Posted on mai 25, 2019 | 0 comments

Pentru restul lumii, anul 1999 trebuie să fi trecut ca orice alt an. Poate doar gândul isteriei anului 2000 să mai fi schimbat ceva. Dar pe plan cinematografic, americanii s-au bucurat de ecranizarea unui bestseller scris de un debutant cu nume ciudat. Fost mecanic auto şi corector de texte tehnice, Chuck Palahniuk a lansat în 1996 romanul Fight Club, după ce nenumărate edituri îi refuzaseră manuscrisul ca fiind prea dur. Trei ani mai târziu, David Fincher l-a propulsat pe Palahiuk, aducând pe marile ecran filmul cu acelaşi nume, inspirat din abundenţă din romanul tânărului autor american.

Filmul s-a evidenţiat din prima datorită mesajului anticonsumerist şi invitaţiei la anarhie pe care-l propaga. Au ajutat şi numele cu greutate care jucau rolurile personajelor principale, cu Brad Pitt şi Edward Norton în rolurile principale, iar Helena Bonham Carter şi Meat Loaf urmându-i îndeaproape.

Indiferent că vobim despre carte, ori că vorbim despre ecranizarea ei, tot ceea ce este Fight Club inspiră rebeliune şi depăşirea normelor sociale. Până şi soundtrack-ul incită cumva la agitaţie şi violenţă, fiind realizat aproape în întregime de The Dust Brothers, cu mici contribuţii din partea celor din Pixies. Şi dacă tot vorbim de muzică, Chuck Palahniuk se declara mare fan Nine Inch Nails, al cărui frontman Trent Reznor a colaborat în repetate rânduri cu David Fincher.

În proporţie de 80% pelicula urmează îndeaproape firul poveştii romanului, cu anumite scene evitate ori netransportate pe marele ecran din lipsă de timp, ori pentru că nu contribuiau la fluidizarea povestirii.

Ca exemple, scena din roman în care Tyler Durden şi eroul principal interpretat în film de Edward Norton stau şi discută pe bancheta unei maşini dezafectate n-a mai ajuns să fie transpusă pe peliculă.

Din nou, scena primului contact dintre Tyler şi personajul principal a fost modificată masiv; în roman cei doi se întâlnesc pe o plajă, în timp ce în film prima discuţie are loc în avion. Poate cel mai dezamăgitor moment este cel final, în care filmul înclină în favoarea finalurilor fericite care vând biletele amatorilor de senzaţii holywoodiene. Clădirile explodează într-un foc de artificii în timp ce Helena Bonham Carter îl ţine de mână pe Edward Norton şi totul e bine. Avem senzaţia că e un final fericit, că totul e înspre bine. Din contră, romanul se termină radical diferit: Marla intervine să-l salveze pe eroul principal, dar o face cu ajutorul celor din grupul de suport pentru cancer testicular. Mai mult, romanul se termină cu eroul principal închis într-un sanatoriu care, la urma urmei, se află tot în mâinile acoliţilor lui.

Partea bună atunci când vorbim de carte versus film este că anumite citate savuroase din roman au fost păstrate aproape intacte. Gândurile sarcastice ale eroului principal, cu toate dedesubturile lor, sunt prezentate cu fidelitate după rândurile de pe hârtie, iar Fincher şi scenariştii lui au reuşit pe alocuri chiar să îmbunătăţească dialogul. Ulterior, chiar autorul romanului a recunoscut că anumite porţiuni de dialog sunt mai reuşite decât cele alcătuite de el şi că şi-ar fi dorit să se gândească la ele chiar el.

Puţine filme au reuşit să surprindă atât de bine atmosfera romanelor cărora le-au dat mişcare pe ecran aşa cum a făcut-o Fight Club. Mizeria societăţii se reflectă în mai toate scenele şi pe alocuri avem chiar şi contrastul puternic dintre cromul lustruit al clădirilor art noveau şi vânătăile ori sângele personajelor principale.

Un alt lucru de remarcat ar fi modul în care David Fincher a reuşit să ducă mai departe mesajul filmului incluzând în el mesaje subliminale pe cale vizuală, imitând modelul descris de Tyler Durden în roman.

De menţionat faptul că ecranizarea este oarecum liniară, în timp ce romanul face salturi peste capitol, creând o impresie de complexitate la care contribuie şi stilul literar al autorului. Fincher a preluat elementele descriptive ale romanului şi le-a transformat în acţiune într-un mod în care puţini regizori ar fi fost capabili să o facă. Este interesant de observat că această fidelitate în reproducere formează o imagine mentală a filmului în timpul re-lecturării romanului, iar imaginea în sine e aproape identică cu sursa ei.

Per ansamblu, ecranizarea lui Fight Club este făcută ”ca la carte”, ca să folosesc un dublu-sens aici. Cu excepţia finalului, care trădează anumite aspiraţii de aliniere la regula nescrisă a cinematografiei americane şi care deviază iremediabil de la punctul ultim care ar fi trebuit să rămână strident în memorie ca o accentuare a mesajului de ansamblu, Fight Club (filmul) este nu doar o reuşită cinematografică dar şi o reproducere aproape fidelă a liniei mâinii autorului. Muzica, scenele, unghiul de filmare, toate reuşesc să imprime senzaţiile iscate de verbele, descrierile şi dialogurile din carte. Iar dacă ar fi acum să aleg între cele două, cu greu aş putea să iau o decizie, cu toată fidelitatea mea pentru lectura ficţiunii transgresive.