Vineri prezint la un workshop de sociologie

Posted by on mai 29, 2019 in Sociologie | 0 comments

Vineri în 31 mai 2019 prezint ca doctorand al Școlii de Sociologie din cadrul Universității Oradea, împreună cu a mea colegă de an Smaranda, workshop-ul cu tema ”Techniques of Digital Sociology”. Printre altele voi veni cu clusterul Linux în spate ca să prezint metode de data mining și  data parsing folosind BASH și Python în consolă, voi compila live niște pachete R, voi vorbi despre parallel și distributed computing și cum acestea două ușurează munca de cercetare în sociologie.

Come who may.

Fântâna din pădurea lui Coccis Rupt

Posted by on mai 26, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Fântâna din pădurea lui Coccis Rupt
Cică demult, într-un regat tare-tare îndepărtat, s-a dus vestea prin sate că în pădurea lui Coccis Rupt ar exista o fântână magică. Și că dacă mergi și arunci un galben în fântâna aia și apleci urechea să asculți, fântâna îți spune unde e îngropată comoara lui Barbă-Lungă. Aur peste aur și lingouri de argint mari cât capul de capră; diamante cât ficatul de gâscă; rubine, smaralde, perle cât nuca.
 
Și au început sătenii să meargă în pădurea lui Coccis Rupt să arunce banul în fântână și să asculte. Și cum cădea galbenul în apă cu un ”ploc”, cum fântâna tânguia și șoptea unde se află comoara: ”te duci în sat la asfințit, înconjori copacul cel mai dinspre vest de patru ori, te uiți spre nord, numeri 12 pași, înfigi un băț…”.
 
Cu timpul au aflat și alte sate de fântâna magică. Soseau care de săteni, pelerini de tot soiul, tineri, bătrâni, femei cu copii în brațe. Se făcuse coadă la fântână. Se discuta la rând despre bogății și cum trocul era corect – un galben pentru o avere.
 
După un an pădurea fermenta de oameni, fântâna era pe jumătate plină cu aur și întreg regatul voia să afle unde se află comoara: un galben pentru locație.
 
După încă un an cineva golise fântâna de galbeni ca să facă loc altor galbeni.
 
Ei – fix așa e cu cărțile de dezvoltare personală. Cu cartea aia a lui Allan Carr care promite că după ce o citești te lași sigur de fumat. Cu ghidurile scurte despre cum să devii bulibașă în Silicon Valley sau atlet la ruletă. Vine prostul și dă cu galbenul pentru că i se pare un troc logic și corect: un galben pentru ceva mult mai valoros. Cine n-ar da un galben pentru 8000 de galbeni? Sau un galben pentru viață veșnică. Sau un galben pentru secretul afacerii infailibile. Pentru că – uite – e nenea ăsta care a scris o carte, un ghid pentru cei ca tine. Vrea să te ajute să devii și tu faimos. Să te învețe cum să influențezi oameni și să-ți faci prieteni puternici. Iar după ce ai aruncat cu galbenul la el în piept te duci să cauți; numeri pașii; te învârți ca un dobitoc în jurul copacilor de la marginea satului și te uiți spre Răsărit. Pe-acolo pe undeva e comoara.
 
Și – absolut normal – nimeni nu-și pune problema faptului că există o singură comoară și că nu-i îndeajuns pentru toți. Ori că dacă autorul chiar ar cunoaște secretul afacerii perfecte nu ți-ar vinde fițuica lui pe 39,99 dolari. Ori că nu putem fi toți fericiți – întreg regatul – citind o carte. Că nu-i atât de simplu – să te lași de fumat după ce te hipnotizează Alan Carr pe la capitolul 8. Așa că apar scepticii ca mine care încearcă să explice prin alegorii la care se pot raporta până și ăia de curăță grajdurile satelor: băi – aruncați banii degeaba în fântână; nu puteți fi toți bogați și dacă fântâna ar avea dreptate de doi ani deja am fi aflat de ăla care a găsit comoara. Și – absolut normal – gloata scoate furcile ca să poarte un dialog echilibrat: ești un prost, ești un invidios, tu nu înțelegi fântâna, tu nu pricepi magia. Se aduc argumente solide de tipul ”îl știu eu pe Alecu Grobian din satul vecin care a dat cu galbenul în fântână prin octombrie și i s-a schimbat viața pe veci; mi-a zis chiar el”. Dacă îi întrebi unde au dispărut galbenii din apă când s-a umplut fântâna le jignești inteligența; contează prea puțin galbenii, e vorba de ”concept”. E vorba ”de o idee”. Ți se spune că nu pierzi nimic dacă încerci, ca ei. Și absolut normal le răspunzi că pierzi un galben și două luni de măsurat satul cu opincile la asfințit așa că se aduce în discuție – din nou – Alecu Grobian. Alecu a fost aici, ca ei, în pădurea lui Coccis Rupt. Alecu Grobian e faimos. Tu nu vrei ca ei să fie ca Alecu Grobian – bogați și tineri. De ce nu vrei asta? Pentru că ești invidios. Pentru că nu crezi îndeajuns. Ai să vezi tu.
 
Voi ăștia care înghițiți pe nemestecate ghiduri de dezvoltare personală ori cărți despre cum să vă faceți garantat copilul să adoarmă – voi stați la coadă la fântână. Arată-mi un om care îți explică doct că a citit chestia aia cu influențatul oamenilor și convinsul altora să-ți dea bani gratis și vă arăt doar un alt sătean care stă la coadă și strânge galbenul în pumnișori în pădurea lui Coccis Rupt.
 
Există în prezent milioane de viitori miliardari care au dat 39,99 dolari pe cartea aia a lui John Papion – toți rupți în cur. Toți ferm convinși că ăla le vinde secretul bogăției pe un galben. Toți dorind să slăbească fără să renunțe la mici și bere, toți dorind parteneri de viață care să-i accepte fără școală, cap sau pic de empatie. Că oameni sunt și ei – merită mai mult. Așa că stau în pădure și-și așteaptă rândul. Să le zică și lor fântâna chestii.
 
Cunosc oameni care au promovat cărți de dezvoltare personală așa cum promovau misionarii Biblia triburilor de sălbatici. Toți în prezent fix de unde au pornit dar cu un galben în minus în buzunar. Cunosc tipi care au citit cartea aia cu adunatul de prieteni care te învață cum să ”influențezi” oameni. În mod bizar ceva nu merge și oamenii numai nu se lasă influențați de ei; ceva legat de chakre și Luna în azimut. Cunosc tipi care mi-au jurat cu mâna pe inimă că Alan Carr le-a salvat viața și că privesc cu scârbă spre țigări; am râs când i-am văzut pufăind Marlboro pe la terasele din oraș doi sau trei ani mai târziu.
 
Pentru că așa crede omul de rând că e în viață: undeva, în codrul lui Coccis Rupt, există o fântână care-ți rezolvă toate problemele. Dai cu galbenul în apă și te face bogat. Sau frumos. Sau deștept. Care îți spune ție și numai ție secretul ăla cu ajutorul căruia poți citi cinci cărți pe zi fără să deschizi coperta.
 
Niciunul nu ar munci la hanul din sat ca să facă avere.
 
Toți stau la rând în pădure cu galbenul între degetele transpirate și urlă impacientați la ăia din fața lor să se grăbească – ei n-au timp: îi așteaptă gloria.
 
Și – ploc – mai cade un ban în fântână și se mai naște un miliardar.

Fincher contra Palahniuk

Posted by on mai 25, 2019 in Literatură | 0 comments

Pentru restul lumii, anul 1999 trebuie să fi trecut ca orice alt an. Poate doar gândul isteriei anului 2000 să mai fi schimbat ceva. Dar pe plan cinematografic, americanii s-au bucurat de ecranizarea unui bestseller scris de un debutant cu nume ciudat. Fost mecanic auto şi corector de texte tehnice, Chuck Palahniuk a lansat în 1996 romanul Fight Club, după ce nenumărate edituri îi refuzaseră manuscrisul ca fiind prea dur. Trei ani mai târziu, David Fincher l-a propulsat pe Palahiuk, aducând pe marile ecran filmul cu acelaşi nume, inspirat din abundenţă din romanul tânărului autor american.

Filmul s-a evidenţiat din prima datorită mesajului anticonsumerist şi invitaţiei la anarhie pe care-l propaga. Au ajutat şi numele cu greutate care jucau rolurile personajelor principale, cu Brad Pitt şi Edward Norton în rolurile principale, iar Helena Bonham Carter şi Meat Loaf urmându-i îndeaproape.

Indiferent că vobim despre carte, ori că vorbim despre ecranizarea ei, tot ceea ce este Fight Club inspiră rebeliune şi depăşirea normelor sociale. Până şi soundtrack-ul incită cumva la agitaţie şi violenţă, fiind realizat aproape în întregime de The Dust Brothers, cu mici contribuţii din partea celor din Pixies. Şi dacă tot vorbim de muzică, Chuck Palahniuk se declara mare fan Nine Inch Nails, al cărui frontman Trent Reznor a colaborat în repetate rânduri cu David Fincher.

În proporţie de 80% pelicula urmează îndeaproape firul poveştii romanului, cu anumite scene evitate ori netransportate pe marele ecran din lipsă de timp, ori pentru că nu contribuiau la fluidizarea povestirii.

Ca exemple, scena din roman în care Tyler Durden şi eroul principal interpretat în film de Edward Norton stau şi discută pe bancheta unei maşini dezafectate n-a mai ajuns să fie transpusă pe peliculă.

Din nou, scena primului contact dintre Tyler şi personajul principal a fost modificată masiv; în roman cei doi se întâlnesc pe o plajă, în timp ce în film prima discuţie are loc în avion. Poate cel mai dezamăgitor moment este cel final, în care filmul înclină în favoarea finalurilor fericite care vând biletele amatorilor de senzaţii holywoodiene. Clădirile explodează într-un foc de artificii în timp ce Helena Bonham Carter îl ţine de mână pe Edward Norton şi totul e bine. Avem senzaţia că e un final fericit, că totul e înspre bine. Din contră, romanul se termină radical diferit: Marla intervine să-l salveze pe eroul principal, dar o face cu ajutorul celor din grupul de suport pentru cancer testicular. Mai mult, romanul se termină cu eroul principal închis într-un sanatoriu care, la urma urmei, se află tot în mâinile acoliţilor lui.

Partea bună atunci când vorbim de carte versus film este că anumite citate savuroase din roman au fost păstrate aproape intacte. Gândurile sarcastice ale eroului principal, cu toate dedesubturile lor, sunt prezentate cu fidelitate după rândurile de pe hârtie, iar Fincher şi scenariştii lui au reuşit pe alocuri chiar să îmbunătăţească dialogul. Ulterior, chiar autorul romanului a recunoscut că anumite porţiuni de dialog sunt mai reuşite decât cele alcătuite de el şi că şi-ar fi dorit să se gândească la ele chiar el.

Puţine filme au reuşit să surprindă atât de bine atmosfera romanelor cărora le-au dat mişcare pe ecran aşa cum a făcut-o Fight Club. Mizeria societăţii se reflectă în mai toate scenele şi pe alocuri avem chiar şi contrastul puternic dintre cromul lustruit al clădirilor art noveau şi vânătăile ori sângele personajelor principale.

Un alt lucru de remarcat ar fi modul în care David Fincher a reuşit să ducă mai departe mesajul filmului incluzând în el mesaje subliminale pe cale vizuală, imitând modelul descris de Tyler Durden în roman.

De menţionat faptul că ecranizarea este oarecum liniară, în timp ce romanul face salturi peste capitol, creând o impresie de complexitate la care contribuie şi stilul literar al autorului. Fincher a preluat elementele descriptive ale romanului şi le-a transformat în acţiune într-un mod în care puţini regizori ar fi fost capabili să o facă. Este interesant de observat că această fidelitate în reproducere formează o imagine mentală a filmului în timpul re-lecturării romanului, iar imaginea în sine e aproape identică cu sursa ei.

Per ansamblu, ecranizarea lui Fight Club este făcută ”ca la carte”, ca să folosesc un dublu-sens aici. Cu excepţia finalului, care trădează anumite aspiraţii de aliniere la regula nescrisă a cinematografiei americane şi care deviază iremediabil de la punctul ultim care ar fi trebuit să rămână strident în memorie ca o accentuare a mesajului de ansamblu, Fight Club (filmul) este nu doar o reuşită cinematografică dar şi o reproducere aproape fidelă a liniei mâinii autorului. Muzica, scenele, unghiul de filmare, toate reuşesc să imprime senzaţiile iscate de verbele, descrierile şi dialogurile din carte. Iar dacă ar fi acum să aleg între cele două, cu greu aş putea să iau o decizie, cu toată fidelitatea mea pentru lectura ficţiunii transgresive.

Video: Cluster Linux cu 8 noduri

Posted by on mai 22, 2019 in Linux | 0 comments

Here is my Linux cluster in action. Urmează zilele astea să instalez pe el Open MPI pentru parallel/distributed computing.

 

Cei 10 pași spre iluminare transcedentală întru bogăție

Posted by on mai 15, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Cei 10 pași spre iluminare transcedentală întru bogăție

Mă distrează chestiile astea cu ”10 pași ca să devii X” semnate de oameni cu nume greu: Jeff Bezos, Bill Gates, Stephen King, șeicul Hamud Al-Afad Habib al III-lea care și-a clădit averea din nimic. Articole despre cele 7 sfaturi pe care consideră Tim Cook că ar trebui să le urmezi pentru împlinire. ”Cele 8 reguli de urmat pentru a avea o căsnicie fericită” semnat de cuplul ăla faimos de la Hollywood despre care toată lumea știe că se iubesc de când aveau 6 ani și nu vor divorța niciodată, ei fiind în sincron perfect până și-n starea de REM.

Lumea mușcă la chestii de-astea. Mușcă adânc. A zis ăla, iar ăla fiind arhetipul succesului, fericirii, al liniștii sau iubirii – automat – ce zice ăla e sfânt. Dacă dă sfaturile astea 5 se cheamă că el însuși le-a urmat, deci așa a ajuns acolo sus. HAI SĂ LE URMEZ ȘI EU CA SĂ AJUNG ȘI EU SUS.

Oamenii vor soluții simple la probleme complexe. Liste în puncte, mură-n gură, exact ce să facă ca să aibă succes. Sau talent. Sau fericire. Sau recunoaștere. Toți vor formula, rețeta, iar rețeta să fie simplu de urmat și concisă: 1. Bea lapte din muguri de fag. 2. Nu te da bătut. 3. Ascultă ce-ți spune inima. 4. Șaibe cu mufă de 16.

Și omul citește și-și notează ce scrie pe net și freacă satisfăcut din palme crezând că dacă și el face ce zice Bezos sau Deepak Chopra să facă va obține exact ce are Bezos. Sau Deepak ăla. Că așa e cu viața: e ca la omletă: spargi oul, bați oul, frigi oul și mănânci. Chestii în 4 pași ca să obții mâncare. Și – desigur – asta se aplică la a-ți salva căsnicia de la dezastru sau a ajunge multimiliardar. Mai presus de toate – ăla de a ajuns multimiliardar a redus totul la esență, de parcurs în 45 de secunde, 8 puncte sfinte – numai pentru tine; și alți 542.000 de cititori pe săptămână. Vă dă așa – cu de la sine putere secretul; că e om bun și vrea să fiți toți miliardari fericiți și cu succes la femei; așa ca el. Un gest nobil pe care internautul îl hăplăie pe nemestecate și despre care crede cu adevărat că funcționează. Cum să devii scriitor de bestseller-uri. Cum să câștigi miliarde cu Bitcoin. Cum să dezvolți o aplicație Android care valorează miliarde în doar 6 zile.

Mi se pare deopotrivă trist și amuzant.

Trist pentru că nimeni nu-și pune întrebarea de ce – dacă rețeta, e simplă și-n 8 pași, la liber pe net și semnată de ăla faimos – nu e jumătate din planetă beneficiara roadelor ei.

Amuzant pentru că nimeni nu-și pune întrebarea de ce – dacă rețeta, e simplă și-n 8 pași, la liber pe net și semnată de ăla faimos – nu e jumătate din planetă beneficiara roadelor ei.

Geme netul de chestii de-astea inutile și de oameni ferm convinși că totul e simplist redus la o listă de maxime în 10 puncte. În mod ironic o mare parte din acești oameni sunt tot cei care râd când aud că prin secolul XVI se încerca vindecarea ciumei bubonice cu extras de bursuc putred și păpădii fierte. Concluzionează doct că știința a evoluat apoi trec la pasul III din lista lui Tim Cook despre cum să dai lovitura cu chestia aia care va schimba planeta.

Neajunsurile democrației

Posted by on mai 11, 2019 in Economie, Sociologie, Uncategorized | 0 comments

Neajunsurile democrației

Scria De Tocqueville că odată cu sămânța democrației în SUA a răsărit și o nouă eră în modul de gândire al oamenilor. În sensul că democrația și capitalismul aduc unele beneficii care în schimb degradează gustul pentru cultură, informare și preocupări intelectuale. Pe scurt spus, deoarece în democrație ai mai multe, tinzi spre gratificare imediată: un ziar, o glumiță, o ”Urzica”, un sitcom, o acadea.

Asistăm la o dictatură a prostiei în statele democratice. Cel puțin în ultimul deceniu. Trump a câștigat alegerile în SUA cu promisiunea că va construi un zid la granița cu Mexicul, cică să oprească imigranții. Și-a fost votat în masă de beneficiarii bunătăților democrației. Că așa știe americanul – că un zid e menit să oprească chestii și așa se rezolvă problemele complexe – punând cărămizi între tine și ele. Gândire de copil de 9 ani.

În Europa asistăm la o creștere a populismului. În mod ironic, democrația a adus cu ea mentalitatea cum că socialismul e o alternativă mai bună și – cum gratificarea imediată nu putea lipsi nici de pe continentul nostru – ideea că soluțiile simple și dure dau rezultate. Garduri în Ungaria, manifestări de extremă dreaptă în Franța, social-democrație în România. Peste tot promisiuni de reparare a panoului electric bătând un cui gros prin el. Haos în Grecia unde ”Golden Dawn”, partidul neonazist, a câștigat locuri în Parlament. Iz de naționalism și-n Spania. Orban a umplut Budapesta cu țapul ispășitor preferat de ăștia cu gândire totalitară și populistă: George Soros.

O ducem prea lejer în democrație. Și asta ne permite să croim idei tâmpite. Așa cum Marx, Engels și ai lui erau studenți rebeli la Paris când au încropit ”Manifestul Partidului Comunist” și-o puneau de-o revoluție prin cafenele, între cursuri, așa și oamenii din statele democratice din ziua de azi – cu Netflix pe smartphone-ul Apple fac poze la mitinguri despre dictatura capitalismului. ”Noi suntem cei 99%” – chestii de-astea.

Și stai și te scarpini în cap și te uiți în jur și observi după câteva decenii că democrația a adus cu ea o generație de oameni care respiră pe gură și au nevoie de indicații pe paharul de ceai vegan, că altfel își scot ochiul cu paiul sau se ard la limbă cu lichid fierbinte. Și ăia voteză. Militează. Iau decizii. O pun de enclave socialiste prin cartiere cu mașini electrice. Votează pentru Brexit. Se înscriu în Jobbik sau pun ștampila pe Le Pen.

Să fie totuși că democrația poate nu funcționează și că omul, odată liber, ia cele mai tâmpite decizii pentru el și grup? Platon visa la Cetatea condusă de filosofi, și cu toate astea poți număra pe degete guvernele tehnocrate din democrație.

Ceva nu-i OK cu imaginea asta…

News from the Interzone – 1 mai 2019

Posted by on mai 1, 2019 in Linux, Literatură, Psihologie, Sociologie | 0 comments

Bun – amân momentul ăsta de săptămâni de zile. Să updatez blogul cu chestii noi. Efectiv n-am avut vreme. Literalmente nu am avut timp să scriu, atât de mult de lucru am avut. Sărbători, vacanță de 1 mai, weekenduri – hah – pentru plebei; eu am lucrat. Dar azi m-am trezit la 04:00 dimineața și până-mi beau cafeaua să vă ce mai îmi aduc aminte. Că s-au întâmplat multe.

A apărut al doilea articol din seria ”Building a Raspberry PI Cluster” semnată de mine pe LinuxConfig.org. Până în data de 10 mai trebuie să le predau și pe celelalte patru. Parcă tot prin 10 am deadline și la Linux Magazine. Am scris non-stop săptămânile astea: referate, articole, texte. Aproape zero momente de repaus. Făcut site-uri, mers la facultate, mers la doctorat, mers la cursul Cisco CCNA Routing & Switching (deja-s la modulul 3). Noroc cu trotineta electrică, că mă duce rapid unde trebuie să ajung. A plouat cu colete de la poștă (comand chestii de pe net ca un maniac așa că zilnic vin vre 3-4 colete fie prin curierat rapid, fie prin Poșta Română).

Mi s-a luat un interviu săptămânile trecute, a apărut în ediția tipărită, poate apare și pe online în curând a apărut și pe online.

Am terminat magic mirror-ul Dianei la două zile după ce-a fost ziua ei de naștere. Asta e – had work to do. Am apucat să mă uit la două episoade GoT și la ultimul ”Avengers” și cam aia a fost cinemateca mea din aprilie. Tot cu nasu-n CSS, BASH, PHP și Linux am fost. Tot pe drumuri, tot alergat de colo-colo – de la cabinet acasă, de acasă la poștă, de la poștă la facultate, de acolo la supermarket, apoi la curs Cisco, apoi iar… Deja înainte de Paști eram rupt în gură de oboseală. Acum s-au liniștit însă apele; am avut vreo trei zile de odihnă și mă pot apuca iar de lucru *sobs in a corner*. Am prins niște proiecte faine de tot.

E un blur de-ăla confuz la mine în memorie. Ah – da – am fost invitat special la ceva eveniment, le-am vorbit unor eleve despre importanța învățământului:

Am fost invitat să particip și la o emisiune radio după ce trece vara, să vorbesc despre chestii de psihologie.

Ah – și iar iau bursă. Lol. Acum și la Sociologie la nivel de licență; e de performanță, că am avut media 10 curat semestrul trecut. Să zică cine vrea că ”education doesn’t pay”, dar iau în prezent trei burse diferite (cu cea privată) care însumează 3340 RON.

Am lucrat la cluster (am mai luat Pi-uri ca să fac 8 noduri plus un nou switch). Tot aștept să-mi vină odată prin poștă rack-ul ăla acrilic ca să pot monta/instala ce trebuie.

În rest mâncare, ca de obicei:

Omletă specială pentru waifu. Luați trei ouă, separați albușul de gălbenuș. Gălbenușul îl amestecați cu parmezan ras, o lingură de mărar, una de smântână, o felie de cașcaval tăiată pătrățele, sare, piper, o linguriță de boia, una de pătrunjel. Luați una felie șuncă de praga, tăiați în pătrățele mici. Cârnat afumat, vreo cinci felii de un deget grosime tăiate în patru. Puneți ulei la încins, tăiați o jumătate de ceapă cubulețe, căliți ceapa. Luați de pe foc și puneți carnea înăuntru. Acum porniți un mixer și bateți albușul până ce se face spumă. Din tigaie luați ceapa și carnea, amestecați cu gălbenușul după ce-ați stors totul de ulei, turnați albușul, puneți la foc mic. Gălbenușul îl amestecați bine de tot, tăiați coadă de ceapă verde în mici inele și puneți peste, amestecați. În mijlocul albușului care deja se întărește dedesubt turnați o baltă de gălbenuș cu ceapă călită și carne și parmezan ras și mărar și toate cele. Dați pe foc mediu. Ideea e că cele două feluri de cașcaval se topesc și formează o crustă mișto dedesubt. Albușul devine pufos, mărarul dă un gust bestial, boiaua culoare. După o vreme împăturiți plăcinta asta în două sau patru, mai turnați ulei încins peste gălbenuș dacă doriți. Se pune în farfurie, se presară puțin oregano și se rade parmezan fin, cât să se topească de la căldură. Coadă de ceapă verde mărunțită presărată deasupra, bucățele de ardei roșu pentru culoare, o roșie pentru a echilibra gustul și pâine prăjită. Try it.

 

m gătit de dimineață pentru gloria soacrei și a părinților.
Cartofi piure cu piept de pui și garnitură de crudități.
Pieptul de pui se lasă la marinat peste noapte în frigider. Într-un vas îngust se toarnă vin roșu demisec, sare, piper, cimbru, boia, leuștean și cam 25ml de whisky (trust me). Se pune în sucul ăla o frunză sau două de dafin și puțin turmeric.
Cartofii se curăță, se taie cubulețe și se fierb în apă cu sare și vreo trei vârfuri de praf de cimbru. Se toarnă câteva linguri de sos marinat în tigaie, se pun două lingurițe de unt, se încălzește totul ușor. Carnea se bagă în pungă, în pungă puneți boia dulce, sare, piper alb, cimbru, curry și se umflă punga și se scutură până ce pieptul de pui se acoperă de condimente; se pune carnea la prăjit pe foc mediu. Întoarceți din când în când până prinde culoare și devine rumenă. Cartofii fierți se storc, se zdobesc, se adaugă două lingurițe de lapte și două de unt, puțin cimbru, oregano, mărar, puțin leuștean și piper, sare. Salată din castravete și varză cu puțin ulei asezonat. Plus sos de tomate. Totul presărat cu oregano iar cartofii piure decorați cu vreo două lingurițe de unt topit din tigaie.
Et voila – carne fragedă, puțin picantă, cartofi cu o vagă aromă (cimbrul ăla face toți banii), salată rece ca să echilibreze totul. Dacă vreți mai picant adăugați niște curry sau boia iute în tigaie și cartofi.

 

Omletă cu mărar.

 

La 04.30 Răzvan s-a trezit să gătească.
Ghiveci cu piept de pui.
Se fierbe orez în apă cu sare și puțin ulei (ca să nu se lipească boabele). Carnea se lasă la marinat peste noapte în vin roșu demisec cu mirodenii and whatnot. Se călește ceapă și ardei roșu gras, se asezonează, se pune puțină boia dulce, se bagă bucățele de cârnat și se prăjesc puțin în tigaie. Într-o oală nouă se toarnă orezul și conținutul tigăii (cu ulei cu tot), se pune boia dulce, puțină boia iute, sos de tomate, sare, piper alb, leuștean, delikat, puțin cimbru; eu am pus și ceva mirodenie arăbească sărată și puțin piperată. Se amestecă bine și se pune ulei până se obține consistența dorită.
Carnea se prăjește în unt preîncălzit în tigaie, direct din sosul de marinat. Se asezonează și se prăjește la foc mic până devine rumenă.
Et voila: food for dad and mother-in-law.

 

Tradiționala masă de Paști: cartofi pai cu parmezan topit + salată de crudități + cârnat prăjit + piept de pui făcut în unt cu vin alb.
For the she-wife and her glory.

 

Jurnal de bord, data galactică 83772B. Fetișul meu pentru ciorba de fasole se înrăutățește.

 

Ghid de compilare carne de pui în șaormă.
Se ia piept de pui, se taie în bucăți, se bagă bucățile într-o pungă în care puneți așa: piper alb, sare, boia dulce, puțin curry, puțină boia iute, condiment Fuchs pentru afumătură, susan și mărar. Umflați punga cu foalele interne cu care v-a blagoslovit zeul Pan și scuturați frenetic ca și cum ați încerca să creați haos în bula mică a creaturilor din carne până se acoperă bine de chestie de-aia.
Se pune o lingură mare de unt în tigaie, se pune la topit pe foc mic. Când s-a topit adăugați două linguri de vin alb demisec și aruncați la perpelit carnea de parcă ar fi pesediști în tigaia Iadului. Foc mare, amestecați din când în când până se prăjesc bine pe toate părțile.
Se prăjesc cartofi (bănuiesc că știți cum se fac cartofii pai), se taie o ceapă mică mărunt, se dă pe răzătoare varză albă, se taie doi castraveciori cruzi în felii subțiri. Două roșii mărunțite în cubulețe, cașcaval tăiat cubulețe, șuncă afumată tăiată pătrățele, un ardei roșu gras tăiat în forme hexagonale perfecte. Feliați o jumătate de cârnat afumat, prăjiți ușor în sosul care rămâne după carne.
Astea toate buluc într-un vas mare și amestecate.
Se ia un castron în care turnați un pahar de sana. Se adaugă mărar din belșug, sare, piper, o linguriță de boia, jumătate de linguriță de leuștean și una de oregano. Se adaugă praf de usturoi (după gust) și ceva condiment arab picant al cărui nume nu-l pot pronunța, d’apoi scrie. Se bate bine sosul, se toarnă peste ce-i în vas și se amestecă bine cu o lingură.
Au ieșit două șaorme. Cu una puteai liniștit hrăni o creșă de vikingi la ce dimensiuni avea. Efectiv pârâia lipia pe la cusături.
Sărbători fericite tradiționale.

I was bored. I made tăiței cu varză.
Se fierb tăițeii în apă cu sare. Se călește varză rasă și un sfert de ceapă tăiată cubulețe. Se asezonează în tigaie, se bate un ou și se rade puțin parmezan fin deasupra. Se pun pastele fierte în tigaie cu puțină apă din oală, se amestecă bine, se toarnă oul cu parmezan, se amestecă până ce scade apa.
Cu puțin sos de tomate și mentă, piper presărat deasupra.

 

Spaghetti bolognese. Food for dad and mother-in-law. Se iau spaghetele și se pun la fiert în apă cu un pumn de sare și o lingură de ulei. Ca să știți doza porția, câte spaghete încap pe gura unei sticle de plastic de Pepsi sau Cola – aia e o porție de o persoană. Cât fierb spaghetele se taie o ceapă mică mărunt, se călește în unt. Se taie un cârnat afumat în felii de cam 3-4mm grosime, se pun în tigaie peste ceapă după vreo 3-4 minute, se rumenesc bine pe ambele părți. Se presară în tigaie praf de usturoi, puțin leuștean, puțin oregano, se amestecă. Între timp bateți două ouă, mestecați cu o lingură de smântână și două linguri mari de sos de tomate. Radeți parmezan cam cât să umpleți vârf două cești de cafea, amestecați totul și puneți sare, piper alb, oregano (două lingurițe), jumătate de linguriță de praf de afumătură (Fuchs). Din apa cu spaghete luați cam patru-cinci linguri și turnați în tigaie, amestecați. Peste apă turnați ouăle amestecate cu sos de tomate și parmezan ras, amestecați bine de tot. Luați acum câte o clemă de spaghete (dacă s-au fiert deja, desigur) și puneți în tigaie. Totul făcut pe foc cât mai mic (mai puțin fiertul spaghetelor). Amestecați, luați o tură nouă de spaghete, amestecați și tot așa. Radeți încă o lingură sau două de parmezan direct în tigaie, încă o linguriță de oregano, amestecați mereu până dispare lichidul din tigaie. Amestecați la final o linguriță mare de Pesto verde. Se servește cu parmezan ras deasupra, stropit cu vin alb, demisec; sos de tomate cu oregano pus separat și smântână cu praf de usuroi și leuștean pentru gust, pe post de sos secundar. Ta-daaaa!

Plus pandantivele din ultimele zile:

Vreau să fac un reader Braille dintr-un Raspberry Pi și motorașe micro Stepper Servo cu ax de 7,5mm. Controlat de un expansion HAT cu 5 sloturi la care conectez 5 Servo HAT-uri cu câte 16 sloturi.

Am comandat vreo 90 de motorașe de-astea de pe net.

5×16=80 servomotoare. Fiecare celulă Braille va fi activată de trei servomotoare care mută o bandă găurită în anumite poziții în așa fel încât celula PogoPin de dedesubt să afișeze un caracter Braille. Ceea ce înseamnă cititor cu 26 de celule. 26 de caractere.

Raspberry-ul va prelua câte un caracter ASCII și în funcție de acesta va translata căte câte unei celule Braille în ce poziție să mute servomotoarele celulei în așa fel încât Pogo Pinii să fie apăsați sau lăsați liberi, împinși în exterior de arcurile interne. Totul replicat pe o bandă de până la 26 de caractere la finalul căreia fie un comutator, fie un HAT de detectare a mișcării/gesticii de final de linie va activa următorul set de 26 de caractere.

Input prin fișiere plaintext ASCII deocamdată dar e ușor de făcut să preia și alte tipuri de documente. Programarea pentru fiecare celulă în parte e simplă, piesele ieftine. Având în vedere că un cititor Braille cu 40 de celule costă între $4.000 și $6.000 să vedem dacă-l putem produce cu sub $200, ca să și-l permită și nevăzătorii din România.

În rest m-am tuns. Am ras pleata de 45cm și-acum sunt iar intelectual în rând cu lumea. În numărul următor al revistei Familia îmi apare (cred) un text. Un eseu mai degrabă, ceva despre paralele între ficțiunea transgresivă, curentul Beat Generation și Neo-Noir. Mă uit ce mai e prin Venezuela zilele astea, mă mai uit trist pe wall-ul câte unui fost amic și văd ce-a ajuns (viața reală e nasoală aparent), mă mai plimb cu trotineta ca un lord.

E foarte ciudat la ce nivel a ajuns consumerismul în ziua de azi. Facebook a introdus (văd) opțiunea aia ”Marked safe from GoT e03” ca să știe lumea că tu l-ai văzut și poate arunca cu spoilere. Să nu-ți strice cumva un străin viața perfectă de pe Netflix. Ești ”în siguranță”. Cei de la Lifehacker tocmai au publicat un articol numit ”În ce momente să mergi la WC în timp ce rulează noul Avengers” (jur). Ca să informeze corect publicul când e bine să defechezi regulamentar în cinematograf. Noua generație are nevoie de astfel de indicații. Doamne-feri să urinezi fix când Hulk zdrobește pe cineva și să ratezi scena din pricină că ai răspuns chemării naturii și gata – ți s-a stricat săptămâna.
Și eu care acum 15 ani râdeam de americani, că scriu pe paharele din plastic ”Warning, drink is hot”, ca să nu se ardă cumva clientul la buze cât își clătește creierul cu Latte Machiatto de $8.

Mai delirez ocazional pe Facebook chestii utile în pauzele de gândire:

Știu că îi cunoașteți deja după nume pe toți roboții din ”Transformers” dar sunt sigur că nu ați auzit de sfetnicul lor – ”Trabantor”. Da – e un robot-Trabant. Din carton. Când se metamorfo-cuplează în formă efectiv robotică e cam ca și cocoșatul de la Notre-Dame, dar mai pătrățos. Are vreo 80 de ani Trabantor și accent maghiar. ”Optimusz Prime, ve mast elmenni fight ze Decepticons akik attack planet Terra”. Și mai vine câte un Transformer și-i dă un ghiont să tacă și-i mai bagă câte o adâncitură în caroserie cu ocazia asta.

Nume: Trabantor; parte din armata lui Optimus Prime.
Arme: tobă eșapament cu boost sonic.
Puncte slabe: carton.
Se teme de: foc.
Maximum km/oră: da.

Chestii de-astea.

Mi-au sosit tot felul de HAT-uri Raspberry, coolere, breadboard-uri, heat sink-uri, cabluri. Am tot lipit cu cositor până deja m-am obișnuit cu mirosul de sacâz.

Mă apropiam prin parc de ei – un el și o ea de vreo 20 de ani. Ea poza pe bancă, postura gânditoarei, el făcea pozele cu telefonul. Adopta o postură tristă care privește în jos la colbul ce-a fost trecutul; apoi, când auzea declicul făcut de telefon, sărea înapoi la viață și fugea să vadă imaginea. ”Nu-i bine, alta, mai așa… știi tu… stai”. Și se așeza iar pe bancă, picioarele întinse, fața preschimbată într-o gânditoare ceva mai preocupată. Acum privea în sus, peste copaci, spre marginile universului, încercând să întrevadă granițele cuantice ale galaxiei. Dicta ceva profund. Dicta că tocmai gândește intens. Apoi iar ”click” și iar sărea veselă să vadă poza. Nici aia nu era bună așa că fugea bezmetică înapoi la bancă și redevenea serioasă. ”Deci stai! Să zici când faci.” Față tristă de poetă în plin calvar al delirului intern. Ceva ce urla a ”eu tocmai cuget afundată pân’ la gât în melanjul apăsător al traumelor din copilărie dar e ceva profund acolo, în toată mâzga aia; ceva ce mă face să conștientizez că exist; ceva ce transcede ce-am fost până acum”. Click. ”Stai fă, hihi, dă să văd”.
Nu știu dacă a reușit să obțină JPEG-ul ideal pentru Instagram în următoarea jumătate de oră, că am trecut de ei, dar am vomitat puțin în gură.

Și cum tot în scripturi am stat zilele astea:

Primul limbaj de scripting cu care am lucrat a fost LISP. Și-acum îmi place. Era ceva joc pe vremuri – ”Abuse” – un 2D side-scroller făcut de Crack Dot Com. Și eram eu foarte activ pe forumul lor prin 1998. Ei – și Abuse ăsta era făcut în LISP (of all things). Așa că m-am pus să învăț LISP ca să pot să modific jocul cum vreau eu, că o pusesem cu cei din comunitate de un ”Abuse 2” (care s-a și concretizat în ”fRaBs” – ”Free Abuse”; îl găsiți sigur plutind pe net pe undeva, că l-am făcut open-source). Și mi se părea mie minunat că în LISP pot modifica ce vreau eu fără să trebuiească să compilez. Pentru că în 1998 aveam un AMD K5 cu vreo 64 RAM care era ultimul răcnet la ora aia și care, pus să compileze, gemea din toate încheieturile și se isteriza în el coolerul ca un dement. Așa că LISP mă proteja de privit în gol la ecran cum se derulează liniile de cod.
Dacă excludem batch file-urile DOS și scripturile BASH pe care le făceam la vremea aia, LISP a fost (cred) catalizatorul meu spre scripting mai serios. A urmat limbajul de scripting ”hey” din BeOS R5 făcut de Scott Hacker, apoi PHP (parcă), puțin Perl, Javascript, FoxPro, apoi Python după o vreme.
Și mă tot uit cum apar și dispar limbajele de scripting (hăhă – mai țineți minte .ASP și gloria promisă?) și – ca și atunci – nu știu exact ce e OK de învățat. Pentru că acum un deceniu și ceva cochetam eu cu Ruby și mă gândeam că mi-ar folosi, că era în vogă. Dar și FoxPro a fost în vogă și nu cred că-l mai folosește azi cineva, cu excepția notabilă a – probabil – câtorva contabili. PHP a rămas, BASH a rămas, Python se ține bine, Perl a mai pierdut din sclipici, Haskell a murit, LISP e cadavru țeapăn, ASP mă face să râd când mă gândesc cum se apucau oamenii să-l învețe, că va detrona sigur-sigur PHP. Lumea zice de JAVA acum dar – sincer – pur și simplu detest JAVA. Și simt așa – miros de putrefacție în aer venind dinspre Oracle. Așa că nu risc. Continuăm cu Python și ne axăm în continuare pe BASH, R și PHP.
Observ că an de an tot mai mult se merge spre interpretatoare în defavoarea compilatoarelor. Mă bucur că am învățat niște C++ prin 2000 (cu citit de cărți și făcut de joculețe și design de GUI pătrățos and shit), că mi-a fost de folos; ca bricheta fără gaz.

Mi-am comandat și servomotoare și-au început să vină. 5 au ajuns zilele trecute, mai trebuie să vină cel puțin 6. De-abia aștept să am vreme să mă joc cu ele. Deja am scris codul Python pentru ele.

Recenzia mea la Trottier D. & Fuchs C., Social Media, Politics and the State: Protest, Revolutions, Riots, Crime and Policing in the Age of Facebook, Twitter and YouTube, New York: Routledge, 2015, 251 p. din Journal of Social Research & Policy, Volume 8, Issue 2.
Să mai și sociologie din când în când. Abia acum am dat de ea.

Mergeam ieri cu 30 la oră pe scooter. Drum drept, fără gropi, pista pentru biciclete. Spatele perfect perpendicular cu solul, bărbia sus, privire semeață, vântul ropotind prin păr. Ca un lord. Și în ipostaza asta am și luat o creangă de verde fix în mutră. La viteza aia putea la fel de bine să mă aștepte careva după colț cu o mătură și să mă pocnească cu ea peste fățău.
A fost o experiență unică, similară cu conectarea bruscă la realitate din momentul nașterii: cu dezmeticire, durere și scâncit.
O viață avem.

Și-am mai citit prin pauze. Mie nu prea mi-a plăcut Foucault. Am încercat ”Discipline and Punish” de el și e în stand-by pe la pagina 40. Interesant subiectul (topologia istoriei pedepsei și a pușcăriilor) dar stil greoi, semi-tehnic; nu m-a prins. Citesc acum însă ”Madness and Civilization”, tot de el. O radiografie a ospiciilor din Europa și a statutului spitalului de boli mintale de la geneza acestuia din case pentru leproși în locuri în care societatea depunea ”indezirabilii” cu probleme psihice, până în ziua de azi. Foarte bine documentată, ceva mai accesibil scrisă, ca un fel de prelegere universitară în stil cumva amical. Dacă vă fereați până acum de non-fiction și voiați să faceți trecerea de la romane la ceva puțin mai tehnic, asta e cartea ideală pentru așa ceva.

Am făcut poza de mai jos pe la mijlocul lui aprilie. Treceam cu scooterul pe-acolo și mi-a plăcut simetria:

În săptămânile viitoare am fost invitat la Liceul Pedagogic să le vorbesc unor elevi la ora de dirigenție despre psihologie and stuff. Vedem cum iese și cum am vreme. O altă doamnă de la aceeași școală m-a rugat să vin și la o clasă de-a ei de-a VII-a dar n-am mai discutat detalii. Văd cum fac să mă împart în toate direcțiile astea.

Și dacă tot am primit hatemail și mesaje dubioase în ultima vreme să vă explic cum abordez eu necunoscuții care-mi trimit mesaje Facebook pline de ură.
Habar n-am ce-i fac fiecăruia, cert e că uneori mă abordează câte un X-ulescu din Craiova sau Gheorghescu din Tulcea și-mi scrie ceva doct și plin de efect precum ”ai să mori prost”. Așa că instinctiv îi răspund pe loc cu ceva absolut dement precum ”…iar tu înconjurat de studenți la proctologie care-și iau atenți notițe.”
Altul mi-a scris ”Băi prostane, tu nu știi că [insert motiv aici]” și i-am răspuns că pățesc asta des – mă confundă lumea cu Răzvan Coloja ăla din Pitești. Suntem doar doi și uneori primesc mesaje adresate lui. Eu sunt ”Răzvan T. Coloja”; ălălalt din Pitești e doar ”Răzvan Coloja”, nu-l cunosc. Ce om nasol trebuie să fie, că tot îmi trimite lumea înjurături adresate lui.
Uneori mușcă oamenii la chestii de-astea.
Un altul mi-a scris ceva de bani. Nu mai țin minte ce dar era în ton de ”săracule!”. I-am răspuns că el nu are acvariu cu râme ca mine, crescute cu detergent din Austria importat ieftin, fără TVA, și că am deja cumpărător pentru ele și vedem noi cine râde mai bine marțea viitoare.
Uneori doar inventez cuvinte și le trimit random spre om: ”Da? Iar tu ești un chibutrău cu pazvil de 23, de râd toate alibdudele de tine bă!”. Ceva total aiurea dar să pară cu sens. Să stea ăla să citească și să recitească și să se încrunte la ecran, nesigur în ce fel l-am jignit.
Mi se pare amuzant.

Dar revenind la scooterul meu electric, când merg cu 20 la oră pe el pericolele drumului nu sunt reprezentate de gropile asfaltului țării. Nici de mașini. Nici de frâne stricate ori de șoferii neatenți ori de pietoni iviți din senin de după colț.
Nu.
Pericolul adevărat sunt porumbeii. Aceste găini urbane cu inteligența unui contor de apă. Cumva, când mă văd apropiindu-mă cu viteză, contorul face o rotiță să scrâșnească și să se împotmolească în coada unuia din cei 4-5 neuroni de care păsările astea cu handicap mental dispun; și atunci porumbelul – imbecil fiind – face una din două chestii: zboară speriat FIX spre fața mea sau o ia agale la plimbare spre axa direcției mele, ochii goi bulbucați, ca să întâlnească roata și să devină șnițel crud.
Pur și simplu am ajuns la concluzia că trebuie să montez în fața scooterului un tocător de grâne, din cele pe care le vezi pe plugurile electrice. Să meargă non-stop cu lame bine ascuțite și tot să adune porumbei. Să facă vișinată din ei. Să las dâre lungi și roșii în urma mea, să poată trece câte un pensionar dezorientat cu un pumn de grăunțe în mână și să urmeze linia roșie ca să ajungă la ce-a mai rămas din porumbel.
Să-i dea grâu, sau ce truda mănâncă șobolanii ăia cu aripi…

 

Am apărut iar în presă…

Posted by on apr. 30, 2019 in Linux | 0 comments

Am făcut serverul ăla de la facultate și pagina intranet aferentă iar cu ocazia asta mi s-a luat un interviu and stuff. În ediția de săptămâna aceasta a Bihoreanului:

Nu vă uitați la pleată că m-am tuns după două zile. Păr de 40-45cm lungime deja, era timpul să intru-n rând cu lumea.

Site-ul din articol mai jos, serverul și mai jos.

The Magic Mirror Project

Posted by on apr. 29, 2019 in Linux | 0 comments

The Magic Mirror Project

Am făcut un Magic Mirror dintr-un Raspberry Pi 3 B+, niște scripturi Python, Linux și o oglindă two-way. A fost ziua Dianei și am zis că-i fac un cadou. E fan Harry Potter așa că tematica oglinzii smart e Harry Potter. Ce-a fost prin casă numai eu știu – rumeguș, fierăstraie, burghie, șmirghel, lipici, haos. Dar e gata, cu două zile după ziua fetei. Asta e – traforatul e greu iar lipitul cu pistolul de lipit nu-i nici el ușor. Dar așa am găsit măcar uz pentru monitorul ăsta vechi de 17”.

O oglindă acrilică format A3 prin care fonturi de anumită intensitate se pot vedea și un ecran de 17” (1280x1024px rezoluție). Afișează ora, vremea, știrile, feed-ul Facebook, filme, MP3-uri și alte chestii, totul cu fonturi personalizate din ”Harry Potter”. Totul într-o ramă din lemn. Comenzile se dau prin gesturi predefinite, că am pus un sensor HAT acolo în spatele triunghiului. Faci cu degetul semne prin aer și oglinda face chestii.

19

Image 1 of 20

So yeah – cu asta m-am distrat în ultima săptămână. Among other things. Too many things.