Posted on ian. 12, 2018 | 0 comments

Textul ăsta a fost publicat în antologia zombi a celor de la Editura Milennium Press prin 2013. Nici până în ziua de azi n-am primit banii pe el și nici copiile mele de autor din antologie (mulțumesc Horia Nicola Ursu). Așa că povestirea asta cu zombi e de azi gratuită.

La început au fost știrile, și mai toate anunțau aceeași chestie. Crainici cu voce gravă incantau pe fundalul în reluare al spitalelor despre cifre în creștere, arii de răspândire, simptome. Cuvinte precum ”incubație” ori ”steril” au ajuns să fie repetate cel puțin la fel de des ca ”impact economic” sau ”financiar” din zilele bune ale omenirii.

Închiderea primelor granițe a fost mai mult un gest simbolic. Ceva care să aducă un strop de speranță în rândurile familiilor crispate din fața tuburilor catodice. Ceva menit să imprime un dram de liniște și siguranță plătitorilor de taxe. Canale de televiziune regurgitau vorbele celor de la radio, cei din radio urmau indiciile celor din presa scrisă iar Internetul condimenta cu zvonuri evenimente care urmau să se transforme în certitudine. Se discuta despre linii lungi la pompele de gaz în Statele Unite, de rafturi goale în supermarketuri, de un trafic de organe întețit în China, acum că spitalele refuzau să mai primească noi victime.

În acele zile tulburi, vracii de ocazie au dus-o cel mai bine, iar puținul din cât mai însemna ”avere” în mintea lor urma să se tripleze în decurs de câteva săptămâni prin intermediul unor leacuri băbești. Se vindea ulei de gătit pe post de unguent la colț de stradă, apă dezinfectată prin parcuri, praf din vitamine pisate cu aspirină pe post de vaccin preventiv. Desigur că nimic nu funcționa, dar acele mici scântei de ”mai bine” au menținut lumea în loc pentru încă o lună sau două.

Apoi au urmat promisiunile. Asigurările. Județele au fost împărțite rapid în sectoare iar sectoarele în zone autonome aflate sub auspiciul Ministerului Sănătății. Se vorbea despre ”necesitatea de stopare” și ”igienizare”, ca și cum o serie de cuvinte pompoase ar mai fi putut să calmeze spiritele din România. Iar străverziii nu ajutau deloc.

Cei fără relații sau cu o situație materială precară au fost primii. Îi vedeai prin parcuri, tușind atunci când credeau că nu-i observă nimeni. Încercând să se așeze pe bănci ca și cum ar lua o pauză de la o plimbare istovitoare. Cu acel aer patetic de ”nu sunt bolnav” în priviri, emanând încredere și sănătate curată din toate gesturile. Lumea îi evita, tinerii se străduiau să nu-i privească în ochi când treceau pe lângă ei. Bătrânii erau cei mai periculoși deoarece nu-i puteai deosebi cu ușurință de cei infectați. Erau la fel de lipsiți de puteri, chinuiți de o viață de tutun ori bronșite, și era dificil să îi scoți din tagma celor slăbiți de boală.

Apoi au urmat suspiciunile. În tipicul mod românesc de a blama pe altul pentru problemele tale, vecinii au început să nu mai vorbească unii cu alții. În miez de noapte, prin pereții groși ai apartamentului îi puteai auzi cum șușotesc și freacă podelele cu dezinfectant, cum trântesc și caută și scot și închid și trântesc din nou. Fiecare bubuitură urmată de o tăcere mormântală, ca și cum ar fi dorit să se asigure că nu au trezit pe nimeni.

Cu toții eram treji…

Cu toții îi auzeam strângând, împachetând, deschizând ușa la ora cinci dimineața. Dacă te ridicai din pat apucai să-i vezi ieșind din parcare cu farurile stinse, portbagajul ticsit-ochi de haine, fulgi de porumb, jucării, cutii din carton cu fotografii vechi. După încă două săptămâni, migrările din plină noapte s-au mutat tot mai spre zori, astfel încât în scurt timp, familii întregi își cărau bunurile în văzul tuturor. Evitând ochii curioși adunați la ferestre ori pe palierele comune. Prefăcându-se că nu observă vecinii adunați la cafeaua de dimineață, privind tăcuți cum domnul Marius de la cinci lega cu corzi de alpinism pachetele și blănurile soției. Tușind pe ascuns în timp ce se prefăcea că verifică starea motorului.

Cei cu rude la țară au pornit spre sate. Cei din sate au pornit spre munți. Cei din munți făceau peregrinaje lungi spre suburbiile orașelor, cu toții încercând să caute un loc încă sigur. Un loc fără de halate albe și gemete și seringi cu scop multiplu.

În tot acest timp, parcurile abundau de umbre, odată ce zvonul că aerul curat curăță plămânii a invadat mințile oamenilor. Cete întregi de mame și copii și cărucioare și pensionari forfoteau cercuri-cercuri, înconjurând parcurile cât era ziua de lungă, plimbându-se printre băncile goale și tufișuri. Încercând să pară lejeri, ca și cum viața mergea mai departe în ritmul ei obișnuit. Nimeni nu avea curajul să se așeze de teamă că printre ceilalți s-ar putea afla un vecin, un coleg de servici care ar putea da vorba mai departe. Că doamna Eiben s-a odihnit pentru un sfert de oră, că era visătoare, că era palidă, că de-abia își mai trăgea sufletul. O clipă de neatenție, o țigară aprinsă oprindu-te din mers, iar a doua zi nimeni nu mai voia să ia masa cu tine. Îți pierdeai locul de muncă din cauza ”reducerii personalului pe fondul crizei mondiale”. La ABC-ul din colț te loveai de fața rece și neprimitoare a femeii care până nu demult îți punea deoparte zahăr și pâine, pe credit, fără întrebări adiționale.

Cafenelele erau tot mai goale seară de seară, stațiile de tramvai rămâneau murdare și pustii, piețele închise cu lacăte vechi și ruginite.

Apoi au urmat morții. Întâi câte zece, printre primii îmbolnăviți, în mare parte dintre cei care confundaseră tusea cu dependența de nicotină ori o răceală trecătoare. Cu sutele când spitalele – și așa precar dezinfectate – au devenit principalele focare de transmitere a bolii. Pe când decesele au ajuns să fie raportate în ordinul miilor, era deja haos.

Trenurile au încetat să circule prin martie, la ordinul cuiva din Ministerul Sănătății, totul pentru a controla propagarea și a limita zonele cu grad mare de infecție. Ceea ce guvernul nu și-a imaginat a fost că oamenii au găsit căi alternative de a se deplasa dintr-un loc în altul. În ciuda lipsei de benzină, căruțe trase de cai și vaci au început să împânzească autostrăzile. Care ticsite de oameni circulau în ritm lent, provocând mici accidente ici și colo, încurcând circulația ambulanțelor care mieunau inutil la intersecții.

De parcă graba unui stroboscop în albastru și roșu ar mai fi interesat pe cineva.

Oamenii se luau la încăierare din cauza unui cauciuc spart, a unui rezervor gol. Furturile de benzină s-au întețit până în punctul în care poliția a primit ordin să deschidă focul asupra oricărei persoane care s-ar fi putut îndrepta spre o cisternă păzită ori o conductă care ieșea din rafinărie. Nu că asta ar fi oprit pe cineva, dar guvernul insista că siguranța și protecția cetățeanului român primează înainte de toate.

În iulie, România arăta ca o țară aflată la mijlocul unei dictaturi militare. Câteva tancuri fuseseră scoase la vedere ca să calmeze spiritele iar armata își făcea veacul pe câmpiile de lângă autostrăzi. Acolo unde șoferii apatici puteau să se trezească la realitate când treceau pe lângă șaisprezece răcani cu muci la gură, cu toții sprijiniți în baionete ori întinși pe spate în jurul unui brancardier care fuma sub soarele torid. Și vorbind de armată, ofițerii și-au luat lucrul mult prea în serios. Ținuți la rece după șaizeci și cinci de ani de pace și calm relativ, toți acei colonei anchilozați care n-au apucat să demonstreze nimic în întreaga lor viață s-au simțit datori să arate populației exact ce valorează armata română. Întregi sate au fost golite la ordinul câte unui locotenent-colonel în rezervă și transformate în barăci improvizate pentru câteva divizii de uniforme verzi. Intrările în marile orașe au fost baricadate iar trecerea se făcea pe bază de șpagă și buletin. Te costa trei rude de salam ca să te deplasezi la o mătușă bolnavă pe ruta Oradea-Beiuș, cinci dacă doreai să ajungi până la Cluj. Puteai face rost de un permis de trecere în întreaga țară cu o sacoșă de conserve și o sticlă de vin. Dacă mă gândesc bine, piața neagră de alimente n-ar fi putut fi nicicând la fel de înfloritoare precum a fost mulțumită Armatei Române. Toți acei militari aflați la depărtare de casă, servindu-și rațiile diforme prin corturi și șanțuri, cu toții dorind să simtă izul anului trecut când încă puteai găsi bere și rom ieftin prin magazine.

Fluxul de familii printre orașe n-a ajutat nici el prea mult la încetinirea pandemiei. Vasile pleca din Brăila, trecea prin Brașov și aducea în Harghita tuse și salivă acră atunci când își săruta pe obraz bunicii și nepoții de gradul al doilea. Cum mai toată lumea credea că la sate vor fi feriți de infecție, țăranii au găsit prilejul de a-și vărsa pe orășeni toată mânia acumulată de-a lungul deceniilor de segregare socială. Inventând la început nume amuzante pentru tații care-și împingeau copiii pe uliță, cu cravata fluturând în vânt. Apoi strigându-le de dincolo de gard sloganuri electorale, confundându-i cu membri de partid. Apoi punându-se de-a dreptul în calea lor când dealurile din împrejurimi au început să devină pestrițe de focuri de tabără, pe măsură ce avocatul de la oraș învăța că străbunica aceea pe care n-o mai văzuse de doisprezece ani era moartă de mult iar casa ei intrase în descompunere.

La Timișoara, treptele marii catedrale erau pline de oameni. Cu toții așteptând să treacă de cordonul de polițiști și pompieri, scoși în stradă să mențină ordinea. Cu toții sperând să prindă o gură de apă sfințită și să sărute crucea arhiepiscopului ca să fie feriți de rele. Și boală. Cu toții plecând spre case cu buzele mânjite de saliva celui de dinainte. N-a durat mult până ce Timișoara tușea în miez de noapte din fiecare ungher al ei…

Apoi Sibiu. Constanța. Pitești.

Primul oraș cu adevărat izolat a fost Iași. Multitudinea de credincioși a reușit să răspândească maladia cu o viteză înspăimântătoare, zona fiind delimitată de armată în doar două zile. Închisă ermetic – nimic nu iese, nimic nu intră. Câmpiile din Turda, grație reportajelor care nu conteneau să difuzeze imagini despre isterie, înfățișau corpuri învelite în cearceafuri, dispuse ca sardinele pe marginea drumului. Cu groparii săpând necontenit în spatele lor și câte doi-trei preoți cu mască medicală pe față recitând înfundat și stropind încoace și-n colo.

Cei care au murit primii au fost cei norocoși. ”Al doilea val” – cum îl numea presa la vremea respectivă – a venit prin toamnă. Se părea că unii dezvoltaseră rezistență în fața bolii și acum ieșeau din spitale pe propriile picioare. Înconjurați de rude, duși pe umeri ca învingătorii unei bătălii care păruse fără sorți de izbândă. În octombrie, îi puteai recunoaște de pe la televizor ca studentul care dăduse interviu despre ororile din spitale ori bătrânul care oferise speranță atâtor altora când se dovedise că era doar asmatic. Bătrânul și studentul și mama celor doi copii care o strângeau în brațe pe ecranul televizorului stăteau acum pe bănci, în parcuri. Privind în gol, drept în față, cu gura întredeschisă, impasibili la privirile aruncate de trecători. La colțul buzelor li se formase o spumă fină, probabil salivă, care scotea mici bulbuci agitați ori de câte ori răsuflarea își făcea rondul din două în două secunde. Iar când bulbucii au dispărut brusc, nimeni n-a observat că pieptul tinerei care de-abia fusese externată încetase să se mai apese și ridice ritmic, cu toate că ochii clipeau din când în când, umezind retina dintr-un impuls ancestral, genetic.

Îi puteai recunoaște pe stradă sau prin baruri.

Străverziii.

Erau singurii fără urme de teamă în priviri. Singurii calmi, singurii sereni, singurii care nu se târguiau la colț de stradă pentru o conservă de pește ori un pachet de biscuiți. Din când în când îi puteai surprinde ridicându-se, apoi așezându-se la loc cu gesturi mecanice, apoi ridicându-se din nou și pornind cu pași nesiguri spre o destinație numai de ei cunoscută. Cu ochii goi privind drept prin tine, degetele moi atârnând pe lângă corp, bărbia vag căzută în piept. Inițial s-a vorbit de șoc post-traumatic, depresii, lipsă de hrană. De-abia când străverziii s-au înmulțit au fost adunați de pe străzi și înghesuiți în secții speciale, încropite rapid la marginea orașelor și comunelor. Studiați, comparați cu cei din alte țări. Cu pielea acoperită de o febră rece și gura uscată și urât mirositoare.

Primul medic care a pus diagnosticul corect unui străverziu era să fie linșat pe loc de familia acestuia. Era vorba despre un bărbat de patruzeci de ani din Arad care încetase să mai vorbească în urmă cu patru zile și care fusese găsit pe malul unui râu dinafara orașului. Doi soldați l-au dus la cel mai apropiat centru medical unde un verișor deja interoga personalul de acolo repetând semnalmentele bărbatului ca o mașinărie stricată. După încă două zile, când familia făcea cerc în jurul patului, un medic obosit și murdar l-a prins de încheietură, i-a ascultat pieptul cu stetoscopul și l-a declarat mort. Totul sub privirile obosite ale străverziului așezat într-un scaun în mijlocul lor.

În mod ciudat, televiziunile din țară n-au raportat incidente similare, ocolind subiectul și concentrându-se mai mult pe situația externă, ca o ultimă încercare de a păstra calmul populației. Între două reclame la șampon de păr, posturile TV discutau în talk-show-uri despre închiderea granițelor Ucrainei și starea de alertă impusă în Elveția. Se vorbea despre cum rapoartele din Johannesburg încetaseră să mai vină, despre cum s-a pierdut complet legătura cu anumite părți ale Spaniei și despre retragerea trupelor de pace din Irak. Țările își adunau oamenii, bucată cu bucată, fiecare națiune pregătindu-se cum știa mai bine pentru cea mai grea iarnă de la începuturile ultimei ere glaciare încoace.

Uniunea Europeană mai exista doar simbolic, trimițând ici și colo ajutoare și cordoane NATO, atât cât să lase impresia că ajută cu adevărat.

Că situația era într-adevăr mai rea decât se prevăzuse a demonstrat-o incidentul din vama Borș, pâlnie de legătură cu Ungaria și locul în care guvernul a decis să impună o strictă și neconvențională barieră umană. Mașini blindate și tiruri puse de-a curmezișul drumului stăteau ca dovadă a încăpățânării puterii de la conducere de a limita accesul spre partea de vest a Europei. Două mii de soldați și în jur de cinci sute de alte cadre militare fuseseră poziționați în această zonă marginală a României, atât ca forță-tampon între restul țării și lumea dinafară cât și ca un simbol al stabilității în regiune pentru ochii americanilor și germanilor care preluaseră frâiele cercetării științifice medicale. În timp ce Statele Unite făcea apel la calm global, vama Borș a devenit unul dintre cele mai aglomerate și haotice puncte de trecere din țară. Mii de refugiați din alte colțuri ale României căutau să treacă pe aici în speranța că dincolo de graniță viața era mai sigură. Înghesuite în corturi improvizate, strângând la piept pașapoarte și cărți de identitate mânjite de nămol, familii întregi făceau zilnic drum până la cel mai apropiat punct al armatei doar pentru a fi întorși din drum. Amânați.

Cu haosul global în plin toi, transporturile de mărfuri au fost sistate aproape în întregime. Cu excepția câtorva elicoptere purtând crucea roșie distinctă pe fuselaj, nimic nu mai circula dinafară. În București și Cluj, aeroporturile au devenit spitale și morgi, cu sute de cadavre privind impasibile spre cer, întinse simetric pe pista de aterizare. Nu e de mirare că vama Borș, cu poziția ei geografică la o aruncătură de băț de Ungaria, a fost locul primei revolte civile. Rămași fără mâncare, cu satele dimprejurimi prădate și armata neacordând nici o mână de ajutor, un grup de femei și bărbați au încercat într-o seară să forțeze barierele. Primii care au trecut de ele au fost și primii secerați de gloanțe, cu restul împrăștiindu-se pe câmpii pe sub rafale de Kalașnikov. Dimineața, radioul a fost cel care a dat de știre despre victimele din vama Borș, iar de aici încolo s-a dezlănțuit iadul.

Doisprezece morți nu sunt îndeajuns pentru a opri teama unei întregi populații, așa că locul măcelului număra după douăzecișipatru de ore în jur de patru mii de oameni. Zece mii a doua zi. Doisprezece mii după aceea. Regimentul staționat acolo a fost suplimentat, dar imaginea a câtorva soldați în fața unui imens șarpe format din mașini și biciclete era cel puțin descurajator.

E amuzant ce consideră oamenii mai de valoare în vremuri de criză. Autostrada care ducea de la Oradea spre Ungaria era ticsită de mașini de diferite culori, cu portbagajele pline de playere DVD, televizoare cu plasmă, laptopuri, tacâmuri din argint și bibelouri vechi. Unii încercaseră să-și ia și mobila cu ei, atunci când valoarea în vechime a mesei din camera mare depășea valoarea sentimentală a fotografiilor de familie. Seturi de scaune legate cu frânghii deasupra capotei, mașini de spălat, saltele, schiuri, oale și ceaune. Tablouri înfățișând portrete de familie ori câte o bunică decedată, acvarii, așternuturi făcute sul. Povești ale câte unei vieți de om, vestigii pierdute ale unor vremuri în care totul mergea mai bine și singura grijă pe care un cap de familie o avea era să nu-și piardă locul de muncă.

Caravana s-a oprit la graniță, cu mașinile claxonând puternic cale de o jumătate de zi printre uniforme albastre și verzi, estompând sunetul făcut de megafoanele amplasate la ieșire și discursul menit să liniștească gloata.

Poate cea mai mare greșeală pe care a putut-o face guvernul la vremea respectivă a fost să recunoască înfrângerea atunci când a anunțat că fluxul de benzină și alimente va fi reluat. În toată acea valmă, foarte puțini fuseseră cei care se gândiseră că prima grijă pe care o vor avea în curând va fi lipsa mâncării. Conștientizarea lipsei a încins și mai mult gloata. Magazinele fuseseră curățate iar rafturile goale purtau încă cercuri în praful unde până nu demult stătuseră ultimele conserve și napolitane. Importul și exportul se opriseră de o lună iar cei care au făcut legătura dintre absența traficului și depozitele supermarketurilor după acest anunț s-au repezit înapoi spre orașe. Unii proprietari de magazine de cartier și ABC-uri de bloc își închiseseră afacerile și se retrăseseră cu marfa în apartamente ori case izolate. Numărând stocuri peste stocuri de gumă de mestecat, borcane cu murături și pâine râncedă dar încă bună de pesmeți. Gloate furioase de consumatori agitând bancnote s-au repezit să spargă vitrinele pustii, dând valma înăuntru în căutarea câte unui pachet încă nedesfăcut de pufuleți ori a unei ciocolăți uitate prin cotloane. În ziua anunțului, la lăsarea serii, străzile din marile municipii luceau de vălvătaia focurilor. Mici grupuri de tineri devastau restaurante, spărgeau mașini, cărau găleți de apă cale de opt etaje ca să umple cade și chiuvete uscate. Curentul funcționa cu intermitență, pâlpâind uneori ca un concert de licurici în noapte, alteori scăldând orașul în beznă cale de două ore lungi în care doar strigătele și focurile de armă mai animau străzile. În zorii primei luni din noiembrie, trotuarele reci din Satu-Mare erau pustii și umede. Poliția era de negăsit iar armata primise ordin să se retragă spre vama Borș, lăsând oamenii de capul lor. Spre amiază, șoselele s-au umplut de cei proaspăt-veniți de la țară: grupuri de oameni înveliți în pături, mergând agale prin mijlocul intersecțiilor, oprindu-se și discutând aprins în fața câte unei alimentări încă fumegânde apoi reluându-și drumul spre nicăieri. De la balcoane, cei rămași îi priveau în tăcere, fumând ultimele pachete de țigări, sorbind lichior și coniac ca să se încălzească.

Caloriferele s-au răcit brusc și în restul țării, cu o tentativă de resuscitare a încălzirii centrale din București în mijlocul lunii noiembrie. În capitală, ceea ce mai rămăsese din Poliția Română cutreiera străzile în grupuri de câte opt, cu degetele încleștate pe bastoane, gata să-și verse furia asupra oricărei persoane care le ieșea în cale. Căutând țapi ispășitori pentru situația în care se aflau, crăpând capetele oamenilor străzii atunci când dădeau peste ei ascunși prin Gara de Nord ori scări de bloc. Ici și colo, un străverziu îi analiza de la distanță înainte să pornească incert spre ei.

În Zalău, porțile penitenciarului s-au deschis pe 21 Noiembrie, cu gardienii rămași privind impasibili la grupurile de cămăși vărgate care căscau ochii la străzile pustii. În Cluj, găști rivale, foste societăți de pază, își discutau teritoriul în funcție de arme și zonele cu posibile rezerve de hrană. Nu a durat mult până ce exodul spre sate a început din nou…

Ultime bastioane de liniște relativă și prosperitate, satele au fost luate cu asalt de către cei de la oraș. Cu toții în căutarea acelei rude de care nu mai auziseseră de multă vreme dar care stătea la marginea comunei și avea porci sau capre. Șiruri lungi ocupau întreaga lățime a șoselelor în sunetul lor de picioare târșâite: bărbați și femei și copii înveliți în plăpumi și pufoaice, cu câte trei pulovăre trase pe ei și șosetele îndesate cu resturi de ziare și fân. Soseau câte cincizeci deodată în câte un așezământ, cerșind pe la uși, alergând după găini rebele ori câte o rață rătăcită. Pornind focuri de tabără noaptea și împărțind resturi de carne în deplină liniște.

Din când în când, șirurile se opreau ca să ocolească o țintă staționară care îi privea cu ochi goi și mâinile căzute pe lângă corp. Majoritatea medicilor dispăruseră din spitalele improvizate și se alăturaseră acestor mici grupuri, așa că străverziii erau liberi acum să cutreiere poienițele și drumurile de țară. Cu capetele dezgolite și coastele ieșindu-le de după câte un maieu murdar. Din depărtare semănau cu stâlpi mișcători care se deplasau pe verticală, câte o jumătate de metru pe minut, gura întredeschisă și un strop de salivă înghețată în colțul gurii. Îmbrăcați în halate care le cădeau pe umeri ori pijamale murdare de noroi, treceau pe lângă cei vii fără să-i bage în seamă, urmându-și drumul de melc spre cine-știe-unde. De-abia în decembrie, când unii străverzii mai slabi au început să se oprească din mers și să ridice privirea la tot ceea ce mișca, grupurile de refugiați au început să-i evite precaut. Ceva din privirea albă, acoperită de cataractă, nu prevestea nimic bun.

Violențele de la oraș s-au extins în sate. Întâi între vecinii care se certau pentru o cană de lapte proaspăt, apoi – după sosirea a tot mai mulți orășeni – între grupuri compacte pe care le puteai diferenția ușor după îmbrăcăminte. Orășenii erau istoviți, înfofoliți în haine pestrițe. Cei de la sat se încălzeau la focuri iscate în sobă, numărând atenți porumbul din grajduri și ouăle din cotețuri.

În Moldova, dreptatea s-a făcut cu vârful furcii. În Ardeal, cu lama toporului. Stânele de la munte avertizau trecătorii printr-un cadavru înghețat, spânzurat chiar la intrarea în așezăminte, dar nici măcar asta n-a oprit foamea. Cei care n-au murit de frig au luptat mai dârz decât cei care-și petrecuseră ultimele zile lângă o sobă încălzită. Mânați de disperare, aruncând bolovani prin geamurile caselor, înjurând pe cei adăpostiți înăuntru.

Județele s-au împărțit în comune independente, comunele în zone, zonele în străzi. Clanuri mici de câte trei-patru familii făceau rondul noapte de noapte ca să apere câte trei cai ori o turmă de oi înjumătățită. Totul printre carcase de automobile și autobuze părăsite.

La vama Borș, ca și-n alte fortificații de graniță ale țării, armata s-a împuținat până în punctul în care ultimii soldați căutau de mâncare printre corturile refugiaților. Cei cu familii și-au părăsit posturile și au luat calea drumului spre casă. Cine ar fi crezut că un lucru atât de fragil precum dragostea va ajunge să întoarcă pe dos o întreagă civilizație în plină dezvoltare? Că valori precum familie, curaj, dedicare, vor ajunge combinate în așa fel încât rețeta lor să echivaleze cu haosul, nesiguranța și barbarismul acelor prime zile… Alții, mai întreprinzători, vindeau litrul de motorină din tancuri pe câte o conservă de pateu ori câteva felii de cârnat. Așa se face că granițele au fost din nou deschise, cu sau fără voia guvernului care continua să facă asigurări și promisiuni, răspândind vești despre restabilirea situației în părți ale Europei. Asta n-a făcut decât să îndârjească și mai mult pe cei căutând o cale de ieșire din țară, așa că în decembrie, valuri de oameni au trecut granița pustie spre Ungaria, Ucraina și Bulgaria. Corturile au dispărut peste noapte, lăsând în urmă cadavre înghețate în posturi neverosimile, cu degetele curbate spre interior și pleoapele închise spre un ultim somn adânc. Granița s-a trecut în același ritm în care procesiunea din centrul țării a adus oamenii în pragul ei: pe rând, în grupuri mici. Cei rămași în urmă de-abia terminau de strâns ultimele bunuri care le mai rămăseseră când i-au văzut: sute, mii de trupuri mișcându-se agale, târșâindu-și picioarele prin zăpadă, mărșăluind în liniște dinspre partea cealaltă a liniei de demarcație. S-au oprit doar ca să întrebe într-o română stricată încotro e cel mai apropiat oraș și și-au continuat drumul spre Marea Neagră.

Cei norocoși au fost cei care au renunțat pe loc, în acea clipă, la ultima fărâmă de speranță care mai mocnise în ei de-a lungul iernii. În Ungaria, Austria, Germania, nu mai exista nimic. Doar refugiați și străverzii. Din spusele obosiților care poposeau pe marginea drumului existau două lucruri pe care orice om rămas în viață merita să le știe: că se zvonea cum că în Turcia guvernul rămăsese cât de cât întreg iar legea era încă aplicată, și că în vest existau rapoarte de oameni atacați de străverzii.

Poate un impuls rămas întreg în creier, zvâcnind între cutele materiei cenușii. Poate o amintire ancestrală, o nevoie genetică de hrană făcea aceste rămășițe umane să caute gustul cărnii fragede. De la germani am aflat că te puteai feri ușor de ei, alergând în jurul lor ori împingându-i la o parte cu un băț. De la italieni am aflat că cei mușcați se îmbolnăveau rapid și în curând începeau să nu mai răspundă la întrebările rudelor și însoțitorilor, mulți din ei fiind abandonați pe marginea autostrăzilor, cu ochii privind fix în soare și mâinile atârnând pe gheața de deasupra asfaltului. De la cei din Marea Britanie am aflat că monarhia căzuse. Că statutul insular al țării și vremea rea de la sfârșit de an transformase oamenii în bestii care nu se abțineau de la nimic pentru încă o gură de mâncare.

De Crăciun, România era întretăiată de un segment lung format din oameni de toate vârstele, o caravană a gerului care pornea din vama Borș, și înainta spre malul mării, un loc relativ sigur din punct de vedere al păstrării civilizației, dacă era să ne luăm după zvonurile care umblau despre restul lumii. Despre țările nordice nu se mai știa nimic. Statele Unite întrerupseseră orice legătură cu lumea dinafară, și nu se știa dacă decizia era voluntară sau forțată de împrejurări. Despre Asia se spunea că rezistase cel mai bine pandemiei, cu Japonia rămânând în acel moment țara cu cel mai mic număr de decese pe kilometru pătrat. Se vorbea de ciumă în fosta URSS și o nouă tulpină a virusului descoperită în Slovenia.

Rețelele de televiziune căzuseră pradă lipsei de curent, radioul era mut de săptămâni de zile. Veștile circulau din vorbă-n vorbă, cu mult diluate de la sursă și până la ultimul recipient.

Iarna a făcut mult mai multe victime decât pandemia. În ianuarie, marile orașe ardeau și le puteai vedea din depărtare fumegând din zeci de coșuri invizibile, tentacule imense ridicându-se la cer și unindu-se în nori negri de funingine. Noaptea, ghemuiți unii-n alții, supraviețuitorii ascultau tremurând bubuiturile din depărtare, încercând să deslușească focul de arme de explozia câte unui rezervor de benzină rămas plin.

Din când în când simțeai miros de friptură și o apucai pe alte cărări. În liniște, evitând focurile de tabără. Din când în când ajungeai în preajma lor mai repede decât te-ai fi așteptat și apucai să auzi urletele.

În urma ei, caravana de mumii lăsa pete pestrițe de corpuri. Unele încă tușind, altele nemișcate. Călcai peste ele ca să ajungi o jumătate de kilometru mai aproape de Constanța, acolo unde peste un milion de oameni spera că va găsi destul loc pe un vapor cât să-și salveze ceea ce mai rămăsese din familie.

Turcia. Mereu Turcia. Subiectul de discuție în fiecare seară până la ruperea Rândului a rămas țara tuturor promisiunilor. Acolo unde totul era bine, unde vom fi fost salvați. Nu conta că nu aveam cu ce trece o întindere de apă, nu conta că frigul era parcă mai ager cu cât primăvara se apropia. Turcia a fost cea care a ținut oamenii în viață până ce mâncarea s-a terminat.

Și atunci au început crimele. Întâi timid: un copil-doi dispărând în noapte din brațele mamei. Apoi bărbați în toată firea târâți în păduri în plină zi, luați din rând de câte șase persoane deodată și duși în locuri ferite vederii. Festinele lăsând pete imense în nămet, uriașe flori de mac închegate în jurul cărbunilor unui foc încropit la repezeală. În curând, cea mai sigură metodă de a călători era să te legi fedeleș de alte persoane ca să nu te trezești luat pe sus și înjunghiat în munții din apropierea Brașovului.

Rândul s-a subțiat într-atât din cauza bolii, a frigului și a foametei încât în apropiere de București mai rămăseseră în jur de 150.000 de persoane. Stârvuri vii cu degerături la picioare, suflând nori mici de abur prin nări, cu toții în deplină liniște urmându-l pe cel de dinaintea lui. Îmbrăcați în helănci trase peste salopete și uniforme militare, călcând gheața cu pantofi de lac ori adidași băgați în pungi de plastic. Vilele de la periferia capitalei erau scrum pe când primii spanioli au ajuns în apropierea lor, cu mobila fărâmițată și transformată în lemn de foc. Biblioteci întregi carbonizate, cauciucuri lansând în direcția vântului nori negri, toxici. Ici și colo, câte un străverziu apărea de după colțul unei case sau întindea mâinile de la etajul unei instituții publice, începându-și propriul peregrinaj spre cârdul de oameni care întețea pasul la vederea lor.

Problema cu oamenii, frigul și străverziii a fost că cei din urmă s-au luat după primele cârduri din capul coloanei. Brusc interesați de mișcarea dintr-un mediu altminteri mort și static, s-au îndreptat în cete spre șosele, ieșind de printre dărâmături: femei goale, copii, bătrâni – toți cu ochii goi și legănându-se spre grupurile obosite. Tot ce puteai face era să grăbești pasul ca să nu-i lași să te prindă din urmă.

În prima noapte de la atingerea marginilor Bucureștiului, cel puțin trei oameni au fost mușcați de străverzii, forțând restul celor din grup să pornească din nou la drum cu luna deasupra capetelor și fulgi mari de zăpadă plutind lin dinspre ceruri. A doua zi, jumătate dintre supraviețuitori cădeau istoviți, privind neputincioși în urmă la capetele despuiate care apăreau de după dealuri și mașini. Apropiindu-se constant. Imposibil de lăsat în spate. Gonindu-i fără odihnă, fără discernământ, cu dinții clămpănind din depărtare și hainele rupte atârnând pe ei.

În luna martie, malul Mării Negre număra mai puțin de două mii de persoane, cu indivizi apărând răzleț pe străzi și făcând majoritatea să tresară suspicioasă. Puținele vapoare rămase pe mal erau întoarse cu fundul în sus, iar bărcile de pescuit dispăruseră de mult. Câteva case de vacanță ardeau, cu mogâldețe învelite în ziare și haine ponosite privind inerte la flăcările care mistuiau ultimele podele rămase intacte. Nimeni nu mai vorbea de Turcia.

Fără scop, înfometați și bolnavi, cei rămași în viață au intrat în oraș, scormonind prin scrumul ghenelor de gunoi; căutând saci cu mâncare în grădinile zoologice ce păzeau leșuri acoperite de piele de urs și leu și maimuță. Printre cele mai căutate lucruri se numărau medicamentele – de la vitamine și până la banala aspirină, tot ceea ce putea prelungi viața pentru încă o zi reprezenta monedă de troc între cei murdari. Apa potabilă era și ea o problemă, acum că iarna era pe terminate iar zăpada devenea cenușie pe măsură ce se amesteca în nămol și praf. Printre singurele magazine care mai rămăseseră cât de cât intacte se numărau pet shop-urile, iar seara ori în zori puteai vedea oameni recoltând conserve de pe eticheta cărora un câine sau o pisică zâmbea înțelegător. Oamenii smulgeau țevile din pereți în căutare de apă rămasă captivă de prin toamnă, demontau motoarele taxi-urilor parcate de-a curmezișul șoselei ca să ajungă la cei câțiva stropi meniți să răcească mecanismul. Se rugau pentru ploaie pe marginea pârâurilor în care stârvuri în descompunere lăsau șiroaie subțiri să le treacă printre dinți.

Constanța a devenit ultimul refugiu a ceea ce mai rămăsese din civilizația română, peticele de viață din restul țării numărând sub o sută de indivizi per grup – celule anemice încercând să mai reziste încă o noapte fără căldură, curent și hrană.

La câte un colț de stradă, un stâlp electric avea o șansă din zece să aibă atârnat de el un corp uman mumificat de vreme, o amintire a acelor prime zile de tensiune în care cete înverșunate încă își disputau teritoriile cartierelor.

Apoi a venit aprilie cu vântul lui rece și soarele apărând timid de după nori. Vestea că străverziii se înmulțeau în Constanța a gonit pe cei vii afară din dărâmături iar majoritatea și-a găsit refugiu în hotelurile și casele de vacanță de pe litoral. Scormonind constant după pachețele de zahăr și bomboane mentolate prin camerele cu pereți acoperiți de mucegai și funingine. Menținând o stare de veghe pentru orice mișcare ce s-ar fi putut auzi din hol. Privind cu suspiciune orice rană circulară de pe gâtul străinilor.

De obicei, dacă îi loveai în cap cu o țeavă din fier sau îi ghidai spre un canal deschis cu capătul unui par din lemn, străverziii erau ușor de înlăturat. Seara le auzeai gemetele nesigure răzbind prin noapte aidoma unor copii supradezvoltați. Le auzeai unghiile pipăind suprafața vitrinelor, scrâșnind metalul mașinilor rămase parcate de anul trecut.

În aprilie erau de două ori mai mulți, atrași de focurile de pe acoperișuri și zgomotele făcute de sticla spartă atunci când cineva încerca să ajungă la o geacă de piele rămasă intactă în vreun magazin sportiv. Bloc după bloc, cei morți înaintau sigur spre tot ceea ce mai avea sânge cald.

Odată cu dispariția ultimului câine vagabond, o mie de oameni au realizat că mâncarea era din nou o problemă. La lăsarea nopții au reînceput strigătele, focurile de armă. Peste panouri publicitare făcând reclamă la boabe de fasole cu pălării dixie-land, mirosul de carne arsă nu dădea pace copiilor care gemeau de foame, întrebându-și părinții de ce nu se pot alătura focului de tabără din depărtare.

Radioul cânta aceeași melodie monotonă a vidului acustic, cu ultimele baterii pâlpâind trist în tuburile lanternelor. Împinși tot mai mult spre mal de apropierea străverziilor, oamenii au început să se adăpostească în conducte de apă și șanțuri. Privind neputincioși la mare cu formează valuri de spumă rece sub un soare din cele pe care-l vezi în filmele cu tentă exotică. Nimeni nu avea curajul să pescuiască. Practica răspândită era să aștepți până ce unul mai curajos trăgea de undiță ca să scoată peștele la mal, după care îl atacai în număr mare ca să-i furi captura. Din când în când, apa aducea cu ea cadavre înfășurate în alge și fire de nailon – bucăți umflate de carne care se stabileau pe nisip și pe care pescărușii le evitau din motive bizare.

Când primul vapor a apărut în iunie, zeci de oameni au uitat de foame și pericol și au ieșit din ascunzători ca să dea bezmetic din mâini. Strigând și chiuind, fluturând steaguri făcute din cămăși și perechi de pantaloni. Cineva a spus că vasul purta însemnele armatei Armeniei iar la bord puteai desluși câteva staturi care trebăluiau agitate pe punte. În zare a apărut un al doilea vas, de data asta o ambarcațiune cu pânze murdare care s-a alăturat primeia, făcând un semicerc al cărui capăt ducea spre portul acum plin de lume. Le-a luat două ore să manevreze printre resturile care se căscau din mare precum niște aisberguri din metal corodat și lemn putred, apoi bărcile au fost lăsate la apă și s-au apropiat de mal. Și cu cât vâslele grăbeau ritmul, cu atât malul se golea de oameni, căci cei din ambarcațiuni erau la fel de slabi și prost îmbrăcați ca românii de pe uscat. Cu mâinile sprijinite de harpoane și săbii decorative și pari lungi, ascuțiți la capăt.

Dar ceea ce a pus cu adevărat lumea pe fugă a fost expresia ochilor triști care măsurau gambele dezgolite și antebrațele înfrigurate.

Iar în fața lor, printre clădiri, pupile acoperite de cataractă continuau să clipească tâmp.