Posted on Aug 3, 2016 | 14 comments

Nu mai comentez anonim online de mulţi ani. Ultima dată trebuie să fi fost prin 2007, dar nu mai târziu. Pe blogurile (puţine la număr) pe care le frecventez, pe Facebook, prin e-mail, în secţiunea de comentarii a site-urilor pe care le citesc – pe toate mă semnez cu numele meu. Nu o spun cu titlu de glorie ci încerc să transmit mesajul că-mi asum propriile cuvinte, cu tot cu riscul indexării – tehnic vorbind.

Problema e că majoritatea românilor comentează sub pseudonim atunci când afirmă cu tărie şi curaj lucruri. O vezi pe Mediafax, pe bloguri. Puţini sunt cei care pun un link către site-ul lor şi-l leagă de nickname şi şi mai puţini cei care semnează textele cu numele lor.

Tot problemă e – ca să mergem acum pe alt front – faptul că omul de rând, cel atehnic, are impresia că un nickname îi conferă toată anonimitatea de care are nevoie. Noi, ăştia mai tehnici care lucrăm în IT sau care ştim mai mult de a instala un driver cunoaştem însă că lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. Pentru că există IP-uri iar IP-urile sunt legate de obicei de un nume; pentru că există adrese e-mail, aceleaşi adrese cu care te-ai înregistrat prin alte părţi cu numele tău real atunci când ai vrut să te revezi online cu foştii colegi de clasă. Sau poate ai un business şi din ceea ce zici sub anonimat altcineva poate deduce cu ce te ocupi, iar de acolo şi până la a lega semnificaţia nickname-ului tău de firme reprezentate online care ocupă acelaşi domeniu de activitate cu cel al firmei tale mai e doar un pas. Eu unul efectiv am pierdut şirul dăţilor în care am dat de adevărata persoană din spatele unui pseudonim online. Efectiv am fost înjurat şi ameninţat de atâtea ori încât în zeci din acele cazuri am fost curios să văd cine şi de unde o face. Şi partea amuzantă e că am aflat.

Pe vechiul Opencube ne distram cu Manowar dând de urma persoanelor care săreau rău calul înjurându-ne sau ameninţând. Eu în felul meu; el în felul lui – avantajat de accesul direct la server şi – implicit – log-uri Apache. Şi destul de rapid aflai cine e cine, unde lucrează, cu ce se ocupă, prin ce căutări Google a ajuns pe site. Amuzant a fost episodul în care un asemenea individ l-a făcut homosexual pe cutare în repetate rânduri şi-a reieşit că ajunsese pe site cu search string-ul ”de ce mă doare când îmi bag în fund [chestie]”. Amuzant a fost şi episodul în care un tip mi-a luat familia în colimator aici pe blog, la modul extrem de maliţios şi dement, de a trebuit să-i dau de urmă. Iar omul lucra la o bancă de renume din Bucureşti şi postase în timpul serviciului, în calitate de angajat al băncii. Două zile am dus tratative cu şefa lui. Ea mă ruga să nu târăsc în noroi numele băncii, eu îi explicam extrem de calm că-s dispus să o fac pentru că am lucrat în presă şi iau foarte în serios ameninţările la adresa familiei mele. Ea încerca să se scuze în numele angajatului, eu insistam că vreau o scrisoare de ”te implor să mă ierţi”, datată cu ziua de mâine şi semnată de individ. Câteva ore mai târziu, după ce bănuiesc că întreaga sucursală fusese în haos şi-au transpirat pe-acolo niscaiva şefi şi şefe, am primit următoarea scrisoare de la domnul în cauză. E amuzantă, merită o privire, dar ideea e că până să o primesc ştiam deja totul despre acea persoană, de la ce zodie e şi până la ce vânduse din casă pe OLX pentru că firma îi dăduse faliment. Aveam număr de telefon, adresă fixă, vârstă, poze cu el, CV-ul, ştiam ce cărţi citise în ultimii 3 ani. Practic singurele chestii care-mi lipseau erau numărul de înmatriculare al maşinii lui şi e-mail-ul vecinilor de palier.

Persoanele atehnice au impresia că un simplu nickname sau un e-mail fals le protejează îndeajuns încât să-şi facă mendrelele în online. Sub protecţia anonimatului orice român poate deveni un zmeu viteaz pentru că – aşa consideră el – consecinţele comportamentului sunt nule. Şi-am fost nevoit în repetate rânduri să pun la punct astfel de oameni. Am prins inclusiv persoane care intrau prin proxy să mă înjure, iar două zile mai târziu când le făceam publice numele şi localitatea de reşedinţă (să vadă Google tot şi să afle ulterior un posibil angajator ce poamă e pe cale să bage la birou) mă rugau din răsputeri să îi iert, îşi puneau cenuşă în cap sau îmi trimiteau e-mail-uri lungi cu explicaţii. Orice, numai să-i trimit înapoi în anonimitatea de sub care s-au purtat urât cu mine.

Chestia e că lumea supraestimează anonimitatea pe Internet şi subestimează capacităţile unora din cei pe care îi critică răuvoitor sau înjură în mod direct. Eu unul sunt genul acela de om asertiv care preferă rezolvată situaţia amiabil. Alţii, cum e Manowar, sunt mai direcţi şi preferă să distrugă nesimţitul din temelii. Îl las pe el să vă povestească – dacă doreşte – chestiile pe care mi le-a povestit mie mai demult despre cum se pun la punct vitejii din online.

Dar e una când un oarecare din celălalt capăt al ţării îţi scrie că te omoară pentru că ai afirmat că sistemul de fişiere din Linux e mai logic structurat decât cel din Windows (sau altă banalitate de genul acesta). Şi e cu totul altfel când un om pe care îl cunoşti şi care pe stradă îţi zâmbeşte, purcede să-şi facă un cont fals ca să te poată înjura sau critica râzând superior. Aşa – pentru că poate şi, oricum – ce-ai să-i faci? Sau când un om pe care l-ai ajutat necondiţionat atunci când ţi-a cerut-o simte nevoia într-o zi să te ridiculizeze gratuit din spatele unui nume fals. Brusc, fără un motiv cunoscut ţie, comod ascuns după un ”nome de plume”. Când dai de urma ăstora într-un final şi-ţi dai seama că ”valentina25” e de fapt tipul ăla care te tot suna să-i repari PC-ul pentru că sunteţi amici buni, ei bine, în cazuri din acelea procedez altfel. În cazuri din acelea aştept şi urmăresc persoana. Mă uit cum se comportă în continuare în viaţa reală, mă fac că plouă. Mă uit dacă repetă greşeala în online, tot ascuns sub anonimatul lui. Pretind că nu ştiu despre ce e vorba şi îl ajut din nou când mă roagă să-i repar PC-ul. Strâng din dinţi. Sau scriu un articol de genul acesta şi mă asigur că ajunge cumva la el, lăsându-l să se întrebe dacă într-adevăr am aflat sau doar blufez. După care continui să mă prefac că totul e OK.

Am renunţat la prietenii vechi din motive similare. Oameni care până în ziua de azi nu înţeleg de ce am rupt brusc contactul cu ei când – evident – ei s-au protejat temeinic înainte să mă ridiculizeze pe cutare site, deci motivul nu are cum să fie acela. Pe alţii îi ţin în continuare prin preajmă, nu-i zbor din lista de Facebook, nu le şterg numerele de telefon din agendă, continui să le răspund la e-mail-uri, mă duc la cafea cu ei dacă mă cheamă.

Dar ideea articolului e că nu te poţi ascunde veşnic online. Comoditatea oferită de un e-mail fals şi un pseudonim de moment nu te apără de toată lumea. Şi, aproape fără excepţie, cei pe care i-am găsit în trecut după vreo oră de căutări, odată expuşi s-au transformat în mieluşei. Nu ştiu dacă e un trend printre oamenii de genul acesta sau doar aşa s-a nimerit de fiecare dată în ceea ce mă priveşte pe mine. Dar dacă ne cunoaştem şi am dat mâna vreodată şi m-ai tratat urât de sub anonimat pe Internet, şansele ca eu să ştiu deja cine eşti sunt mari. N-ai crede cu adevărat cât de mari.

Şi da – textul e cu mesaj direct. Pentru cine anume contează acum prea puţin. Contează doar că azi mi-am adus aminte.