[recenzie] “Crash” – J. G. Ballard

Posted by on ian. 31, 2019 in Literatură | 0 comments

”The crushed body of the sportscar had turned her into a being of free and perverse sexuality, releasing within its dying chromium and leaking engine-parts, all the deviant possibilities of her sex.”

Eram extrem de curios de Ballard, mai ales după ce văzusem frânturi din ecranizarea lui Cronenberg. Pe Ballard îl poți lejer îngloba în generația scriitorilor de ficțiune transgresivă. De origine britanic, Ballard nu se dezice de perversitatea narațiunii pe care o menține filmul (care film urmează aproape la filigran elementele din carte).

Am început să citesc ”Crash” acum vreo 10 ani, în săptămâni extrem de agitate pentru mine din punct de vedere al volumului de muncă. Așa că am citit-o cu pauze destul de lungi. Poate de vină e oboseala, poate nu e Ballard chiar pe gustul meu, poate e faptul că engleza pe care o folosește e diferită de stilul american – nu știu. Cert e că mi s-a părut o carte greu de urmat, plictisitoare pe alocuri. Nu ”plictisitoare” – mai mult alungită. Ballard are mania să ducă vreme de trei pagini aceeași descriere până în momentul în care te saturi de ea. Vrei să afli ce se întâmplă mai departe și nu poți pentru că ești în mijlocul istorisirii cum că autostrada e plină de mașini care sunt așa și așa și așa.

Crash tratează subiectul dezaxaților din punct de vedere sexual. Mai mult decât atât, această categorie aparte de oameni se evidențiază în carte prin faptul că alcătuiesc un alt subgrup, mult mai adânc, al obsedaților de mașini, cu accent pe mecanofilie.

Ce mi-a plăcut la Crash a fost modul în care Ballard a reușit să transforme mașina în ceva cu totul și cu totul erotic și excitant. Îmbină – ca și Brussolo de altfel – mecanicul cu organicul, metalul cu carnea, uleiul cu sângele și sperma. A fost ciudat să citesc cum fiecare element din bordul unui automobil are o conotație sexuală, cum atunci când faci sex pe bancheta din față a mașinii te excită mai mult acul vitezometrului decât sânii partenerei.

Personajele mi s-au părut cu o idee mai fade decât ar fi fost cazul. Toți sunt maniaci cu viteza, toți vor să participe în accidente ca să obțină acea senzație de ”high”. Toți pun sexul pe planul al doilea și visează la orgasm în momentul ciocnirii cu tirul din față, totul la 120km/h.

”Crash” mi s-a părut o carte apăsătoare, lungă. Descrierile balzaciene, obsesia nesănătoasă pentru sex prea mult evidențiată. Singurul lucru care m-a surprins cu adevărat a fost faptul că eroul principal – numit tot Ballard – are evidente gânduri homoerotice.

Nu mă îndoiesc că atunci când a fost lansată (anii ’70 parcă) a stârnit controverse și a ajuns bestseller. Chiar autorul spunea într-un interviu că ”I wanted to rub the human face in its own vomit, and force it to look in the mirror.”: În ziua de azi însă, când cei precum Palahniuk, Welsh sau Iain Banks scot bestseller-uri cu teme șocante la calup, Crash parte chiar o carte timidă.

Însă nu de neglijat.

Punct în plus pentru peisajele distopice.

Rinichiul Lidiei Buble

Posted by on ian. 30, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Sunt atât de multe lucruri care mă calcă pe nervi când vine vorba de clipul ăsta încât nici nu știu de unde să încep. Să fie tricoul cu ”Metallica” al unei din dansatoare; aia pe care dacă o întrebi cine e Lars Ulrich îți spune încrezătoare că ”un mare scriitor”? Să fie ”product placement”-ul de tip ”hai să ne așezăm ținând cronțănelele cu eticheta spre cameră când tocmai întâmplător mâncăm produsul ăsta care a finanțat 20% din clipul meu spre glorie”? Sau modul în care intră Lidia Buble în studio și celelalte tipe o primesc ca pe o regină a stupului ce e și îi țin o demonstrație de mișcări de dans pe care – chipurile – ele le-au fix descoperit acum? Lidia aprobă rânjind iar fetele văd că e bine.

Mișto și româna cu accent jamaican de la începutul melodiei, cuvintele alea de intonație romaicană care o introduc pe artistă în conștiința privitorului: ”Ya man zis ist Lidia Buble ya alongsaid Amira ya”. Totul culminează cu un fucking brutal street battle de dans, una din obișnuitele lupte de stradă din București care au loc când două trupe de dans îmbrăcate la patru ace (din care una cu trei tobe africane în dotare) se întâlnesc ca din întâmplare. Fetele Lidiei câștigă detașat cu mișcări din buci, frecatul senzual al mâinilor peste corp și un sontan șpargat cu contact blugcrac-beton; dar inamicii aplaudă pentru că toți suntem, la urma urmei, prieteni.

Versurile sunt și ele de mare angajament: doar tu, atingi, dor, zâmbet, tu ești tot ce am, destinul, prizonier în inimă – textul obișnuit cu priză la ascultătoarea care nu știe prea multe dar știe, normal, de frumos și dragoste.

Lidia cântă despre inimă și pasiune așa cum oierul frământă brânza creând sunet de Stradivarius: cu foc și fără efort. Ceva din ansamblul clipului mă face să-mi trag mucii cu zgomot în timp ce cu talpa goală și jegoasă zdrobesc un boț de mămăligă.

Mămăliga e rinichiul Lidiei Buble. Din mămăligă curge iubire.

 

Indicatori ai religiei – România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Polonia

Posted by on ian. 30, 2019 in Sociologie | 0 comments

Indicatori ai religiei –  România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Polonia

În acest articol îmi propun să analizez indicatorii religioși a cinci state europene ce au în comun cultura și limba de sorginte latino-slavonă; excepție de la regulă o constituie Ungaria și Grecia și pot fi privite drept grupuri de control sociologic.

Religiozitatea unui neam influențează diferite elemente ce constituie respectivul popor; de la cultură, la tradiții și chiar până la economie. Dacă e să ne luăm după Weber, protestantismul este cel care a dat startul Capitalismului în lume, la urma urmei. Fără reformele lui Luther și Calvin și rigoarea religioasă a abstinenței față de vicii impusă de protestantism mecanismul Capitalismului nu s-ar fi pus în funcțiune atât de rapid și nici n-ar fi putut fi preluat ca mode de alte state sau etnii.

Religia joacă un rol important și în politică (vei conflictul Palestina-Israel ori statele cu un regim politic deservit de legi croite pe sharia).

Gradul de religiozitate al unei țări spune multe despre nivelul de trai al acestuia și relațiile cu statele vecine. Relații care se răsfrâng dinspre interculturalitate spre trafic comercial. Conform ”Psihologiei poporului român” a lui Daniel David România se află pe locul doi la neîncrederea față de străini (după Turcia) într-un eșantion de 27 de țări. Putem astfel extrapola ideea că traficul migranților, acceptarea refugiaților ori chiar și etniile conlocuitoare de pe teritoriul României sunt influențate toate de această neîncredere. Nu întâmplător, România se situează tot pe locul al doilea (tot după Turcia, conform aceleiași cărți) la gradul de religiozitate. Există o legătură între această neîncredere față de vecini și ponderea educației derivate din ortodoxism în România? Influențează un indicator social precum religia nivelul de trai al unui popor și – implicit – datoria externă a țării respective?

În acest scop, alături de România, am preluat alte patru țări europene ale căror populații pun mai mult sau mai puțin accent pe gradul intern de religiozitate. Voi analiza nu doar procentul general al religiozității dar și factorii de defalcare ai acestuia: ponderea ”denominațiilor” religioase din fiecare țară, cu inferențele logic-libertine derivate din acestea.

Factorul religiozitate: Creștinism

Creștinii constituie mare parte din populația Europei. State tradițional creștine aflate odinioară sub oblăduirea papală a Romei sau a Bizanțului s-au dezvoltat și prosperat cot la cot vreme de secole. România a primit o influență puternic ortodoxă datorită vecinilor săi de la nor și sud și, pe această filieră, limba, tradițiile și obiceiurile au fost la rândul lor preluate și adaptate. Dintre statele Uniunii Europene cuprinse în acest articol, România, Grecia și Polonia conduc detașat la numărul de creștini din populație:

Procentul creștinilor din totalul populației, 2010-2013 (Sursa: theglobaleconomy.com)

Din acestea Grecia, România și Bulgaria sunt preponderent ortodoxe, cu prima numărând cel mai mare eșantion de creștin-ortodocși din Uniunea Europeană și totodată (conform lui Daniel David) cea mai acerbă credință într-o divinate superioară. Polonia deține cu 35% mai mulți catolici decât Ungaria, populația din această țară europeană fiind preponderent catolică:

Procentul catolicilor, 2010-2013 (Sursa: theglobaleconomy.com)

Cel mai mare număr de protestanți din perioada 2010-2013 îl întâlnim în Ungaria (22,5% din populație), urmată – surprinzător – de România (7,4% din populație). Numărul mare de protestanți români din țară se poate datora fie învecinării cu Ungaria, fie valului de neoprotestanți care au înființat asociații și biserici în România după Revoluția din 1989. Cu ajutor financiar extern și propagandă continuă, cultele neoprotestante din România au îngroșat numărul adepților vreme de peste 25 de ani ajungând astăzi la jumătate din numărul populației protestante din Ungaria. După cum știm, Ungaria are nu doar o populație mai mică decât România dar regimul comunist al acestei țări a fost mult mai relaxat înainte de căderea Lumii a Doua, bisericile și cultele terțiare fiind tolerate de către Stat laolaltă cu activitățile lor. România pe de altă parte nu s-a bucurat de același spirit libertin al manifestării religiei. Trecând peste faptul că regimul ceaușist a oprimat până și majoritatea ortodoxă a țării, cultele religioase și sectele terțiare au fost privite cu neîncredere de comuniști și interzise deoarece reprezentau un pericol nu doar la adresa ideologiei național-socialiste dar și un potențial nucleu de revoltă ce se chema a fi suprimat.

Procentul protestanților, 2010-2013 (Sursa: theglobaleconomy.com)

Prin urmare, după căderea regimului comunist din țară, secte neoprotestante au văzut o oportunitate de a racola noi adepți într-o țară în care libertatea religioasă a tuturora era brusc protejată de democrație. Este ciudat totuși că Bulgaria, țară învecinată cu România și cu un statut socio-economic similar, nu a avut parte de o infuzie similară de protestantism. În Grecia puterea Bisericii Ortodoxe vine ca un argument în favoarea ponderii neglijabile de protestanți, laolaltă cu izolarea geografică a acestei țări, cultura diferită de a celorlalte state Europene și – posibil – istoria neamului grecesc.

Dar să vedem cum se compară aceste statistici cu cele generale ale Uniunii Europene și care este ponderea religiilor la nivel de UE.

Statistici la nivel de Uniune Europeană

Procentul de creștini în UE.

Pentru a înțelege mai bine factorul religios al acestor cinci țări din Uniunea Europeană e nevoie să vedem întâi cum se situează la acest capitol întreg UE-ul: ce spun statisticile despre ponderea religiozității în UE în codițiile în care țări precum Republica Cehă sau Estonia nu au o majoritate care s-ar declara a fi religioasă.

În 2005 un chestionar Eurobarometru a dezvăluit că 52% din populația Uniunii Europene crede că există Dumnezeu, 27% că suntem guvernați de o altă forță supranaturală superioară, 18% că nu există o entitate supranaturală care să ne guverneze iar 3% au refuzat s răspundă la chestionar. Per ansamblu, 71,6% din populația Uniunii Europene se declară a fi creștină.

Catolicii domină denominațiile creștine din Uniunea Europeană cu 45,3% din populație, urmați de protestanți cu 11,1%. Ortodocșii sunt al treilea mare grup creștin din UE cu 9,6% iar restul creștinilor care nu se încadrează în celelalte grupe de mai sus alcătuiesc un 5,6%. Agnosticii ori cei fără afiliere religioasă numără 13,6% iar ateii 10,4%. Populația musulmană este de doar 1,8% și numărul lor este justificat probabil de populațiile din estul Europei localizate în țăria aflate odinioară sub ocupație otomană (România și Bulgaria numărându-se printre ele).

Procentele religiilor din Uniunea Europeană (Sursa: Eurobarometrul Special al Comisiei Uniunii Europene, 2015).

Statistici la nivel de țară

1. România

Religiozitatea în România (Sursa: Recensământul populației din 2011).

Religia joacă un rol important în cultura românilor. Ortodocșii creștini alcătuie conform recensământului din 2011 81% din populație. Protestanții din România sunt în procent de 6,2%, Catolicii 5,1%, celelalte religii alcătuie doar 1,5% iar oamenii fără afiliere religioasă alcătuie 0,2%. Pentru 6% din populație recensământul de acum 8 ani nu a furnizat date.

2. Bulgaria

Religiozitatea în Bulgaria (sursa: recensământul populației din 2011)

Conform recensământului bulgar din 2011 ortodocșii bulgari sunt majoritari în ța-ră, deși recensământul or din 2011 lasă o gaură de 21,8% în datele statistice. A doua mare religie din Bulgaria este reprezentată de Islam. Numărul ateilor din Bulgaria este cu mult mai mare procentual decât cel al ateilor români – un 9,3%. Catolicii și protestanții au un 0,7% respectiv 0.9% din populație, semn că etniile din această țară nu sunt diverse.

3. Grecia

Religiozitatea în Grecia (Sursa: “Religious Belief and National Belonging in Central and Eastern Europe”. Pew Research Center. 2017)

Grecii sunt probabil unul dintre cele mai religioase popoare ale Europei. Ponderea ortodocșilor este de 90%, cu alte religii creștine (exluzându-le pe cele catolice) alcătuind un suplimentar 3%. Catolicii numără doar 1% din populație, dominați de 2% musulmani.

4. Ungaria

Religioziatea în Ungaria (Sursa: Recensământul din 2011: ”A népesség vallás szerint”)

Diversitatea religioasă din țara vecină este mai mare decât a celorlalte patru țări din eșantion. Oficiul Statistic Central Maghiar oferă date din 24 decembrie 2015 care situează populația totală a țării la doar 9,797,561 de persoane. Diversitatea religioasă este deci surprinzătoare, mai ales intra-grup, dacă ne referim la creștini. Romano-catolicii alcătuiesc majoritatea de 37,1%. Pentru 27,2% recensământul populației din 2011 nu a oferit date, dar al doilea mare grup religios este alcătuit de calviniști – 11,6%. Luteranii ocupă locul a treilea în rândul creștinilor cu 2,2% din populație iar greco-catolicii locul al patrulea cu 1,8% membri.

5. Polonia

Religiozitatea în Polonia (Sursa: Chestionar național, ”GUS – Narodowy Spis Powszechny Ludnosci”, 2011)

Romano-catolicii domină ca denominație creștin-religioasă în Polonia. 87,5% din populație se declară ca fiind romano-catolică și doar 0,4$ ca fiind ortodoxă. Restul religiilor ocupă un umil 1%. Ateii și agnosticii numără 2,4% respectiv 16,7% din populație. Pentru 8,7% din cei chestionați datele au fost necompletate.

Concluzii

După cum observăm, indicatorii religiei din cele cinci țări diferă. Ungaria are cea mai mare diversitate religioasă, Grecia cea mai mare pondere de ortodocși iar Polonia cea mai mare ponderde de greco-catolici. Cel mai scăzut număr de atei se înregistrează în România, cu toate că ortodoxismul grec este mai pregnant decât cel românesc iar, per ansamblu, ortodoxismul este mai riguros și mai bine împământat în conștiința creștină decât catolicismul, luteranismul sau protestantismul în general.

Toate cele cinci țări sunt preponderent creștine, cu islamismul și alte religii reprezentând un procent neglijabil din populație. Datele furnizate de recensăminte sunt deseori incomplete și nu oferă o imagine de ansablu validă; în România – de pildă – procentul ateilor este cu mult mai mare, conform ultimelor rapoarte (gravitând undeva pe la 10% din populație). Se prea poate ca și alte denominații religioase să dispună de alte procente reale, atât la noi în țară cât și în celelalte țări din eșantion.

Ca notă adiacentă, țările cu cea mai mare pondere de creștin-ortodocși sunt totodată și cele cu o situație economică mai precară: România, Bulgaria și Grecia. Dintre statele Uniunii Europene ele au avut și cele mai serioase probleme pe plan politic (Ungaria fiind mențiune specială datorită refuzului de a accepta migrați); România și Bulgaria au primit la mustață integrarea în UE iar gradul populismului din Grecia crește de la an la an, cu partide de extremădreaptă precum ”Golden Dawn” obținând 10% locuri în Parlament prin vot popular. Cu toate acestea populismul este și mai ridicat în Ungaria, și asta în ciuda numărului extrem de mic de ortodocși. Factori aparte care ar fi putut contribui la creșterea populismului și care să nu fie de sorginte religioasă sunt izolarea cultural-lingvistică a maghiarilor, numărul scăzut al populației țării precum și istoricul acesteia din perioada tratatului de la Trianon când Ungaria a pierdut teritorii vaste în favoarea altor țări.

Proximitatea României față de Ungaria și Bulgaria și a Ungariei față de Polonia a favorizat nu doar un schimb intercultural dar și unul pe filieră religioasă. Tradiții s-au pasat este granițe și comunități etnice au întreținut tradiționalismul religios din aceste țări. Un exemplu elocvent este cel al secuilor din România, în marea lor parte non-ortodocși.

 

Film: Love Object (2003)

Posted by on ian. 25, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Este unul din acele filme independente care reușește să se impună printr-un scenariu bun, în ciuda calității slabe a camerelor de filmat. Încă din primele scene realizezi că e un proiect cu buget redus, mai ales după ce pe ecran apare Udo Kier în toată splendoarea lui. Kier simbolul filmelor de categoria B și îl aseamăn unui Bela Lugosi bătrân și căzut în dizgrație.

Love Object” are o listă scurtă de actori, cu Desmond Harrington și o oarecare Melissa Sagemiller în rolurile principale. Povestea este apăsătoare și reușește să mențină interesul, chiar dacă subiectul a mai fost discutat și-n alte producții. Un tânăr angajat al unei companii care se ocupă cu realizarea manualelor tehnice o ia razna din cauza stresului și dezvoltă o pasiune nesănătoasă pentru o păpușă. Este genul acela de păpușă dedicată amatorilor de senzații tari, făcută să imite corpul uman în cele mai mici detalii ale lui. În scenă intră o nouă colegă de servici iar eroul principal începe să trateze păpușa ca și cum aceasta ar fi colega cu pricina, saturându-și zilele cu prezența ei și umplând golul singurătății din apartament.

Filmul alternează scenele de halucinații cu situații la granița cu bizarul, Udo Kier jucându-și perfect rolul de vecin băgăreț.

La început, Desmond Harrington o tratează cu răceală pe noua lui colegă, dedicându-și timpul liber păpușii, această iubită-surogat care pare să prindă viață atunci când el nu e atent. Apoi, treptat, pe măsură ce începe să se simtă atras de persoana după care a modelat aspectul fizic al iubitei lui inerte, amanta imaginară devine geloasă și amenințătoare. Personajul principal ar putea fi la fel de bine schizofrenic sau doar un visător. Cert e că păpușa începe să-i modeleze viața până în punctul în care bărbatul simte nevoia să se răzbune pe ea pentru chinul la care l-a supus. Și ce țintă mai bună decât chiar colega lui care seamănă perfect cu amanta lui imaginară? Sau păpușa seamănă cu ea? Până la sfâșitul filmului deja nu mai știm cine e cine, cât a fost vis și cât realitate, iar finalul e deopotrivă amuzant și atipic.

 

Să nu vă așteptați la o performanță actoricească de top când vă uitați la ”Love Object”. Pe alocuri până și actorii mai experimentați din film lasă de dorit iar derularea acțiunii poate părea simplistă. Însă per ansamblu, ideea filmului nu e deloc rea, iar finalul compensează eventualele momente de plictiseală pe care le-ați putea întâlni.

Alături de ”The Machinist”, ”Fight Club”, ”One Point-O” și alte câteva titluri, ”Love Object” tratează tema singurătății și efectele ei asupra psihicului uman. Totul peste un substrat al vieții sociale impuse de ritmul monoton al locului de muncă, relația cu vecinii și colegii.

Atmosfera din film este aproape sinistră, presărată de vecini ciudați și curioși, colegi iritanți, de uniformitatea zilelor de lucru și un decor care se repetă obsesiv. De aici și până la crimă este doar un pas, iar personajul principal îl face fără să clipească.

Este interesant de observat în special cum evoluează relația lui cu păpușa și – în paralel – cu colega lui timidă și plăcută. Întocmai precum tabloul lui Dorian Gray, ființa umană și simulacrul ei trec prin stări psihice diametral opuse până ce păpușa devine tăcută iar colega de servici se mulează oarecum stării ei inițiale.

Poate cu decoruri mai bogate și un buget substanțial ”Love Object” ar fi mai des discutat printre cinefili. Pe IMDB.com are un scor de 6.4 și încă n-am întâlnit discuții online legate de el. Și totuși, acest film are ceva ce nu te lasă să-l uiți, ceva ce m-a făcut să-l vizionez pentru a treia sau a patra oară zilele trecute. Eu vă sfătuiesc să-i acordați o șansă.

[recenzie] Kiss Me, Judas – Will Christopher Baer

Posted by on ian. 23, 2019 in Literatură | 0 comments

De Will Christopher Baer am aflat prin Craig Clevenger. De Craig Clevenger am aflat prin Chuck Palahniuk. Toți trei fac parte din același curent al ”Generației X” care a început să înflorească pe la începutul anilor 90. Caracteristic celor din Generația X este faptul că frazele pot conține mai multe idei fără o legătură concretă una cu cealaltă, deseori chiar în contradictoriu, sărind de la timp la material la scrumiere și apoi expresionism.

Baer urmează același stil de bază, piperat cu mâna sigură a unui autor care nu a avut prea mult de luptat cu blocajele specifice scriitorilor. Mai mult – și asta îl diferențiază clar de Clevenger și Palahniuk – e faptul că mizează la modul serios pe efectul ”noir”.

Ia atmosfera din ”Casablanca” și amestec-o cu puțin ”Fight Club” și obții ”Kiss Me, Judas”, prima carte dintr-o trilogie ce-l are ca personaj principal pe Phineas Poe. Iar romanul detectiv n-ar fi complet dacă Phineas n-ar fi și un fost polițist, actualmente în relații bune cu foștii colegi de departament care-l scot din niște situații bizare în care doar un detectiv noir poate intra.

Povestea din ”Kiss Me, Judas” gravitează în jurul unui mit urban destul de des vehiculat în anii ’80 și ’90, și anume cel al hoților de organe. Phineas e sedus de o tânără, îmbătat, drogat, așezat într-o cadă plină cu gheață și ușurat de un rinichi. Cartea se împarte în ceea ce urmează în două: jumătate tratează încercările lui Phineas Poe de a-și găsi organul-lipsă în timp util, în timp ce partea cealaltă pune reflectorul pe faptul că Phineas se îndrăgostește iremediabil de femeia care l-a despicat ca pe un pește.

În stilul romanului de suspans, eroul principal pare să se adâncească tot mai mult în evenimente și interacțiuni cu alte personaje, migrând de la discuții cu interlopi la stoarcerea de informații de la drogați. Ceea ce Will Christopher Baer a făcut cu ”Kiss Me, Judas” a fost să aducă în zilele noastre detectivul tipic anilor 1930.

Aparte de povestea în sine, stilul lui Baer e întunecat, apăsător, greoi, formează un nor de incertitudine în jurul cititorului. E destul de greu de urmărit, mai ales pentru că ideile nu rezistă mai mult de două propoziții înainte să fie metamorfozate în cu totul altceva. Baer poate fi poetic (“And my life went to pieces, like a love letter in the rain”), sarcastic de tăios (“I’m going to kill Jude this afternoon for fun, then eat my own putrid kidney for dinner.”) și uneori scoate perle tipice Generației X precum

Sorrow is like the ocean and sometimes I wish my heart would stop.”

Asta ca să vă faceți o idee despre cum jonglează cu ideile.

În timp ce citeam ”Kiss Me, Judas”, aveam în spatele creierului imaginea bine definită a unei străzi pustii în noapte, asfaltul umed presărat de mici bălți care reflectă lumina neoanelor unui bar mizer, american. Senzația asta ți-o imprimă cartea, iar sentimentul poate deveni apăsător la un moment dat. Atât de apăsător încât te oprești ca să iei o gură de aer curat din viața reală, cam ca și atunci când faci pe scafandrul în mlaștină.

Kiss Me, Judas” e romanul de debut al lui Baer, primul dintr-o serie de trei și un număr de patru publicate până în prezent. E poate cea mai apăsătoare chestie pe care am citit-o vreodată, fie și din punctul de vedere al dragostei pierdute, atunci când acea dragoste e personificată de femeia fatală, ironică, crudă, înșelătoare.

Închei cu certitudinea că vom auzi în curând de Will Christopher Baer și în librăriile din România, pentru că în SUA tipul a ajuns de la ”cine e tipul ăsta?” la ”BAER!” peste noapte. Vreți suspans? Încercați Baer…

Dar vai – Statul plătește deținuții mai mult decât pe oamenii cinstiți

Posted by on ian. 22, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Dar vai – Statul plătește deținuții mai mult decât pe oamenii cinstiți

Tot percutează pe Facebook chestia aia lacrimogenă cu ”Statul consumă 800 de lei pe săptămână cu un deținut și doar 20 de lei cu un școlar.” Există variații ale aceluiași apel la revoltă: ”deținutul primește X+5, un cățel vagabond X+1”; ”pensia unui bătrân onest care a arat ogorul cu dinții și l-a udat cu sudoarea lui – 120 lei, întreținerea unui deținut – 900 lei, DECI UNDE E DREPTATEA?!”.
E o chestie stupidă făcută să apeleze la indignarea omului sărac din popor: ”ăla care a violat ia mai mulți bani ca tine, omul cinstit din glie, prostule”. Și-și înfig pumnii strânși în șolduri la unison vreo 800 de oameni pe secundă, cu toții revoltați.

Să clarificăm niște chestii:

1. Banii ăia nu-i primește deținutul; sunt acolo ca ăla să nu iasă afară și să-ți violeze familia din nou și includ costuri administrative, mâncare, căldură și altele. Ăla în pijama vărgată de la Hotel Poarta Albă nu pune mâna pe un chior din suma respectivă, ceea ce face câinii vagabonzi mai câștigați din punct de vedere financiar.

2. Paralela ”infractor privat de libertate/elev” e absolut ridicolă. Statul nu cheltuie pe un elev sume destinate întreținerii acestuia ori jucăriilor lui; în schimb e nevoit să plătească întreținerea și mâncarea și atelierele deținuților ca să nu moară ăia de foame, frig și plictiseală vreme de 15 ani între aceiași pereți.

3. Alternativa nu dă nimănui – desigur – de gândit. Rup cetățenii cămașa de pe ei că PSD a eliberat 11.000 de pușcăriași DAR nu e OK nici să cheltui 800 de RON ca să-i ții înăuntru. Mai bine-i dăm pensionarului de la rural, că e OM cinstit. Iar când o veni recidivistul să-i taie beregata pentru pensie măcar va muri liniștit că banii ăia au fost utilizați cu folos, că va avea pus deoparte pentru înmormântare.

4. Hai să nu mai hrănim pușcăriașii și să-i lăsăm să vâneze porumbei și șobolani prin curtea regimului semideschis, să aibă românul cinstit nivel de trai decent. Le tăiem și apa, căldura, să se descurce cum or putea acolo înăuntru. Reguli de junglă. Nouă să ne fie bine, că nu noi am condus fără permis.

5. Simpla idee că se face o paralelă între o extremă a statutului social (încarceratul) și cealaltă (copilul studios) nu înseamnă neapărat că ASTA trage țara în jos. O paralelă echitabilă ar fi între nivelul de trai al deținuților de la Oradea și a celor de la Giulești; ori între condițiile de studiu din Sibiu versus cele din Copăcenii de Jos; ori – fie – între salariul unui parlamentar și al unei grefiere. A compara deținuții cu pensionarii prin simpla inferență că statul cheltuie bani cu ambele categorii e ca și cum ai compara un Tesla cu o vrabie pe considerentul că ambele se deplasează.

6. ”Deținut” nu înseamnă automat ”pedofil” sau ”ucigaș”. Majoritatea nu și-au decapitat mamele ca să le mănâce crude. Mare parte dintre deținuți sunt închiși pe perioade scurte pentru găinării: condus fără permis, delapidări, uz de fals, distrugerea bunurilor publice, nerespectarea regimului armelor și al munițiilor, braconaj, evaziune fiscală și alte chestii care nu implică viol în grup ori topoare în omoplați. Și oamenii ăia trebuie hrăniți, încălziți pe timp de iarnă, spălați, educați, filtrați prin sistem. ”Pușcăriaș” e și cel care a primit două luni cu executare pentru că a furat lemne de la Stat sau nu și-a achitat impozitele. Așa cum ”pensionar” nu e mereu bătrânelul cinstit care a tras pe brânci până la 85 de ani rupând lemne cu tibia pentru burghezi iar ”elev” e și cel care tocmai repetă clasa a V-a pentru a treia oară pentru că e analfabet funcțional.

Așa că da – Statul cheltuie bani pe deținuți iar vouă nu vi se pare OK chestia asta. Pentru că – spre deosebire de vecini și rude – ăia nu sunt oameni ca noi. Așa că facem poze cu tabele comparative, să se cutremure internautul câți bani îi fură pușcăriașul din alocația copilului ori cazarea câinelui ăluia vagabond de care-i pasă doar când are public.

News from the Interzone – 18 ianuarie 2019

Posted by on ian. 18, 2019 in Literatură, Psihologie, Sociologie, Uncategorized | 0 comments

M-am trezit de vreo oră. La 02:30. Așa că mă pun să updatez pe-aici înainte să mă pun să citesc, că și-așa n-am mai scris de multă vreme pe blog.

Stocul la ”Tainele psihologiei” de pe Elefant.ro a fost epuizat la două zile după ce-a fost suplinit. Am vorbit cu cei de la editură și-au trimis încă un bax către cei de la Elefant.

Sunt în sesiune dar e o sesiune lejeră. Am mai mult lucrări de prezentat. Și cum am obiceiul să le fac din timp sunt toate gata de multă vreme, atât la doctorat cât și la licență. Peste câteva ore am de dat o lucrare imprimată color la demografie. La alte materii mi-am echivalat cu foaia matricolă de la facultățile precedente (engleză, statistică, sport, modulul de didactică). La doctorat mi-e gata referatul, mai trebuie doar să mă mai uit încă o dată peste el ca să mă asigur că e OK.

Am publicat pe Bihoreanul un nou articol: ”Oamenii inteligenți au mai multe probleme”. Ignorați titlul tabloidizat. Am zis ceva și în articolul ăsta de pe Adevărul: ”Mituri demontate din psihologie. Câtă sinceritate „scoate“ serul adevărului din oameni, în realitate”. Am dat un text și cuiva care vrea să publice pe VICE dar văd că încă n-a apărut articolul cu pricina.

Pe Psihoradea am pus un calculator de matrici Cohen care oferă rezultatul defalcat pe operații. Dacă tot intră studenții la psihologie în sesiune să-l poată utiliza ca să înțeleagă cum se face calculul. Codul PHP e scris aiurea dar efectiv n-am avut chef să-l periez și să-l fac inteligibil. Funcționează și asta contează.

Am primit ”Istoria socială a României” a lui Cătălin Zamfir de la un profesor de la Sociologie (mulțumiri încă o dată domnului Dejeu). E pentru sociologie ceea ce e ”Psihologia poporului român” a lui Daniel David pentru psihologie. Am cumpărat iar cărți de pe tot felul de site-uri. Ieri am luat ”Streetwise : Race, Class, and Change in an Urban Community” și ”A Place on the Corner” de Elijah Anderson – două lucrări importante de etnografie a minorităților de culoare. Nu le găseam în format electronic niciunde așa că le-am cumpărat în format fizic. Partea proastă e că va dura vreo 2-3 săptămâni până ajung în România (ceea ce-mi amintește că am pachete în purgatoriul Poștei Române care au fost trimise de mai mult de 80 de zile).

Cei de la Linux Magazine mi-au pus un font extrem de ciudat la ultimul articol. Nu Comic Sans dar ceva să placă la toată lumea:

Efectiv plouă cu clienți la cabinet luna asta; așa că alerg de la sediu la facultate și înapoi acasă într-o veselie. Azi am două ședințe una după alta puse seara târziu; mâine alta. În weekenduri scriu lucrări și articole iar în pauze sau ferestrele dintre cursuri citesc cât apuc (mă tot refugiez la biblioteca universității cu eReaderul și stau acolo când am vreo două ore de pierdut). Beau cafea multă, stau cât mai puțin pe Facebook, mă feresc de știrile politice și scriu. Ieri am trimis un text de demografie celor de la Bihoreanul, complet cu grafice arătoase realizate de mine; sper să se publice măcar pe site, că e interesant. Am cumpărat iar niște chestii de pe Ebay, BangGood și AliExpress; deja nu mai știu când am luat ce și de unde. Am vorbit cu cei de la Crux Publishing și anul ăsta public o carte de sociologie despre mileniali; am tot citit pe studii despre sociologia generaționistă, îndeajuns de multe cât să pot și să vreau să scriu cartea aia. Scap de sesiune și mă pun pe treabă.

Tot văd ”challenge-uri” pe Facebook așa că trebuie să trântesc și eu poza cu sarcasmul obligatoriu:

Făcut și ceva mâncare când am avut vreme:

Cus-cus. Se ia o pungă de 250g de cus-cus. Se toarnă 35ml de ulei într-o tigaie. Folosiți unt dacă aveți (în loc de ulei). Se prăjește și se amestecă bine. Se toarnă așa: 1 linguriță de curry, 1 linguriță de boia roșie, 1 linguriță de leuștean, un vârf de cuțit de chimen, 1 linguriță de sare, piper alb după gust, un vârf de cuțit de praf de usturoi; eu am pus și mirodenii de barbeque ca să-i dea aromă și niște mirodenii orientale mai iuți. Se amestecă bine. Puneți 750ml de apă la fiert iar când e caldă o puteți turna în oala cu cus-cus, când acesta e deja e maroniu de la prăjit. Se lasă la fiert până ce apa scade (și se amestecă între timp) apoi se toarnă un shot de vin demisec și se amestecă iar. Se pun două linguri de smântână dacă doriți ca totul să fie mai omogen și să nu curgă boabele prin furculiță când mâncați. Și acum – foarte important – o lingură mare de smântână în mijlocul farfuriei, se presară cu leuștean și se picură în fiecare porție 8-10 picături de pesto verde. Holy smokes ce gust mișto îi dă chestia asta. Eu am pus vreo 4 linguri de smântână și-am amestecat bine în farfurie și pesto-ul îi dă toată vraja. Nu-i nici iute, nici prea sărat. Just right.

 

Și cremvuști se făcu. Se fierb trei cremvuști pe care-i înțepați înainte cu o scobitoare. Între timp prăjiți două felii de șuncă în unt, pe ambele părți, și le dați cu mirodenii pentru barbeque și susan. Se călește o ceapă mică tăiată felii în același unt apoi o felie de pâine care se unge cu brânză topită. Se taie bețigașe de cașcaval, un castravete murat și totul se stropește cu ulei de pesto, piper și leuștean uscat. În mijloc se pune o linguriță de pesto pentru șunca prăjită, două de maioneză pentru cașcaval și două de muștar pentru crevmuști. Cașcavalul cu maioneză echilibrează gustul cremvuștilor iar castravetele murat echilibrează prin acru gustul șuncii prăjite. Try it.

 

She wanted me to make her macaroni & cheese. Se fierbe o porție de macaroane în apă cu o linguriță de sare și jumătate de linguriță de ulei. Între timp se rade parmezan din belșug, foarte fin. Se bate un ou întreg, se adaugă o ceașcă mică de lapte, se amestecă și se presară încet parmezanul ras peste până ce totul devine omogen. Se adaugă apoi un vârf de sare, puțin piper alb, puțin curry, praf de chimen după gust, puțin chilli, cam două lingurițe de boia iute, puțin cimbru, două lingurițe de leuștean uscat și vreo 5-6 de oregano uscat. Se adaugă un pahar de shot de vin alb demisec și cam două lingurițe mari de pesto verde. Se amestecă bine totul din nou, se bagă în amestec două lingurițe de semințe de susan neprăjite. După ce au fiert bine macaroanele se adaugă o lingură mică de ulei în tigaie, o jumătate de pahar de apă, se spală macaroanele și se bagă și ele în tigaie. Peste ele se toarnă pasta din ou și parmezan de dinainte. Se dă la foc mare și se amestecă din când în când până ce lichidul scade îndeajuns de mult încât să se lipească de macaroane. Se pune în farfurie, se adaugă o linguriță de pesto sau sos de tomate în mijloc, se decorează cu oregano și o frunză de mentă. Iese bestial.

 

I was bored so I made food for mom and dad. Pilaf, gen. Se fierb doi pumni de mazăre vreo jumătate de oră în apă cu o jumătate de linguriță de sare. Se pune orez în apă caldă și se lasă acolo. Se strecoară de 3-4 ori și se lasă în continuare în apă caldă vreo 40-45 de minute. Între timp căliți în tigaie o ceapă medie tăiată în cubulețe și o bucată de usturoi tăiată subțire. Se adaugă mazărea și se călește și ea vreo 5-10 minute. Se adaugă 5-6 cubulețe mici de slănină afmată și vreo 10-15 de cârnat afumat ca să-i dea aromă și gust, se dau înainte prin mirodenii de barbeque (le puneți într-o pungă, puneți mirodeniile, umflați și scuturați până se acoperă cu ele). Se adaugă orezul și se umple tigaia cu apă până ce apa acoperă bine tot, se lasă pe foc mic, se amestecă din când în când. Puneți în tigaie la fiert două frunze de dafin, o linguriță rasă de sare, puțin piper, puțin chilli, cam 1/3 de linguriță de curry, o jumătate de linguriță de leuștean și jumătate de linguriță de boia dulce. Când scade apa puneți un gogoșar tăiat în cubulețe mici (sau un ardei roșu). Amestecați bine. Când apa aproape că a scăzut puneți un pahar de shot plin cu vin alb demisec, amestecați iar. Când totul e omogen și apa s-a mai evaporat puteți pune în farfurie. Se adaugă frunze de mentă, se presară cu leuștean uscat, piper și foarte puțin curry. Et voila.

 

The morning breakfast. Pâine prăjită în unt, unsă cu pesto verde, maioneză și presărată cu morcov ras. Cașcaval în ulei pesto cu puțină maioneză și leuștean presărat. Acritură în mijloc.

La capitolul pandantive & co nu prea am avut vreme dar tot au ieșit astea:

Lignit de cea mai bună calitate. Câteva atmosfere de presiune în plus și ar fi fost diamant. Deci e ca-și-diamant, trebuie doar răbdare și timp. Apără de ortaci, vindecă de șomaj.

Azi apare album nou ”Rome” – ”Le Ceneri Di Heliodoro”. De-abia aștept, că tipii au revenit la martial pop-ul care i-a consacrat.

Într-o zi i-am lăsat la Zsuzsa tableta cu ceva joc de cuvinte tip ”Scrabble” în care ți se dau o serie de litere din care să formezi cuvinte de 2-7 caractere lungime. Doar unele din ele se potrivesc cu ce decide jocul că e cuvântul ascuns. Și m-am dus să fumez în baie ca să n-o afum și-a început să gândească cu voce tare tot la două secunde:
”GIR. GRTU. GIRTU. Of. TURI-… TURIN. RUG. TIR. TURN. GRUT, nu. RIG. TIG. GRUF! Nu. FRUG…”
Și i-am urlat din baie că dacă apare brusc în fața ei un demon într-un nor de sulf și pucioasă înseamnă că a rostit incantația corect: ”M-ai invocat muritoareo, ai scuipat aramaica în ordinea menită!”.

În bloc la mine toate decurg normal, ca de obicei:

În Oradea e frig și nasol. Mi s-au adunat o mulțime de task-uri de făcut și deja nu mai țin minte ce și cum și cui așa că am început să mi le notez în calendarul din Thunderbird. Aparte de documentare nu mai am chef să mă uit la seriale și filme (nici timp, sincer să fiu). Ăsta și ăsta merită văzute. Și în timp ce scot o tonă de military pop ca să împrospătez colecția de pe smartphone mă pun acum să-i scriu unei prietene din Brazilia, că la 11:00 trebuie să fiu la facultate.

 

O explicație psihosocială a culturii manelelor

Posted by on ian. 10, 2019 in Psihologie, Sociologie | 0 comments

O explicație psihosocială a culturii manelelor

Întreba cineva pe un grup Facebook al psihologilor dacă manelele – în puzderia lor – nu influențează cumva negativ tinerii care au acces la Internet. Las răspunsul dat de mine și aici, dacă tot e mai lung:

Explicația ține mai mult de sociologie decât de psihologie. Doar 0,5% din suprafața planetei este ocupată de mediul urban. Ponderea mediului rural este cu mult mai mare în România (și peste tot în lume). În mediul rural tradiția și cutumele sociale sunt cu mult mai puternice decât la oraș. Odată cu intrarea mijloacelor de comunicare în masă și în mediul rural însă, toți oamenii ăia conservatori au primit o voce. S-a băgat Internet la sat? Asta înseamnă că tinerii de acolo, mai numeroși ca cei de la oraș, au acum cu toții ceva de spus. De unde reiese că perpetuează ceea ce Tönnies numea drept ”Gemeinschaft” (comunitate) prin intermediul online-ului: tradiție, muzică cu mesaje simple și accesibile oricui, tema dușmanului invidios, tema banilor și a îmbogățirii rapide, teama de Dumnezeu etc. Toate astea ajung și la noi, orășenii, în ”Gesellschaft” (definit ca ”societate”) unde avem cu totul alte standarde.

În plus, orașele fiind nu doar centre universitare dar reprezentând și o mai bună piață de muncă, tinerii din rural migrează spre oraș aducând cu ei tradiția mesajelor și ideilor simple. Ajunși aici nu se pot adapta rapid urbanului așa că devin alienați, se refugiază în online unde caută corespondeți ai culturii de sat și regăsesc în manele, talk-show-uri ieftine și glume ușurele exact cultura pe care au lăsat-o în urmă; pe care apoi o perpetuează.

Cam asta e – pe larg – explicația sociologică.

Cât despre ”grad de periculozitate” – nu putem vorbi neapărat de unul în contextul în care muzica este un element cultural. Cultura se poate schimba și – deși influențează caracterul în formare al adolescentului – se modifică în funcție de cercul de prieteni, educație, vârstă. Cultura se schimbă și evoluează în funcție de mulți factori și nu e statică. Au existat destul de multe curente muzicale care au venit, influențat tineretul și plecat apoi definitiv în decurs de luni ori câțiva ani: techno goth, DNB, curentul ”Emo”, grunge ori thunderdome și rave (anii ’90), brit-pop și altele. Vin și dispar, iar tinerii care ascultau rave în anii ’90 n-au ajuns drogați în ciuda versurilor care îndemnau la un consum libertin de ”space bread” (Ecstasy/MDMA) sau LSD; acum ascultă altceva și au job-uri stabile și familii. Dar nu pot nega că putem vorbi despre o influență nefastă temporară care poate fi susținută de mediu (clică, familia dezorganizată, colegii de școală) și care poate duce la evenimente nefericite.”

Decizii Anno Domini 2019

Posted by on ian. 8, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Decizii Anno Domini 2019

Am luat decizia să nu mai public la liber texte în online. Le găsesc prin prea multe locuri și m-am cam săturat sincer să fiu. Ieri am șters de pe Psihoradea 95% din conținut. E prezent oricum în cartea mea publicată la Crux Publishing așa că plagiatorii vor trebui de-acum să se războiască cu avocații editurii, nu eu cu ei. Pe blogul meu nu voi mai posta eseuri și alte chestii bune de preluat și predat în liceu la ora de română. Ce articole postez pe site-urile ziarelor și revistelor aparțin redacțiilor respective așa că – de vor fi de luat măsuri – o vor lua ele.

Mă gândesc amuzat că trăgeam de editoarea mea (Deea) să scoată variante eBook ale cărților mele. Big mistake. De-acum voi trage de ea nu care cumva să apară cărțile mele în online în format electronic; că mă trezesc cu cutare roman semnat de altcineva și vândut pe Amazon în format MOBI.

Pe Psihoradea au rămas tutorialele video care au numele site-ului embedded în fișier (sper că nu se trezește careva să le taie ca să scape de el) și chestionarele cu cotare automată care nu pot fi preluate fără să-mi fure și baza de date MySQL și niscaiva fișiere protejate. Tot restul îl găsiți, printre altele, în ”Tainele psihologiei” și acolo va rămâne de acum.

Îmi voi limita cât pot de mult impulsul de a mai scrie pe Facebook texte lungi. Ieri sau alaltăieri dimineață iar se semna unul la finalul unui text de-al meu și-i asigura pe cei care l-au luat la rost că e OK – îi dădusem eu voie (the nerve on that guy).

Cu părere de rău, dar am uitat o vreme că tot printre români trăiesc.

Das network

Posted by on ian. 7, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Das network

Țin minte că pe Internet am intrat pentru prima oară cândva pe la mijlocul anilor ’90. Prin Dial-Up, cum era datina la vremea aceea. Prima formă de comunicare peste care am dat a fost chat-ul. Nu m-a prins, mai ales că a sta mult online însemna să plătești o groază de bani la RomTelecom. Dar un episod mi-a rămas în memorie: când am intrat cu Darius pe un chat random ca să discutăm și noi cu cineva din altă țară și ne-a abordat un tip. ”MD” își zicea. L-am întrebat de la ce anume vine ”MD” și ne-a scris că ”Master Dick”. Am râs cu muci, am dat logout.

Apoi au urmat forumurile. În ziua de azi nu se prea mai vizitează dar pe la finalul anilor ’90 toată lumea era călare pe forumuri. Apoi a urmat IRC-ul și – implicit – MIRC-ul. Ei – MiRC nu m-a atras deloc; am intrat de vreo două ori la o sală de internauți, am văzut haos, am ieșit.

Pe la începutul anilor 2000 apăruse Yahoo Messenger. Toată lumea comunica prin YM. Singura formă de comunicare instantă online care mi-a plăcut: îți setai lista de contacte și apoi aia era. Au apărut alternative ca GTalk sau SkyPe și o sumedenie de alte programe de nu mai știai la care să comutezi. Americanii foloseau exclusiv MSN sau AIM, europenii erau pe YM.

Apoi a apărut Digg, cam pe la mijlocul anilor 2000. Au apărut Hi5 și MySpace pe care am intrat cam de două-trei ori, din curiozitate; n-am înțeles nimic, am ieșit. Apoi Facebook și Twitter. Toată lumea era pe Facebook și mă chema pe Facebook iar eu mă încăpățânam să stau pe Yahoo Messenger până ce într-o zi am văzut că nu mai e nimeni online acolo. Așa că-n 2009 mi-am făcut și eu cont, de voie de nevoie.

Cam tot pe-atunci încercau cei de la Google să lanseze G+ și toată lumea era convinsă că va fi următoarea pâine cu pateu. Eu eram extrem de sceptic, că oamenii nu ofereau nimic nou. Din câte știu s-a și închis, dacă nu mă înșel. Digg s-a vândut pe $500.000 după ce-au refuzat o ofertă de $40 de milioane.

Și exact ca în cazul YM/MSN, europenii-s pe Facebook, americanii pe Twitter, țările rusofone pe VKontakte, asiaticii pe Wechat. Fiecare pe felia lui, să nu izbucnească război între superputeri.

Au trecut peste 20 de ani de când am discutat prima și ultima oară cu ”Master Dick”. Mă întreb ce urmează în materie de comunicare online. Tehnologiile de tip FaceTime nu prea au prins.

De ceva vreme mi-am făcut cont pe VKontakte. Strict pentru cărți și reviste electronice, că e raiul pirateriei acolo. Dar platforma e mult mai bine concepută ca Facebook – trebuie să recunosc. Poți partaja melodii în format MP3, fișierele sunt stocate direct pe serverele lor, interfața e mai intuitivă.

Noroc că e-mail-ul e încă aici.