Posted on feb. 3, 2019 | 0 comments

Tot citesc despre noile droguri sintetice din România. Cum ar fi ”zombie” – chestia aia jumătate săruri de baie, jumătate tix de spălat vase care provoacă halucinații și convulsii. Trebuie să fie extrem de mișto să iei așa ceva și să cazi la pământ încercând vreme de jumătate de oră să muști din asfalt crezând că-i tortă. Nu mă mir că iau oamenii așa ceva. La urma urmei rușii au al lor ”krakadil” care e extras de sirop de tuse cu benzină și alcool injectat direct în venă. Benzină + sânge = idee bună. Noi avem ”zombie” care cel mai probabil e 40% sulf, 25% praf de mentosan și restul chestia aia pe care o presari în pantofi ca să nu pută vara a picioare umede. La rețete de-astea mișto nici nu mă mir că provoacă halucinații; la urma urmei halucinezi și dacă tragi pe nas măduvă uscată de bursuc cu tămâie și puțin fosfor. Poți face drog de stradă dacă iei random tot ce-i lichid sub capota mașinii și amesteci în proporții egale: ulei de motor, apă, resturi de antigel, mâzga aia băloasă care se formează sub bujii după vreo 5 ani. Le iei pe toate și le freci bine cu pesmet și vinzi asta ca pe ”Pink Party High” sau ceva nume care să te ducă cu gândul la ce mișto ai să te simți.

Și tot încerc să-mi închipui cum e să tragi săruri de baie și ce vezi cât zvâcnești în chiloți în mijlocul șoselei cu o coloană de taxi-uri claxonând nervoase în spatele tău. Probabil apare așa – ca dintr-un abur – un țăran mexican care-și frământă sombrero-ul de paie în pumni și-ți tot repetă ”No tengo señor, no tengo”. Mexicanul varsă o lacrimă și în lacrimă înoată tigăi mici; pe fundal se aud râsete de copii. Mexicanul a dispărut cu un ultim ”No tengo señor…” și în locul lui e un țap cu cinci ochi și scrumiere în loc de copite. Țapul nechează și glasul lui e un tril prelung de șenile de tanc în plin atac. Râsul copiilor a fost înlocuit de ordine răcnite în germana interbelică. Un pește deschide gura și în gură e o altă gură din care curg rulmenți. E cald. Se aude sunet de barieră de tren cum ”ding-ding-ding” dar pe șine trece Boris Elțîn care se uită încruntat la tine și-ți spune ”Sunt untul din care e plăsmuit universul”. Tremuri pentru că e joi. Întuneric. Din depărtare auzi o gogoașă mugind și știi că se află în pericol. ”No tengo señor… no tengo”. O focă paște liniștită în dormitorul tău; în loc de bot are o dulie ruginită de bec. Cineva sparge gresie cu ciocanul și știi că nu vei trece de teza la geografie. ”No tengo señor…” spune Boris Elțîn și plânge.

Și trebuie să fie grozav să te trezești gol-pușcă pe un șantier la minus 15 grade în aerul respirabil, cu julituri pe față și îmbrățișând o roată veche de tractor. Mă întreb ce se gândesc consumatorii în clipe de-alea. Care e primul lor gând de după ”câți ani am și cum mă cheamă?”.

But seriously kids – don’t do drugs.