Posted on Feb 24, 2017 | 0 comments

Mergeam azi pe stradă și-l ascultam pe Alice Cooper șoptindu-mi despre dragoste în căști. Consider albumul lui ”Trash” drept cel mai bun album al său până în ziua de azi. Și mă gândeam eu așa cum Alice e deja bătrân de tot; atât de bătrân că doar Ozzy și Keith Richards îl mai depășesc la vârstă. Dar cu el mi-am început cariera glorioasă de rocker pe undeva pe la începutul anilor 90. Să fi fost 1991 sau 1992 când verișoara mea a pus patimă pe Alice Cooper. Mi-am copiat la dublu casetofon ”Trash” și l-am ascultat și eu și în paralel o observam pe vară-mea adunând poze cu Alice Cooper și divinizându-l la extrem. Așa că eu cu asta am început: cu ”Love is a loaded gun”, ”Bed of nails”, ”Poison”, ”Hell is living without you”. Ascultam la walkman și începea să-mi placă ce aud.

 

 

Trebuie să înțelegeți că la vremea aia Alice Cooper era ceea ce Marilyn Manson a însemnat pentru industria muzicală un deceniu mai târziu. Era ceva interzis cumva, ceva plăcut-malefic. Un fel de Antichrist de care nu te puteai dezlipi. A urmat o casetă cu AC/DC, trasă tot de pe caseta altcuiva, deci se auzea cam nasol. Nu m-a prins ca Alice Cooper așa că a urmat Megadeth cu ”Rust in Peace”. Îmi plăcea mie coperta și după logo păreau niște duri. N-au fost, așa că am trecut la My Dying Bride cu al lor ”Turn Lose The Swans”. Asta așa – în decurs de un an sau mai puțin. Am făcut saltul de la hard rock la doom metal cu capul înainte. Am ascultat albumul ăla al celor de la My Dying Bride până s-a uzat caseta. Îl știu ad literam până în ziua de azi – fiecare vers, fiecare schimbare de ritm, la milisecundă. Au urmat Anathema, Katatonia, Amorphis, Supuration, At The Gates, Depressive Age, Kyuss, Metallica, Pink Floyd, Sepultura. Slayer a venit mult mai târziu, pe când îmi încheiam deja adolescența. Nu știu de ce dar cu Slayer n-am cuplat decât după vârsta de 20 de ani.

Și după cum spuneam mergeam azi pe stradă și ascultam Alice Cooper și mă gândeam că Alice e acum ”Old Man Alice”.