News from the Interwebz – 10 februarie 2017

Posted by on Feb 10, 2017 in Uncategorized | 0 comments

S-a terminat sesiunea. Am doi de 9 și un 10 mai am de aflat rezultatul la ultimul examen. Aparte de asta am scris un articol pe eBihoreanul.ro numit ”Tulburările de comportament în cazul copiilor. E mai lung ca restul dar nu l-aș fi împărțit în două. Și încă e reducere la cărțile mele pe cruxed.ro + transport gratuit, site care am înțeles că va suferi un redesign zilele astea.

50% reducere la cărțile mele până în 11 februarie 2017

Posted by on Feb 6, 2017 in Literatură | 0 comments

Cei de la Crux Publishing oferă nu doar transport gratuit în această perioadă romanelor mele dacă le cumpărați direct de la ei de pe site dar și o reducere de 50% din preț. Eu zic că e un geșeft bun.

Soldați ai terebentinei o puteți cumpăra direct de aici. (19 RON)
Pangeea, toamna de aici. (14 RON)
Aer și MSbP, ultimul meu roman, de aici. (16 RON)

Oferta e valabilă din 6 până în 11 februarie.

News from the Frontzone – 3 februarie 2017

Posted by on Feb 3, 2017 in Uncategorized | 0 comments

Două știri în seara asta. Prima e că azi am avut penultimul examen din sesiune pentru care am învățat trei zile la rând ca un animal. Iar după examen am mers direct la protestele din Oradea. N-am putut participa la ele până acum deoarece am fost în sesiune și tot cu ochii în cursuri, presat de timp și altele. Dar azi mi-am făcut plinul. 5-6.000 de orădeni care au mărșăluit prin tot orașul. Civilizat, adulți și tineri, copii și bătrâni. Vreo două pensionare ne-au huiduit discret de la geamuri dar în rest totul a fost pașnic.

A doua știre e că aparent opencube.ro e din nou live și Manowar scrie din nou acolo. Go check it out. Eu cel mai probabil nu voi mai contribui cu texte pe-acolo. Nu că n-aș vrea, dar – după cum scrie și Manowar acolo – viața mea e alta acum și profesia de psiholog nu se prea împacă cu textele acide pe care le scuipam pe Opencube înainte să dau la facultate. Deși – sincer să fiu – mi-e dor de un rant lung și dement pe diverse teme, în limbaj necenzurat și idei fără barieră.

News from the underzone – 26 ianuarie 2016

Posted by on Jan 26, 2017 in Uncategorized | 0 comments

Mi-a apărut un nou articol de psihologie pe eBihoreanul.ro: ”Ce este psihopatia sau cum recunoști un psihopat”. În rest e sesiune și învăț și nimic nou.

News from the interzone – 18 ianuarie 2017

Posted by on Jan 18, 2017 in Uncategorized | 0 comments

Nu multe în ultima vreme. Se apropie sesiunea, trebuie să mă apuc de învățat. Dar am publicat un articol nou pe eBihoreanul.ro: ”Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă”. Dacă sunteți interesați de subiect, click pe link.

15 minutes of fame

Posted by on Jan 14, 2017 in Uncategorized | 0 comments

Mi-au căzut ochii într-un articol random peste cuvântul ”influencer”. Și mi s-a făcut iar scârbă. Termeni precum ”influencer” sau ”social media expert” sau ”trendsetter” îmi stârnesc de obicei bulbucii de vomă în stomac. Așa cum o făceau bloggerii anilor 2000 când fiecare puștan agramat își instala un WordPress și visa să ajungă bogat din reclame. La fel cum mă scârbesc tinerii care de un deceniu se joacă aceleași patru jocuri prin rotație și visează să devină ”gametesteri”, că așa au auzit ei că pot îmbina plăcerea cu utilul.

Internetul al dat glas unei pături largi de oameni iar o zonă extrem de mare din pătura aia e alcătuită din persoane care nu contribuie cu nimic în societate. Nu aduc nimic nou, nu sunt utili, nu produc nimic interesant. Asta nu-i oprește să-și deschidă bloguri și vlog-uri sau să încerce să cânte ajutați de autotune și versuri într-o gramatică aproximativă. Alții se pun și scriu cărți pe care și le plătesc singuri. Alții se fac experți în fashion pentru că oricum le place să se mânjească pe față în culori de război. Și singurele lucruri pe care toți ăștia le au în comun sunt că 1. au glas și 2. au vise de grandoare dar zero ”drive” să și le realizeze.

Să ne înțelegem de la început. Majoritatea oamenilor nu vrea să depună efort. De aceea avem atât de multe casierițe cu bacalaureat și atât, de aceeea avem atât de mulți șoferi de taxi. Pentru că orice făcăleț știe să conducă o mașină și orice prosop poate să numere bani și să scaneze castraveți. E efectiv bătaie pe locurile de la Billa, Carrefour, Kaufland. E bătaie pe locurile din baruri în așa hal încât patronii își permit să țină interviuri cu zece sau douăzeci de fete tinere până o găsesc pe aia cu sâni mari care le menține clienții mai multă vreme în fața cafelei. Dar problema nu e că toți acești oameni au avut ghinion în viață sau au făcut alegeri proaste în ceea ce privește cariera. Problema e că puteau mai mult dar s-au mulțumit cu mai puțin. Pentru că e lejer să jonglezi cu mai puțin ca să-ți rămână timp de clubbing și ale tale. Așa că toți ăștia ajung pe la 25 de ani și realizează că se dau cu același make-up ca și alte 10.000 de fete din orașul lor, că au ajuns să conducă aceleași mașini, să poarte aceleași haine. Și dorința aia de individualitate, de a te evidenția din turmă, dorința aia dictează că asemenea asemănări pur și simplu nu sunt mulțumitoare. Și așa ajungem la taximetristul cu blog și casierița cu vlog de fashion și la cuvinte de-astea pompoase precum ”trendsetter”, ”assistant manager”, ”floor team leader” și ale bălării menite să dea nume cu rezonanță unor meserii, profesii și ocupații de duzină.

Avea dreptate Andy Warhol când spunea că în viitor fiecare om va avea cele 15 minute de faimă. Dar mai știți ceva? Andy Warhol avea IQ de vreo 62. Nu – serios – din punctul de vedere al coeficientului de inteligență tipul e cotat drept unul dintre cei mai puțin inteligenți artiști plastici ai secolului.

Așa că da, Andy. ”15 minutes of fame” e ceea ce duce mii și mii de oameni și-i impulsionează să ajungă sus. Problema e că pentru a ajunge sus în orice domeniu ai nevoie de energie, inventivitate, curaj și o sumedenie de alte atribute. Atribute care lipsesc în cazul celor mai mulți oameni. Problema e că acești oameni CRED că au acele atribute și atunci încearcă. Și așa ajungem la tipa cu vlog care bâlbâie chestii de neînțeles și deloc amuzante despre haine, make-up, smokey eyes și își tot împinge sânii prin tricou ca să mai primească un like. Așa ajungem la taximetristul înglobat în datorii care are mașina aia ce era la modă prin 2010 dar pe care încă plătește rate și care acum e căruță UBER pentru alții; pentru că ratele alea trebuie plătite cumva. Avem oameni care fac pizza ziua iar seara apar ca niște lorzi în cluburi. Avem oameni care n-au mai citit o carte din liceu care postează citate din Umberto Eco, ceva despre suflet, bunătate și mister.

Într-o vreme regretam că mi-am petrecut anii 20 ai vieții învățând scripting, rețelistică sau citind. Acum am 37 și pot intra în orice bar, să mă așez la masă și să o privesc pe chelnerița fără bacalaureat trântindu-mi ceașca pe masă și parcă nu-mi mai pare atât de rău. Nu-mi mai pare rău de cei doi ani de Slackware când iau un taxi și-mi bubuie manelele în timp ce individul cu cercel în ureche ține volanul cu două degete ca să inspire din plin în piept magia vitezei. Nu regret cele trei facultăți pe care le-am făcut, cărțile citite, cărțile scrise, articolele publicate. Și nu le regret pentru că există taximetriști care de 10-15 ani au rămas în acea fază de tranziție. ”E un job temporar” a fost rostit imediat după terminarea liceului și cam aia a fost.

Dar revenind la cele 15 minute de faimă, toți oamenii ăștia sunt nemulțumiți de condiția lor. Vor faima ce le-a fost promisă și o vor ACUM. La fel cum blogerii anilor 2000 voiau neapărat faimă și unici și reclame plătite și testdrive-uri chit că nu puteau tasta două fraze coerente cap-coadă. A trecut și vremea lor, așa cum a trecut și vremea hip-hop-erilor de cartier despre care scriam zilele trecute. Iar generația asta nouă a dat-o pe vlog-uri care se închid după vreo cinci episoade pentru că pur și simplu nu ești deloc amuzant și n-ai nimic interesant de zis, chit că te-ai crezut tu inventiv deschizând un canal youtube ca alte milioane de oameni. Vlog-ul tău nu prinde pentru că tu ca persoană nu prinzi. Nu ieși în evidență prin nimic pentru că în toți anii tăi de viață n-ai cultivat puținele resurse pe care le aveai ca să iasă acolo o sămânță de ”ceva”. Ceva ce să stârnească. Și-ai crezut că tot ce trebuie ca să muști și tu din glorie e să îți faci un cont youtube sau wordpress sau să-ți plătești o carte.

Partea amuzantă e că toată cultura și massmedia alimentează și încurajează această tipologie de oameni. Deschide orice revistă de femei și-ai să vezi alte femei, toate prelucrate în Photoshop, toate zâmbind, toate mulțumite de viața lor. Toate îmbiindu-te să fii ca ele. Așa că tu, ca fată, vrei să devii ca ele. Te îmbraci ca ele. Te vopsești ca ele. Te uiți la telenovele și crezi cu adevărat că viața de acolo e viața pe care trebuie să o ai. Te uiți la talk-show-uri și o invidiezi pe cutare nulitate a cărui singur apanaj e raftul de silicon de sub tricou și da – vrei să fii exact așa. Doar că e lungă calea spre faimă și presărată de cești de cafea al căror zaț trebuie spălat atent și furtunuri din care iese apă care spală bolizii altora. Iar dacă banii nu vin ușor și faima din viața reală nu vine ușor, măcar pe Internet să fim cineva. Și așa apar ”trendsetterii” și ”influencerii” și omuleții ăia dubioși care-și spun ”consilieri de dezvoltare personală”. oameni cu titulaturi grele care nu spun, nu fac, nu clipesc nimic coerent sau util sau vag interesant. Și dispar și locul lor e luat de alții. De alte chelnerițe, de alte fete care tastează pe la Kaufland.

Acum câteva luni eram la rând la casă la Billa și era acolo o fată cu gene false inadmisibil de lungi și unghii false pe măsură care mesteca gumă cu gura deschisă și tasta expert și scana expert legume și badoage de bere. Și fata asta avea pe mână un tatuaj fin, scris cu litere cursive de zici că însuși Edgar Poe i-a trasat cu cerneală pe mână cuvintele alea: ”Only the strong survive”. Și i-am dat laptele să mi-l scaneze și i-am dat sticla de Pepsi Twist s-o scaneze și pe aia și mi-a lătrat prețul fără să se oprească din mestecat guma și fără să se uite la mine. Și-am plătit și cam aia a fost întâlnirea mea cu femeia puternică și independentă.

Tatuajul ăla sumarizează acel ”15 minutes of fame”.

Comentatorul român de Internet

Posted by on Jan 14, 2017 in Uncategorized | 0 comments

Acum că am luat o pauză de la tutoriale R și creat boxplot-uri colorate, să vorbim puțin despre comentatorul român de pe Internet, această specie a cărei existență e periclitată de noile directive de pe marile site-uri. Nu știu dacă ați observat, dar în ultima vreme site-uri românești încep să închidă secțiunea de comentarii sau să treacă la sisteme care cer o oarecare validare a utilizatorului (Facebook comments, de exemplu). Și e super-amuzant să vezi cum nu mai poți comenta pe Vice.com/ro/ și cum, de când a trecut la comentarii Facebook, secțiunea de discuții de pe Mediafax e pur și simplu pustie. Trecute sunt zilele în care sub acoperirea anonimatului îl puteai trimite la origini pe Băsescu sau cutare tennisman. Au dispărut și dacopații, ăia de propovăduiau gloria neamului românesc în ziua în care planetele se aliniază. E curat și frumos. Așa cum curat și frumos e acum și la mine pe blog, de când am debifat din WordPress opțiunea de comentarii.

Pe plan personal asta mă avantajează. Nu mai trebuie să citesc fiecare comentariu kilometric în care mi se explică prin asociații libere că n-am dreptate și nici nu mai trebuie să răspund ca să dovedesc că totuși am dreptate. Nu mai filtrez textele în funcție de ponderea de înjurături, nu mai amenință nimeni, nu nimic. Intri, citești, pleci. Dar pe un plan mai larg, dispariția dezechilibraților de pe marile site-uri și decizia multor portaluri de a închide secțiunea de comentarii ne spune ceva. Ne spune că românul e un animal aparte. Genul ăla de animal care latră cu atât mai tare cu cât se află în siguranță în spatele unui nickname, proxy sau VPN. Dă-i românului siguranța aia a anonimatului și-ți va trece familia prin întreaga putere de reproducere a neamului său. Dă-i o voce comentatorului român și va transforma orice subiect în propria lui luptă dementă împotriva reptilienilor, a industriei farmaceutice sau sa cutărui politician obscur care i-a furat locul de parcare. I-ai posibilitatea asta, forțează-l să comenteze cu numele real și-ai să-l vezi cum fie dispare, fie devine politicos și retras.

Pentru că voinicia românului dăinuie cât dăinuie anonimatul. Repet: pe Mediafax zici că era casă de nebuni acum un an. Murise Vadim în urmă cu ceva vreme și au apărut demenții care scriau poezii de glorificare a tribunului, înjurau ungurii, vorbeau de conspirații menite să destrame neamul românesc, băgau masonii în ecuație sau pur și simplu încercau să-ți facă reclamă la afacerea aia dubioasă tip schemă piramidală în care dacă atragi alți 50 de fraieri ai șansa să obții câștiguri de peste 600 de euro pe lună făcând nimic.

Scrie un articol pe Vice sau orice alt site sau blog și garantat 80% din comentarii vor fi în ton negativ. Ceva despre cum ei știu mai bine, ceva despre cum greșești, ceva despre cum ei au un prieten care are un văr care a făcut fix invers decât cum ai făcut tu și – deci – scrii tâmpenii.

Într-o vreme activam timid la Arhi pe blog. Comentam rar și la subiect, politicos și distant. Și indiferent de ce scriam se găsea câte unul să creadă că nu. Nu-i așa. El știe altfel. Și-o scria în modul ăla ironic care să domine conversația. Când vedea că așa nu merge o dădea direct pe înjurături. Faza 2, cum ar veni.

Blogurile generaliste – atâtea câte au mai rămas – colcăie efectiv de asemenea indivizi. E distractiv (recunosc) să le citești inepțiile dar e mai puțin distractiv să le combați sau moderezi. De unde deducem că și cei de la Digi24.ro au avut motive întemeiate să renunțe la secțiunea de comentarii. Pentru că 1. Google indexează inepțiile și 2. e greu să moderezi 8 comentarii din 10 pentru că autorii se cred îndreptățiți să spurce gratuit un subiect doar pentru că au impresia că pot. Așa că da – închiderea secțiunii de comentarii de pe site-urile românești e benefică pentru administratorii acelor site-uri. Mai puțină nebunie, mai puțin de lucru. Și toți demenții se retrag în cochilie sau migrează pe alte site-uri ca să discute despre tunelurile masonice de sub Carpați ori prin ce organe a trecut mama lui cutare nume cu rezonanță.

Românul nu ar trebui să aibă voie să aibă glas pe Internet. Peste 90% dintre românii cu acces la Internet care comentează sub anonimat ajung în cele din urmă să sară calul. Pentru că știu că pot, pentru că li se permite. Păi… să nu li se mai permită, zic.

Vă las cu următorul comentariu primit pe Psihoradea acum două-trei zile la un articol argumentat științific și a cărui validitate grăia de la sine. Ca să vedeți nivelul de exprimare și surplusul inutil de ”ba eu am dreptate” care izvorăște din el. Individul a tastat rapid chestia asta și dus a fost, never to be heard from again. A spus ceea ce avea de spus și cam ăsta era scopul lui: nu să ducă o discuție logică în contradictoriu ci doar să verse ”amarnic de feroce”.

Selection_106

Facebook, you make me sick

Posted by on Jan 13, 2017 in Uncategorized | 0 comments

Stau tot mai rar pe Facebook. Îmi promovez articolele printr-un share, comentez rar, discut în medie cu 2-3 oameni pe Facebook Messenger. Și-aș închide contul de tot dacă n-ar fi grupul de master acolo prin intermediul căruia primesc informații legate de notele la examen, cursuri amânate sau suporturi de curs. Dar prin iunie când termin masteratul se încheie și perioada aceea.

Facebook mi se pare genul acela de ciumă inutilă croită pe emoțiile de bază ale individului. Milioane de oameni stau zilnic și privesc viața altor milioane de oameni și postează poze cu mâncarea preferată, focul de tabără sau copiii lor. În goana asta după like-uri care se traduce în validare îi văd ca pe niște roboței. Am oameni în listă care-mi dau like la absolut orice postez, fie el articol de psihologie, fie el clip audio cu ultimul album Samael, fie un tutorial Linux sau SPSS. Și-ar trebui să fie amuzant dar e sâcâitor. E ca și cum ai avea în permanență pe cineva care să-ți răsufle în ceafă. Nu poți scăpa de sentimentul ăla că ești urmărit.

Amuzante sunt și pozele fetelor mai plinuțe care fotografiază de la gât în sus, cumva din lateral. Sau situația celor care-și schimbă pozele de profil cam cum îmi schimb eu ciorapii. De mai mult de 6 ani de când am contul nu cred să-mi fi schimbat poza de profil mai mult de trei ori. În rest pleiada de clipuri cu pisici; eternele clipuri cu pisici. Sau share-uri către știri de pe site-uri dubioase gen expunere.com care ne spun cum poporul dac e cel ales de Dumnezeu. Ponderea chestiilor folositoare de pe wall-ul meu e depășită cu 7 la 1 de lucruri complet inutile. Dacă n-aș fi abonat la niște canale de psihologie și chestii literare cel mai probabil n-aș găsi un rost în a mai deschide facebook.com în browser. Dar așa mai aflu și eu câte ceva, ce-i nou.

Dar – repet – din iunie cât termin masterul, ori limitez drastic prezența mea pe site-ul ăla de socializare, ori închid contul. Efectiv nu-i mai văd utilitatea. Privind viața altora în succesiuni de afirmații și fotografii nu mă face nici mai trist, nici mai fericit. Mai ales că o parte din acei oameni reprezintă tot ceea ce urăsc în lume și diseminează chestii bizare, schizotipale. Primesc cereri de prietenie cam de 2-3 ori pe săptămână. Habar n-am cine-s respectivii. Unii-s din Brașov, alții din Cucuieții de Munte, alții din Spania. Unii-s arabi, alții indieni. Multe sunt profiluri false care încearcă să te momească cu o poză de profil a unei fete atrăgătoare doar ca să-ți livreze după trei zile reclame la pantofi și ceasuri bărbătești contrafăcute. E un babilon ciudat acolo care mă scârbește și vreau să scap de el. Vreau să folosesc timpul petrecut pe Facebook făcând ceva productiv. Și ceva îmi spune că nu-mi va fi dor de el.

Posturile TV științifice sunt o glumă proastă pentru că știința nu vinde

Posted by on Jan 12, 2017 in Uncategorized | 0 comments

Am făcut greșeala acum o jumătate de oră să deschid televizorul. Eu nu mă mai uit la TV de ani buni și-l deschid exclusiv când îl conectez la laptop ca să ne uităm la un film sau când e vorba de o știre cu impact mare precum a fost incendiul de la Colectiv, ca să văd în timp real ce se petrece. În rest îl țin închis și habar n-am care post pe ce canal e. Dar am făcut browsing mai înainte și m-am scârbit din nou. Reality-show-uri regizate cu camere ascunse de care participanții sunt conștienți, fel de fel de știri inutile despre mașini parcate aiurea, veșnica poveste cu zăpada, crainici care ne prezintă ultimul clip amuzant cu ursulețul panda de la grădina zoologică din China. Și peste toate astea vin posturile TV cu tematică: Paprika TV pentru iubitorii de gătit, Cartoon Network și Animax și Disney pentru copii, HBO și Film+ pentru filme pe bandă rulantă. Și ma apoi sunt posturile cu tematică ”științifică”. Observați ghilimelele.

Prin posturi cu tematică științifică înțeleg Discovery, DaVinci Life, National Geographic, History și altele. Care acum zece ani ofereau documentare cât de cât interesante despre trupele SAS, al Doilea Război Mondial, politica de purificare a țăranilor din fosta URSS, chestii despre ritualurile de împerechere a cutărui limax tropical. Toate astea s-au diluat și predomină acum emisiunile despre căutătorii de aur, emisiunile despre cei care vând vechituri și scot profit, despre oameni de oraș puși în situații penibile când sunt duși să facă unt la țară. Emisiuni despre ce efect are un glonț asupra unui cap de porc sau rata de mitraliere a unor badoage aflate la 200m distanță. Oare ce se întâmplă dacă băgăm Mentos într-o sticlă de Cola?

Știința nu vinde, iar producătorii s-au prins repede că pot monetiza mai bine asemenea canale TV dacă dau publicului șoc, groază și entertainment ieftin. Așa că nu mai aflăm nimic despre Tutankamon dar știm ce droguri luau supușii lui. Nimic despre sfârșitul imperiului roman dar totul despre cum o falangă nu poate înfrunta o legiune de samurai. Aflăm cum un ninja e mai puternic decât un viking prin măsurători exacte, despre cum patru roboței cu telecomandă se luptă în ring sfârtecându-și tabla cu ciocane și polizoare spre amuzamentul publicului. Entertainment de duzină construit pe promisiunea acurateții științifice. Ca să se simtă și omul de rând mai sus intelectual că se uită la Discovery și să simtă că prinde un dram de știință prin al cincilea sezon ”Myth Busters”. Sau ”Ghost Hunters”. Piramidele sunt puse în relație cu OZN-uri, aflăm cum să faci bani căutând pietre semiprețioase în râu, urmărim familii care extrag petrol cu mașinării self-made și printre partide de-astea de 15 minute de emisiune ni se bagă pe gât reclame peste reclame. Pentru că e infinit mai amuzant să-l vezi pe un tip mâncând viermi direct din pământ chipurile ca să supraviețuiască singur pe insulă, el și restul echipei de filmare, decât să afli câte ceva despre structura acelor viermi.

Și-am închis televizorul după vreo 20 de minute în care am realizat că singurele posturi care nu se prea pot vinde ieftin sunt Mezzo și Paprika TV.

Știința nu vinde, mai ales în condițiile în care publicul larg e semianalfabet în marea lui parte. Targetul românesc e similar cu cel american și vrea să vadă oameni certându-se pe relații eșuate ca viața lui, prin contrast, să pară mai bună. Vrea să privească cu jind cum un John culege o bucățică de aur din noroi ca să aibă pe ce să fie invidios și vrea să știe ce efect devastator are asupra gelatinei un glonț din 1760. Și-s doar curios când se va atinge limita. Peste alți 10 ani? Peste 20? Pe când la Discovery un Show Păcătos?

Băiatu’, ți s-au rupt blugii

Posted by on Jan 12, 2017 in Uncategorized | 0 comments

Pe vremea când eram un rocker tânăr care asculta metale dubioase subcultura din care făceam parte avea niște… să le zicem standarde. Aveam o ținută a noastră, aveam elemente de grup care ne identificau: geacă de piele, blugi rupți, păr lung, tricouri negre cu formații al căror nume era scris în chirilice de neînțeles, bocanci. Și-am realizat azi uitându-mă la poza de mai jos că toate chestiile astea care făceau din rocker ”rocker” au intrat în mainstream, au fost parazitate de modă și culese pe rând pentru a fi introduse în curentul general al populației.

Poză preluată de pe bihon.ro

Poză preluată de pe bihon.ro

În anii ’90 să ai părul lung ca băiat era privit cu neîncredere. Nu exista săptămână să nu-mi primesc porția de glume pe stradă. Am și pierdut șirul dăților în care am fost făcut ”fată”, ”satanist”, ”homosexual”, în care mi s-a spus că partidul mă vrea tuns. ”Băiatu’, ți s-au rupt blugii” a urlat unul după mine odată. Și te uiți în jur azi și vezi tipi cu păr lung care nici măcar nu ascultă rock. Am văzut maneliști cu păr lung, hip-hop-eri cu păr lung (vezi Șatra BENZ de exemplu), afaceriști cu păr lung. Să porți bocanci grei vara nu mai e apanajul rockerilor deoarece exista o perioadă (recent) în care mai toate fetele purtau bocanci vara, că așa era moda. Iar de ceva vreme a intrat în modă și chestia asta cu blugii rupți. Dar rupți la modul ridicol, cam cum îi poartă fata din imaginea articolului. Rupți la modul că 30% din material lipsește. Și în caz că vă întrebați – da – se vând așa, gata rupți.

Am văzut poze nenumărate făcute în barurile din Oradea în care indivizi cu ceafă lată ridicau coarnele de diavol în aer pe piese semnate Bon Jovi sau Guns N Roses. Aparent e cool să fii rocker acum. E la modă. Toată lumea vrea să fie rocker, fie măcar și pentru o vreme. Bătăile din tinerețe la care am participat aparent au avut un rost. Am văzut poze cu vedete pop purtând tricouri cu Slayer, ba chiar și una din familia Kardashian purta așa ceva pe covorul roșu. Cântărețe ca Antonia sau fane ale ei poartă tricouri cu Nirvana pe stradă, complet cu tocuri înalte și poșetă Louis Vuitton.

Și toate astea pentru că lumea vrea să fie originală și rebelă. Toate fetele alea pe care le vedeți purtând blugi tăiați sau tricouri cu formații metal pe care nu le-au ascultat în veci sunt așa pentru că moda le-a șoptit că pentru a fi unice și rebele trebuie să își arate partea sălbatică. Gwaaaarg, mami, sunt beată, sunt rebelă. Și mi se pare amuzant cum, aparte de muzică, absolut tot ceea ce făcea dintr-un rocker ”rocker” a fost preluat de societate și prelucrat la scară largă. Așa că merg prin baruri mai departe și-i privesc tăcut pe ăia care încearcă să dea din cap cu patimă pe ”It’s My Life” al lui Bon Jovi, convinși că melodia e dură și făcând asta sunt niște duri. Și mă uit la fetele cu blugi rupți și parcă-i aud pe cocălarii de acum 20 de ani urlând după mine ”Băiatu’, ți s-au rupt blugii”. E cool să fii semi-rocker azi. E la modă să fii rebel. Să fii anti-comercial e noul trend, oricât de ironic și paradoxal ar suna.

Aștept cu interes ziua în care va fi cool să asculți Deicide sau Satyricon.