfect pentru citit reviste, cărți, studii în PDF, benzi desenate sau grafice derivate din statistici. În loc de asta suntem în 2018 și tot la ecrane monocrome am rămas, cu Sony și încă vreo două firme limitându-se la a produce dispozitive extrem de scumpe cu ecran în format A4 dar tot în alb-negru.
În 2013-2014 estimam că până acum tehnologia eInk va fi evoluat până în punctul în care să am deja și eu un dispozitiv cu ecran color. Ceea ce oferă piața în schimb sunt etichete eInk destinate supermaketurilor, aceleași eReadere cu ecran monocrom de 7-8” și promisiuni.
Dezamăgitor.

Și-o piesă faină cu un clip absolut superb:

Și-a trebuit să-i explic unui coleg psiholog de pe un grup că nu e OK să afirme neadevăruri:

Acum poza de mai jos. În stânga e un vechi server Compaq Proliant 2500. Am unul în cameră cu 3 HDD-uri SCSI în rack (două de 1,6GB și unul de 4,3GB – în RAID) – din 4 sloturi disponibile. La începutul anilor 2000 era top de gamă: două procesoare Intel Pentium Pro la 200MHz, vreo 512 SDRAM, tapedrive, CD-ROM 12x, unitate floppy. Îl arunc zilele astea că doar ocupă loc și cântărește vreo 70 de kilograme pe puțin. Un monstru din fier care face ca sfârșitul lumii când îl pornești. Rulam Fedora Core 2 pe el acum 15+ ani.
În dreapta e vârful de lance al gamei Proliant deținută de HP: HPE ProLiant DL325 Gen10 Server. Undeva pe la $8-9000. Procesor AMD EPYC 7000 Series cu până la 32 de core-uri și frecvență de până la 3,2 GHz, memorie RAM de până la 2TB DDR4 (16 sloturi de memorie), 9 porturi ethernet de 1GB fiecare, până la 8 harddisk-uri SAS/SATA/SSD. 10 kilograme cântărește.


Și mă uit așa – când la unul, când la altul – și mă gândesc că pe primul am învățat eu să fac RAID în Linux și mi-a fost server ”cu de toate” vreme de 2+ ani – stație de download DC++, webserver, server SSH, VNC, FTP, backup rsync și o mulțime de alte chestii; la al doilea salivez dar mă simt extrem de bătrân când văd cum a avansat tehnologia (de la dual Intel Pentium Pro @200MHz la procesoare cu 24 de core-uri și 3,2GHz).
Așa – la un calcul rapid în aplicația Calculator din desktop-ul meu – cel din dreapta are o putere de procesare de 192x mai mare ca primul. Dacă ai pune acum în cloud 192 de Proliant-uri de-astea vechi de 70 de kilograme fiecare să funcționeze în sincron tot n-ai ajunge la capacitatea celui din dreapta.
How time flies.

Cei de la [supermarket] au găsit o metodă mișto de a trece peste reglementările GDPR, semn că românii sunt inovatori iar directiva UE e acolo doar de formă.
E a doua oară când îmi bate la ușă o fată (alta) cu o listă în mână. Cică a venit să verifice dacă îmi sunt lăsate în poștă pliante Kaufland ”din acestea” și-mi agită un model în față. Îi spui că da, că nu, că habar nu ai, După care îți cere datele personale și te pune să semnezi. ”Știți – mă verifică și pe mine”. Exact aceeași poezie cu ”mă verifică” în exact același fel au repetat-o ambele fete.
Iar partea mișto e că după ce ți-ai dat numele, prenumele, numărul de telefon și alte date și ai semnat, n-ai cum să observi în partea de jos a listei, cu font de 6 pixeli, cum scrie că ai luat la cunoștință de prevederile GDPR și că prin prezenta îți dai acordul ca datele respective să fie folosite și prelucrate de ei în scopuri diverse. Cum ar fi de exemplu să te sune, să te spameze cu mesaje promoționale, telemarketing ori alte metode enervante de a-și promova produsele.
Schema cu ”am venit să verificăm dacă vi se livrează pliante pe care oricum nu le-ați cerut” e doar un pretext. Fata merge la fiecare ușă și adună datele, chit că ar fi nevoie să întrebe doar vreo 2-3 locatari dacă în cutiile poștale au găsit pliante ca să confirme sau infirme că în blocul respectiv cărăușii de maculatură și-au făcut treaba.
Acum cinci minute verificam dacă am ceva în căsuța poștală și fata suna de zor pe la interfon. Așa că i-am deschis, mi-a mulțumit, mi-a spus poezia cu pliantele după care mi-a cerut datele personale cu pixul deja așezat pe foaie. Și i-am spus că nu i le ofer. ”Dar mă verifică și pe mine” a repetat ea mecanic, fix ca predecesoarea ei. Am dat din umeri așa că a sunat la vecinul de la parter și i-a luat ăluia datele după ce i-a derulat povestea cu pliantele.

E nepotrivit să spunem că pensionarii care-și vând votul pe o pungă goală ori se calcă în picioare pentru doi mititei și o lingură de muștar oferite gratuit au o mentalitate depășită. Să nu uităm că în anii ’90, la geneza Internetului în România, puști de 15-16 ani făceau schimb de liste cu site-uri care trimiteau chestii gratis la noi în țară. Din cele mai inutile: CD-uri cu demo-uri obscure, cataloage de modă, tricouri promoționale ale unor lanțuri de firme care produceau neoane, mostre de tuș pentru ștampile, adaptoare pentru ștechere australiene. Tot felul de lucruri de care adolescenții ăia nu aveau nevoie dar pe care totuși le comandau din simplul motiv că erau gratis și veneau gratuit prin poștă. Cu cât îți soseau mai multe cu atât îți creștea prestigiul prin Internet Cafe-urile din oraș. Plăteai o oră de acces dar plecai acasă liniștit că peste 3 luni soseau mostrele de lipici de la fabrica aia din New Jersey care spera că te va convinge să comanzi bulk. Pe principiul ”dacă e gratis să am și io”.

Și-a apărut un articol intitulat ”Cărți românești de luat în vacanță” și văd că e și-un roman de-al meu printre ele.

Acum vreo trei ani m-am pus să învăț braille. Problema e că fără material de exersat tinzi să uiți și e cam dificil să te obișnuiești să descifrezi rapid literele. M-am uitat pe bookdepository la prețuri dar oferta era extrem de restrânsă (vreo 4-5 titluri) iar prețurile prohibitive. Așa că am dat cumva peste un site care trimitea biblii braille gratuit în toată lumea. Le-am scris, le-am expus situația și n-am mai auzit de la ei.
Azi mi-a venit coletul la poștă, după vreo 6 luni. Biblia în format KJV, în limba engleză, versiunea braille. Două tomuri mari și groase de o palmă, 2000 de pagini.
Am pe ce exersa, chit că n-au simbolurile pentru diacriticele românești. Iar când termin cu ele le dau celor din Asociația Nevăzătorilor din Bihor, poate vor fi de folos cuiva. Deocamdată buchisesc dar mi-ar face plăcere să ajung să pot citi într-un ritm decent.

Când eram copii, eu și Ștefi am inventat un nou joc destinat preadolescenților cu ADHD și prea puțină răbdare de chestii productive. ”Șah brutal” îi spunea. Era fix ca și șahul normal atât doar că după ce aranjai atent piesele pentru început de partidă începeai să le dai bobârnace ca să le proiectezi peste tablă în încercarea de a răsturna piesele celuilalt. Câștiga cel care rămânea cu piese pe tabla de șah. Reguli stricte nu prea existau (nu se aștepta rândul celuilalt ci bobârnacele se dădeau haotic și concomitent de ambii jucători de zburau caii și pionii în toate direcțiile izbind regine și ture și pierzându-se pe sub canapea).
Șah brutal: un joc măreț pentru oameni măreți.

În mod ciudat, când accesez NAS-ul din rețea prin protocolul smb:// (Samba), MPlayer pierde pachete la redarea de filme. Dacă merg prin afp:// (Apple File Protocol) care e vechi ca un velociraptor, totul e OK. Așa că m-am uitat să văd de ce pierde severul Samba de pe NAS pachete de se întrerupe filmul când dau fast forward.
Așa că SSH în NAS și m-am uitat să văd cum îi spune plăcii de rețea. Și problema e că ipv6 e dezactivat în kernel dar nu de tot așa că asta de mai jos rezolvă problema. În caz că pățiți la fel cu MPlayer în Linux prin rețele smb.

Și-am fost la un festival medieval aici în Oradea. Și-am filmat niște chestii:

La clipul ăsta nu m-am abținut și-am băgat un voiceover:

Mi-a plăcut de mic chimia.
Când aveam vreo 17 ani am găsit cu Ștefi un sac mare de sulf în drum spre via de pe deal. L-am cărat până acolo un kilometru sub soare dogoritor. Să fi avut vreo 15 kilograme. Ștefi mă tot întreba că ”dar bine mă dude, și ce-o să faci cu el?” iar eu eram ceva gen ”las’ că o să vezi; AM UN PLAN”.
Absolut normal că l-am pus pe foc.
S-au umplut toate dealurile din jur de fum galben și toxic, așa – pe o rază de 4 kilometri. Arăta ca ziua de naștere a Satanei: foc și pucioasă.
Eu eram foarte fascinat, Ștefi își vomita limfa prin iarbă.

Iar la final de wall of text vă las cu trupa asta mișto peste care am dat recent. Ascultați între ce tonalități variază tipa de la voce. De la angelic la grindcore de-ăla de crăpat geamurile.