Tu știai că alții n-au?

Posted by on Jul 1, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Unul dintre lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată este argumentul lui ”alții n-au”. Ca să exemplific mai bine să zicem că stați la rând la covrigi și cumpărați un covrig. Și e rânced și-i spuneți asta amicului de lângă voi. Și ăla vă spune cu o față gravă că ”ehe – în Africa există copii care n-au ce mânca”. Sau un copil e în parc și nu vrea nicicum să ia pe el pulovărul așa că auzi mama urlând la el că alții n-au cu ce să se îmbrace.
Chestia asta simplă transmite fix două chestii:
1. Că ar trebui să fii mulțumit cu ceea ce ai. Ceea ce în sine e stupid și derivat cumva din misticismul creștin. Omul mulțumit strict cu ceea ce are nu va evolua niciodată, pe niciun plan. Omul ăla e un om static și singura cale e în jos. Capitalismul a dus la progres nu pentru că i-a rugat pe oameni să fie mulțumiți cu ceea ce au ci pentru că a dictat că mereu se poate mai bine.
2. Că n-ai dreptul să te plângi. Ceea ce e din nou stupid deoarece putem aplica acest concept la absolut orice situație. Ai rămas fără hârtie la WC-ul public? Apare doamna aia care încasează taxa de un leu și-ți strigă pe sub ușă că în Uganda alții își fac nevoie în gropi de lut, nu în lux ceramic așa ca tine.
Logica lui ”ehe – nu știi tu cum e cu ăia care nu au” e folosită des de oamenii care n-au alt argument logic sau care vor să te pună la punct. Ți-a vândut ăla covrigi râncezi? Ehe – în Africa se moare de foame. Și nu contează că tu ești în față la simigerie și nu cu picioarele goale în praful din savana africană ori că ai dat bani pe ceva ce nu e corespunzător nevoilor tale. Contează că în Africa mor oameni. Așa că să nu te plângi. Ți-e cald vara cu pulovărul pe tine? Ghinion – există copii care nu au ce îmbrăca, așa că taci din gură și ia pe tine amărâtul ăla de pulovăr. Nu contează cât de cald îți este, contează că undeva cineva nu are haine.
Contextul e radical diferit dar ți s-a închis gura iremediabil apelând la imaginea celor care nu au.
Așa că mulțumiți-vă cu ceea ce aveți. Pentru că undeva, cineva stă după colț gata să vă explice că n-aveți dreptul să vă plângeți că ați rămas fără net, chiar dacă aveți un contract care stipulează un uptime de 99,9%. Pentru că în Uganda nu au net. Iar dacă s-a scumpit benzina cu 20% să nu uitați că în Uganda taxi-urile sunt trase de măgari. Iar Isus purta straie de in așa că nu vă plângeți că v-au vândut un tricou cu două numere mai mici.
Mâncați covrigul ăla rânced în tăcere, umili.

News from the Interzone – 22 iunie 2018

Posted by on Jun 22, 2018 in Psihologie, Sociologie | 0 comments

Mi-a apărut un nou articol de psihologie: Barba ca simbol al statutului social”. N-am prea avut timp de multe zilele astea. Am citit studii sociologice, făcut curat prin casă, mai câte o cafea cu Diana. Și-am gătit puțin din lipsă de timp.

Pogăci.
320g de făină, 320g de untură, 320g de cașcaval ras. Se toarnă un ou întreg, două lingurițe de sare, una de piper, una plină vârf de praf de chimen. Se amestecă totul bine cu mixerul vreo 5 minute într-un bol până aluatul devine omogen.
Se bagă la frigider și se lasă acolo 6 ore. Scoateți aluatul de la rece cu un sfert de oră înainte de preparare.
Pregătiți între timp semințe de susan, praf de chimen, făină. Bateți un ou întreg într-o farfurie de supă, puneți în el o linguriță mare de boia dulce, puțin piper și sare, amestecați bine.
După un sfert de oră se frământă aluatul după ce-ați presărat masa cu făină, se dă drumul la cuptor pe mediu (cca 170 grade Celsius). Aluatul se întinde subțire, se împăturește pe verticală din trei foi lungi apoi dreptunghiul rezultat se împăturește tot din trei bucăți până formați un pătrat. Aluatul e lipicios așa că dați cu făină din când în când pe el. Întindeți cu sucitoarea aia cu care-și bat soțiile consorții care vin acasă noaptea târziu până obțineți un blat gros de vreo 8mm din cele 9 straturi suprapuse.
În tavă așezați o folie din aluminiu pe care o ungeți cu ulei de măsline și peste care presărați puțină făină.
Luați o formă din metal (sau un pahar) și ungeți-o cu ulei. Tăiați formele din aluat și le așezați pe rând pe tavă. Din cantitatea mea de aluat au ieșit fix două tăvi de pogăci.
Cu o pensulă de bucătărie ungeți suprafața pogăcilor cu oul bătut în care ați pus boia apoi presărați deasupra susan și praf de chimen.
Se bagă în cuptorul cald și se lasă 20 de minute la foc mediu.
Soția a zis că au ieșit foarte bune, că se topesc în gură și-a fugit să le ducă câte o cutie și soacrei și părinților mei. Deci eu zic că-s OK. #fărădrojdie.

 

Clătite cu cașcaval la cuptor. Două feluri de cașcaval în interior, cașcaval ras deasupra, puțină sare grunjoasă și foarte puțin piper presărate peste.

E amuzant cum în 2008 mă întrebau colegii de ce tot stau în consola Linux când – uite – toată lumea folosește Windows. 10 ani mai târziu le explică știrea asta de ce. Și intră și Microsoft să le dea explicații.

În caz că se întreabă oamenii de ce e mișto să locuiești în Oradea; le-am făcut un grafic mai jos care să augmenteze știrea asta.

Ah – și-a vrut cineva să mă troleze.

WTF am i reading?

Când vrei să mă trolezi fără să-mi jignești inteligența asigură-te întâi de următoarele:

1. Că scrii cât-de-cât corect gramatical și nu pui spații înainte de semnele de punctuație.
2. Că știi că citațiile nu se trimit prin e-mail.
3. Că știi că executorii judecătorești nu emit citații.
4. Că știi că grefierii de la judecătorie nu lucrează pentru executori judecătorești și că – în mod cert – nu trimit mail-uri vinerea la ora 20:15.
5. Că știi de portal.just.ro, ca mine.
6. Că într-o citație se specifică detalii cu privire la ”chemarea în judecată” lol.
7. Că pot da râzând un google search după numerele de telefon și să văd că duc spre site-uri de prostituate fără să trebuiască să sun și că la fel procedez și când mă suni tu de pe un astfel de număr. Google is my friend.
8. Să presupui că eu știu cum se trimite un fake mail de prin 1998.
9. Să presupui că a avea 3 avocați în familie ca mine m-a format cât-de-cât și că nu pun botul la chestii de genul.
10. Că nu ești nici primul, nici ultimul care încearcă să glumească cu un om care acum vreo 7 ani a determinat prin e-mail 3 preoți să-l lase să toarne filme pentru adulți la mănăstirile lor aferente; și-a făcut trollingul din plictis, mai convingător ca tine.

In other news, când vrei să mă trolezi pentru că m-am luat cu tine în gură pe Interneți sau nu-ți place ce scriu nu fă prostia să o încerci cu un psiholog. Pentru că ăla a trăit toată viața printre avocați și notari și executori judecătorești și știe cât țin ăia la imagine. Așa că – absolut normal – dă reply la mail știind că domnul executor se va enerva că cineva trimite e-mail-uri în numele lui și va suna cu o falcă-n cer și una-n pământ la băieții de la hosting. Care băieți de la hosting se vor mobiliza:

Oh shi-…

Molto bene. Judecând după gramatică îmi închipui că n-ai folosit un VPN mai acătării așa că va fi distractiv. Ca notă adiacentă, când cineva mă sună și se prezintă făcând o pauză lungă între nume și prenume poți paria că până închide am căutat deja pe Google numărul de telefon. Oricine își poate instala o aplicație de CallerID spoofing dar nu oricine o face de pe telefonul propriu. Thumbs up, eu unul am râs. În caz că citești asta și nu te-ai albit până acum dă-i ceva vreme – o să vină: asumarea identității altora, fals, uz de fals, defăimare, înșelăciune… cu puțin noroc intră și la amenințare; eu zic că a fost un troc echitabil – trolling pentru cazier.

Și – absolut normal – cum mi-am făcut legitimație de pescar, cum la 6 zile s-a și pus tăblița cu ”Pescuitul interzis” în zona mea preferată.

Și mâine fac 39; parcă ieri eram atâtica.

Random thought

Posted by on Jun 18, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Am ajuns la concluzia că în caz de apocalipsă zombi femeile vor ajunge să depășească numeric bărbații. Vor bate galeș din gene și ne vor pune piedică în timp ce alergăm de hoarda de morți vii. Ca să întăresc spusele mele vă dau două exemple: unul din anul 2000 și unul de ieri.
În 2000 umblam cu o fată. Eram împreună de vreo doi ani și ne plimbam de mână într-o amiază pe Dealul Viilor din Oradea. Natură, romantism, uite iubire cerul. Și din neant apare un țap pe cărăuia pe care ne plimbam. Ne ia în vizor și o ia la goană spre noi, se oprește la un metru de mine și dă semne vădite de agresivitate. Trecând peste glumele mele cu ”Uite iubi – Satan ne-a trimis un mesager” sau ”Îl recunosc; e faimos – e de pe coperta celor de la Impaled Nazarene”, prima reacție a tipei a fost să se ascundă în spatele meu țipând și să mă prindă de umeri poziționându-mă strategic între ea și țap. Țapul ne arăta coarnele și dădea furios din copită, prietena mea îl enerva și mai tare zbierând din spate, eu râdeam ca un idiot aruncând glume de genul ”te-a simțit că ești creștină – e nervos”. Dar ideea de bază e că fata nu doar că s-a ascuns după mine ca să scape de animal dar mă și împingea spre el când țapul dădea semne că ar vrea să atace. Totul ca să scape ea.
Și-ajungem la al doilea episod – cel de ieri. În care un ditai exemplarul de ”Agrius convolvuli” (molia comună de apartament) a intrat pe geam și-a început să se izbească frenetic cu capul de pereți. Reacția soției? ”GAH! WAAAA!” – icnete, expresie de teroare pe față, țipete scurte care întărâtă și mai mult atacatorul. Și în timp ce eu încercam să împușc molia cu papuci și reviste a ieșit instinctul de supraviețuire din femeie: a sărit de pe canapea, s-a ascuns după mine și m-a prins de umeri. Așa – la modul ”scut uman”. Și eu râdeam iar molia zburătăcea bezmetic prin cameră ca o găină cu gâtul rupt și ea se ferea de atacuri făcându-mă carne de tun; un fel de ”să-l muște pe el de față mai întâi, nu pe mine”. Și-am scăpat și de molia carnivoră într-un final dar cugetam azi-noapte în pat uitându-mă la tavan cu ochii mijiți și am tras niște concluzii:
– în caz de apocalipsă, când voi bate perpedes drumurile pustiite ale orașelor în ruină ferindu-mă de morți vii și alte lighioane, de va fi să întâlnesc o supraviețuitoare suplă am să trag întâi și abia apoi am să pun întrebări;
– când ne vor încolți într-un final și cercul de 3000 de zombi se va face tot mai mic în jurul nostru am să fiu cu ochii pe ea, nu pe ei; să nu mă trezesc cumva azvârlit în brațele morților vii;
– n-am să spun niciodată ”fugi – salvează-te măcar tu; am să-i țin în loc cât pot de mult!” pentru că oricum n-am să apuc să termin; pe la ”măcar” va fi deja departe;
– în încercarea de a negocia cu canibalii postapocaliptici femeia va obține întotdeauna un preț bun pe tine;
– când vom fugi amândoi prin pădure de ursul mutant cu spume la gură am să-i pun eu ei piedică primul; așa – preventiv.

News from the Underground – 16 iunie 2018

Posted by on Jun 16, 2018 in Linux, Sociologie | 0 comments

Zile foarte pline. Am citit studii, m-am uitat la documentare și tutoriale video, citit cărți, pierdut vremea pe Facebook, mai un film cam tot la 10 zile.

Și-am fost la pescuit. A ieșit ilar. Mi-am făcut permis. Hrănește un om pentru o zi și-ți va mulțumi. Învață-l să pescuiască și clachezi.
Am devenit pescar. M-am alăturat acestui club select orădean format din oameni care cunosc bine peștele. Voiam să cunosc și eu mai bine psihosociologia peștilor. M-am dus țintă la Asociația Vânătorilor-Pescari din Oradea, am achitat taxa, mi-a iscălit doamna ceva într-un carnet și mi-a dat carnetul. Din acea clipă eram membru cu drepturi depline în tagma pescarilor bihoreni și-mi admiram carnetul cu ștampilă. Niciun gardian public nu-mi putea acum da amendă.
M-am dus țintă în Piața Mare a Oradiei care se afla la vreo 3 minute de mers pe jos și mi-am luat o undiță cu mulinetă. Și ață de pescuit. Și plumb și ce mai trebuia. Aveam deja comandate de pe Aliexpress râme din cauciuc dar – recunosc – alea erau luate strict ca s-o sperii pe Moni care e terifiată de râme. Acum urmau să-mi aducă saci de pești.
Studiasem tehnica, în drum spre cabinet, uneori. Consideram că privindu-i pe alții cum înfig viermele în cârlig și aruncă cu dibăcie pluta departe e îndeajuns cât să prind și eu pește.
M-am grăbit spre casă, mi-am făcut rapid țigări, mi-am schimbat blugii cu o pereche mai ponosită – haine de pescuit. Mi-am pus și cafea cu mine și o plasă în care să pun peștii prinși. Mi-am pus cârlige și plute și sfori de diferite culori și grosimi și bucăți din plumb și tot ce trebuia, cu râmele din cauciuc cu tot care cică emanau un miros care-i înnebunea efectiv pe pești și-ți săreau în brațe de la el.
De-aș fi grăbit ritmul și-aș fi plecat cu un minut mai repede…
Dar am auzit cheia în ușă și-a apărut ea. Spaima peștelui. Megafonul subacvatic care alertează ciurdele de înotătoare să fugă. Motivul pentru care noi, bărbații, cumpărăm pește de la supermarket ca oamenii normali și nu-i luăm din râurile orașului.
Am încercat zadarnic să mă eschivez. În 30 de secunde se schimba de haine pentru că voia să vină și ea. VOM PESCUI ÎMPREUNĂ.
Așa că ne-am dus să ”pescuim” împreună.
Am găsit un loc mai ferit pe malul Crișului Repede, undeva lângă podul intelectualilor. Asta după ce locația pe care o ochisem inițial se îndepăra pentru că soția mă trăgea în cealaltă direcție. E OK, e bine și acolo.
De cum am ajuns și-am scos mulineta și-a manifestat entuziasmul pentru ce făceam împreună. I-am spus în șoaptă că probabil a speriat deja peștii pe o rază de 5 kilometri și că de-aia nu merge nimeni cu soția la pescuit. S-a prins de gură dar s-a pus să-mi facă poze.
Am montat expert mulineta, am pus cârlig, plută, plumb, am tras jumătate de râmă sintetică pe cârlig folosindu-mă de intelectul superior și judecând că ascunzând cârligul în corpul de gumă al râmei peștele va fi mai tentat să o înhațe. Apoi ea și-a încâlcit sandalele în ața de pescuit și-a trebuit să o ajut să și le scoată. Apoi a început să mă filmeze fericită și mândră. Am învârtit expert undița ca pe un bici. Voiam să lansez departe, dincolo de linia de 50 de iarzi. Am icnit la finalul avântului luat și pluta a țâșnit prin aer și plumbul cu cârlig a căzut la fix un metru de mal. Nici o problemă. Rulez cu chestia aia de rulat, aia care face ca roata de biciletă atunci când nu pedalezi. ”Derulătoarea” – cum îi spunem noi, pescarii. Toată ața s-a încâlcit în ea. Rulam înainte și-napoi și toată ața se încâlcea mai tare. Soția mă filma în continuare entuziasmată. Am încercat să disimulez prin gestică faptul că aș zugruma pui de cățel. Am abordat problema cu calm și răbdare. Un sfert de oră mai târziu mă dădusem bătut și tăiam cu cuțitul sfoara.
Am schimbat locația pentru că – în mod clar – aducea ghinion. Am încercat să adopt ceea ce consideram eu că era postura pescarului cât timp am trecut pe lângă alți pescari de pe mal și am găsit un loc mai deschis, fără crengi de copac deasupra în care să se prindă ața. Am lansat din nou, pluta a făcut ploc în apă, tot la un metru de mal. Ceva nu era OK, nu așa se proceda în filme. Am început să studiez mecanismul mulinetei și să apăs pe comutatoare și manivele și să învârt de rotițe. Una dintre rotițe făcea sfoara să se retragă mai ușor așa că am desfăcut-o cât am putut de mult. Am lansat din nou cu putere și toată partea de sus a mulinetei s-a desfăcut și-a zburat în apă. M-am frecat la baza nasului cu gestul ăluia căruia tatuatorul i-a greșit o literă. În apă niște pești mici înotau nepăsători aproape de mal.

Și-am fost ieri la un vernisaj de pictură. N-a fost multă lume dar am stat și-am ascultat ce discutau alții pe-acolo. Printre altele am aflat că a murit un tip pe care-l știam de ceva vreme.

A apărut KDE Plasma 5.13. Eram mare fan KDE acum vreo 10 ani, până pe la versiunea 3.5 când au decis să facă trecerea la noul QT și să-i tragă un redesign. KDE a devenit brusc nu doar mai urât dar mai puțin intuitiv, mult mai greoi și mai avid de resurse. Am trecut atunci la GNOME 2.x și ulterior la MATE dar mă mai uit din când în când să văd cum evoluează mediile desktop din Linux. Unity s-a dus (și mă bucur). GNOME-ul nou nu mă atrage. Budgie Desktop e OK-ish dar încă prea colorat pentru ce vreau eu. XFCE nu mi-a plăcut niciodată și-i tot pe GTK-ul nou așa că nu.

Rămân MATE și Cinnamon Desktop din care ultimul folosește artificii vizuale de care n-am nevoie. Dacă și MATE începe să se miște greoi consider la modul serios să trec la un manager de ferestre antic, ceva gen Fluxbox sau Window Maker.

SȘi ca side-note: se dă un laptop ASUS care după upgrade la Ubuntu 18.04 redă sound doar în difuzorul drept (în căști, prin jack, merg ambele difuzoare). Placa audio e asta:

$ cat /proc/asound/card0/codec* | grep Codec
Codec: Realtek ALC270
Codec: Intel PantherPoint HDMI

Informații despre chipset:

$ lspci -v | grep -i audio
00:1b.0 Audio device: Intel Corporation 7 Series/C216 Chipset Family High Definition Audio Controller (rev 04)
Subsystem: ASUSTeK Computer Inc. 7 Series/C216 Chipset Family High Definition Audio Controller

Am încercat cu

options snd-hda-intel model=intel-alc270

în /etc/modprobe.d/alsa-base.conf, nu merge. Rulează PulseAudio. Alsamixer nu ajută chit că loopback e setat pe disabled. Placa pornește prima conform alsa-base.conf care fișier totodată elimină de la bootare anumite module de kernel problematice (din gama audio), hardware-ul audio pe USB și alte lighioane.

Am încercat tot ce mi-a trecut prin cap, de la reconfigurare alsamixer până la options snd-hda-intel model=intel-generic în alsa-base.conf, reinstalat pulseaudio cu –purge și alte chestii. În versiunea anterioară a distribuției totul mergea OK, deci nu e problemă hardware (gen difuzor ars).
I’m out of ideas.

Am publicat un articol la Cetin pe blog. Despre miting and stuff.

Când ies la țigară pe palier urmăresc cu interes dramele din curtea blocului. Un băiețel de 6 ani dă un șut în minge și răstoarnă ditamai cutia de 50L plină cu cuburi LEGO. O fetiță de 5 ani începe să zbiere ca din gură de șarpe. O alta de 8 ia atitudine și aruncă din start artileria grea: ”Du-te și spune-l la maică-ta!”. Al doilea băiețel concluzionează că fetițele n-ar fi trebuit să lase cutia acolo, prin urmă e vina lor. ”Asta nu e poartă” strigă a treia fetiță. A patra fetiță, circa 6 ani, atacă din flancul drept și-i smulge mingea băiețelului. Fetița de 5 ani încă zbiară. Cineva strigă ”mama” iar ”mama” iese la geam și începe să strige și ea. Băiatul cu mingea încearcă să recupereze balonul dar fata care l-a acaparat îl ascunde la spate. Trag din țigară calm și mă uit cu fetița de 5 ani merge și ea să o caute pe ”mama”. Cea de 8 impune hotărât că băieții trebuie acum să adune cuburile, fetele cad de acord. Băieții își exercită dreptul de veto. Scandalul ia proporții. Conform Codului Civil al curții deliberarea e scurtă, în grup și bazată pe diferențele de gen. Cei doi băieți sunt declarați vinovați în ciuda protestelor lor. De la balcon ”mama” încă ceartă fără discriminare. Sting țigara și băieții iau decizia nobilă: o rup la fugă spre dreapta cu balonul recuperat sub braț. E haos total acum deoarece trebuie organizată o poteră care să-i prindă, se aleg lideri de grup. Ceva din mine speră că vor lua cu suspendare.

Și-am gătit ceva ușor zilele astea că nu prea am avut vreme de gătit.

Now back to reading Sociology studies.

PS: am dat peste trupa asta faină…

Sharing frenzy

Posted by on Jun 15, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Am postat textul de mai jos pe Facebook, m-a rugat cineva să-l fac public și next thing you know are peste 1K de like-uri și 350+ shares. Și m-am ales cu vreo 30 de friend request-uri pe zi pe care oricum nu prea le onorez.

M-am gândit mult înainte să mă decid să scriu cele de mai jos.

Era prin clasa a IX-a când profesorul de matematică a început să ne dea cu capul de tablă. Când nu ne dădea cu capul de tablă apăsa cu putere cu o bucată de cretă în pielea de sub păr. Se apropia amenințător de noi ca să ne intimideze, făcea pauze lungi și inconfortabile în care ne fixa flegmatic cu privirea. Era de la țară; era modul lui de a fi puternic undeva, cu cineva.

M-a lăsat corijent la matematică de două ori. Pe alții de mai multe ori, inclusiv pe fata unui alt profesor de matematică, prieten cu el. Metoda era infailibilă: dacă te scotea la tablă și rezolvai tremurând ecuația nu îți punea notă. Dacă n-o rezolvai primeai un 2.

Pe domnul profesor – țin minte – îl consideram mai OK decât pe profesorul de matematică din generală. Acela te trăgea de perciuni în sus până ajungeai să stai pe vârfuri și să încini capul după care îți trântea rapid o palmă peste obraz. Omul avea palmele ca lopețile; ca omul obișnuit să culeagă porumb. După o palmă de-a lui îți țiuiau urechile cam un sfert de oră. Era ori asta, ori aduna culegerile de matematică cu copertă groasă și le grupa câte cinci ca să le simți când îți dădea cu putere în cap cu ele.

Era în clasa a X-a când profesoara de psihologie ne-a pus să scriem o compunere despre cum vedem noi viitorul și să o aducem ora următoare la școală. A mea a fost despre un om de peste 20.000 de ani care stă pe o placă ce levitează și se uită la piramidele transparente care alcătuiesc orașul. Era lipsit de păr pe corp, avea cutia craniană mai mare, ochii mai mari decâ noi, urechile mai mici, corpul mai firav – toate semnele pe care evoluția le imprimă asupra unei specii inteligente. Povestirea era o introspecție/flux al conștiinței prin care omul din viitor rememora cum ne-am distrus planeta și se încheia cu el simțind că începe să plouă. Omul din viitor dă capul pe spate și închide ochii și simte apa pe piele și deschide limba ca să guste – totul într-un gest suicidar deoarece ploile din viitor erau toxice.

Doamna profesoară a aruncat o privire de câteva secunde peste lucrarea mea și-a anunțat clasa cu o față serioasă că plagiasem. Am protestat dar m-a întrerupt spunând că un elev de-a zecea nu avea cum să scrie un text de genul acela. Țin minte că tremuram de nervi când m-am așezat din nou în bancă dar doamna era psiholog și își formase deja o opinie despre mine.

Era în clasa a XI-a când profesoara de limba română, auzind că scriu, mi-a spus râzând de față cu colegii mei că ar trebui să mă las. Eram în prag de corijență la gramatică. Mi-a spus că n-are rost oricum să scriu pentru că n-am cum egala geniul lui Eminescu; să nu-mi pierd timpul.

E 2018 și fac 39 de ani peste câteva zile. Lucrez de peste 20 de ani în IT și mă descurc decent în vreo trei limbaje de programare și patru de scripting. În ciuda corijențelor la matematică și a cretelor primite în cap. Luna asta îmi iese cea de-a șasea carte; a patra a primit un premiu național în 2015. Am lucrat în presa scrisă patru ani ca redactor-șef și redactor-șef adjunct și-am corectat dezacordurile altora. În mod absolut ironic sunt și psiholog, ca doamna care m-a acuzat în 1995 de plagiat. Peste o lună mă înscriu la a patra facultate pe care vreau să o fac în paralel cu doctoratul în sociologie.

Unde vreau să ajung e aici: dacă aveți copii să nu vă lăsați influențați de notele lor. Iar dacă sunteți copii să nu vă lăsați influențați de profesori. Luați tot ceea ce auziți în școala românească cu un strop de sare și nu permiteți niciunui profesor să vă spună ce, cât ori cum puteți. Pentru că nu Eminescu decide dacă voi aveți voie să scrieți. Pentru că dacă cineva vă izbește cu capul de tablă nu e pentru că n-ați ști matematică; de obicei e pentru că are nevoie de cineva pe care să-și verse furia. Iar dacă un profesor vă ironizează abilitățile în fața clasei, fie el și psiholog, nu înseamnă că procedează corect ori că are dreptate doar pentru că e adult.

Nimic nu taie creativitatea ori determinarea mai eficient ca școala românească.

Totul e să-i țineți piept.

News from the Intergraf – 7 iunie 2018

Posted by on Jun 7, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Au început iar să-mi sosească pachetele comandate de pe eBay, Aliexpress și alte zone ciudate ale netului. Am luat niște carduri MicroSD din diferite părți. Unul de 64GB e plin de sectoare stricate. Cel de 256GB merge de minune, chit că e o chinezărie noname.

Și-am făcut food zilele astea. Nu multă, că a mai rămas de zilele trecute și nici n-am prea avut vreme. În plus mi s-a terminat la un moment dat butelia, când era mai mișto.

Breakfast in bed.

 

Just some light evening muchies.
Cartof fiert cu sos tartar, ceapă verde, salată verde, bețigașe de cașcaval și șuncă de praga. Pătrunjel și piper presărate deasupra. Și niște susan.

 

Evening meal.
Se ia o felie de pâine, se dă o gaură cu un pahar de shot în mijloc, se prăjește în tigaie pe ambele părți (în unt). Încă în tigaie se toarnă un ou întreg în gaură apoi se așază o felie de cașcaval cu gaură în mijloc peste felia de pâine. Se dă focul pe mic, se asezonează cu sare și piper.
Se prăjește un cârnat afumat. Miezul de pâine și cașcavalul circular se pun una peste cealaltă. Se prăjește o felie groasă de salam în tigaie, se așază peste miezul de pâine care se pune și el puțin în tigaie până se topește cașcavalul de dedesubt.
Se scoate totul din tigaie când e gata oul.
Se stinge focul și se prăjește o felie de șuncă pe ambele părți câteva secunde.
Ardei kapia, felii de castravete crud, varză verde și salată verde drept side-dish. Se presară tot ansamblul cu oregano și ceapă verde tăiată mărunt. Se adaugă sos tzatziki și puțină paprika, sare și piper peste varză. Câte un strop de paprika iute ici și colo, pe carne.

Și-am avut extrem de multe de făcut zilele astea. Sunt rupt de oboseală. Dorm puțin, trăiesc cu cafea. Dar azi am zi liberă. Și prin ”liberă” înțeleg faptul că mă pot pune să citesc toată ziua studii în sociologie. Mda.

And I made this:

Random thought

Posted by on Jun 4, 2018 in Uncategorized | 0 comments

So a few more weeks and I’ll be a Hungarian citizen. This is how I imagine it will go:

“Day 9.

Dear diary

In my quest to study the Hungarian orc language I have decided to become a full citizen of this once great nation. They brought me in front of the great Hun tent where I had to swear an oath to the chieftain and wash a horse with pálinka. Their strange customs are fascinating. They fed me a bowl of red liquid and the ceremony started with the greeting words of ‘egyed már, ne nézed‘. It tasted like lava. Next I had to dress up in their national traditional gear and handle a whip with my hands both inserted in their kürtőskalács cylindrical totem food. It was a difficult task. The ritual ended with the crying ceremony where lost but not forgotten lands were mentioned. Women wallowed; children wept; the men lit fire to their curved moustaches and screamed in agony. It was a sight to see.
When I finally got my papers the Sun was already rising. One tribe member did the usual morning head count and one person was missing again. Then the morning crying ritual ensured where they wept for their declining gene pool. Viktor Orbán was mentioned.”

News from the Underzone – 3 iunie 2018

Posted by on Jun 3, 2018 in Uncategorized | 0 comments

I like to be right.

Acum ceva vreme discutam pe OC despre cum automatizarea nu-mi va lua locul de muncă, eu fiind psiholog, consilier, terapeut. Mi-a spus lumea că ba da. Chart-ul ăsta zice fix ce spuneam și eu: că ceea ce ține de interacțiunea umană și social e greu de emulat și că va mai curge destulă apă pe Dunăre până să-mi facă smartphone-ul un diagnostic. Asta alături de cei din domeniul educației, domeniul medical și cel al analizei de date statistice (ca să vezi chestie – fix câteva din specializările mele în care am diplome recunoscute de MEN).

Cu cât ai mai multă educație superioară cu atât scade șansa să fii înlocuit de un procesor. Cam ce ziceam și eu la vremea aia. Citiți în articol de ce.

Și-am făcut ceva food ieri:

A light breakfast for the afternoon.
Se ia o felie de pâine, se pune unt în tigaie, se dă pe foc mic, se prăjește puțin pe ambele părți. Se dă o gaură în mijlocul feliei cu un pahar de shot sau o formă și se toarnă un ou întreg în locul gol. Se lasă focul pe mic-spre mediu. Se rade cașcaval deasupra, se asezonează, se presară oregano.
Se ia apoi un cremvuști, se crestează ușor cu cuțitul, se prăjește nițel în ulei încins. Se servește cu salată de ardei kapria, felii de castravete crud și varză verde. Se dă pe ici și colo cu sos tzatziki și se presară ceapă verde peste întreg ansamblul. La nord-est e o feliuță subțire de șuncă.

In other news am lucrat azi prin PHP, mă pun pe citit studii și alte chestii. M-am trezit la 4 dimineața cu doar vreo 3 ore de somn așa că bag cafea la greu.

Am primit un bilet gratuit la ICEEFest în București dar nu mă pot duce; wifey is a bit sick. Am primit și două oferte de afaceri care sună promițător, plus trei oferte de job din care două se promit a fi bănoase. Am o vară întreagă să mă decid în ce mă bag în următorii ani. All in all mi-a mers foarte OK în ultima perioadă, chit că-s efectiv extenuat.

Random thought

Posted by on Jun 3, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Țin minte că după Revoluție, odată cu avalanșa de cultură vestică și țepele a căror faimă nu ajunsese încă în România au apărut și metodele mai puțin ortodoxe de a-ți face reclamă companiei. Cum legi nu existau iar consumatorul era la mila comerciantului, o renumită firmă de produs cafea a venit cu o idee genială: a împărțit gratuit stickere mari cu numele companiei și niște boabe de cafea, ca parte a unei promoții ce a zguduit Oradea. Stickerele erau de vreo 10cm înălțime și late de vreo 25-30cm; să se vadă. Campania spunea că în data de X (peste vreo lună), prin oraș se vor plimba reprezentanții companiei și că primul geam, prima mașină, prima ușă ori primul rucsac care poartă stickerul respectiv va câștiga premiul cel mare: un bob de cafea din aur.

Campania a prins de minune. Întreg orașul voia bobul de aur. Apăruseră stickere peste tot: pe la ferestrele etajelor 6, pe capotele mașinilor, biciclete, geci, ghiozdane. Lumea se bătea pentru ele și – cum se împărțeau gratuit pe stradă – lua câte un teanc gros ca să se asigure că lipește cât mai multe la vedere. Să le sară în ochi reprezentanților bobului de cafea când s-or plimba prin oraș.

Nu mai țin minte cine a câștigat amărâtul ăla de bob de cafea dar știu că Oradea era efectiv împânzită de stickere de dimensiunea unei plăci de înmatriculare auto și că toate făceau reclamă la aceeași marcă de cafea.

Și partea amuzantă de-abia aici o menționez: adezivul de pe spatele autocolantelor și hârtia lor erau în așa fel concepute încât să nu le mai poți dezlipi. Am văzut Superglue mai puțin încăpățânat. Știu că mi-am lipit și eu așa ceva pe interiorul sertarului cu rechizite ca să acopăr niște pete de cerneală și pastă de pix scursă. Ani mai târziu, când am încercat să dau jos reclama companiei de cafea de pe fundul sertarului – surpriză: a trebuit să rașchetez cu daltă și acetonă jumătate de oră ca să curăț mizeria aia.

Așa se face că un oraș de 200.000 de locuitori a făcut gratis reclamă vreme de ani buni unei companii care vindea cafea și care a cheltuit pentru promovare cam cât ai da pe cinci camioane pline cu autocolante și un bob de cafea din aur care în greutate măsura mai puțin decât o verighetă subțire. După patru ani mai vedeam încă pe parbrizele mașinilor reclama la cafea, ruptă într-un colț și relipită obedient de omul care s-a dat bătut, convins că mai bine cu ceva colorat pe geam decât cu o pată mare, albă și lipicioasă de care jegul s-ar fi lipit treptat.

Fascinația românului pentru un câștig miraculos nu s-a diminuat nici în anii care au urmat: Caritas, concusuri TV în care puteai câștiga 100 de lei dacă dădeai un apel telefonic care te costa 15 lei, cruciulițe sfințite de la Mănăstirea Cernica pe care trebuia neapărat să le ai pentru că asupra lor se rugaseră 100 de maici virgine, rolele magice de adunat scame adulate în lungi emisiuni teleshopping care te momeau cu ”două la preț de una” unde ”preț” era efectiv ridicol.

A fost mișto în anii ’90.

Ilya Ibryaev

Posted by on May 28, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Sfinte papuc; am dat întâmplător peste un rus care pictează superb. Ilya Ibryaev îl cheamă, e din Moscova, și-i puteți vedea lucrările aici. Am selectat câteva care mi s-au părut mai interesante: