[recenzie] Jumper

Posted by on oct. 6, 2018 in Literatură | 0 comments

Acum câțiva ani am dat peste cartea după care se realizase filmul ”Jumper”. Semnată de un anume Steven Gould şi având un subiect relativ interesant, am zis să văd cum se compară aceasta cu filmul pe care-l văzusem cu câţiva ani în urmă. Am dat peste ceva diferit care se leagă doar pe jumătate de ceea ce observasem în pelicula SF.

Este povestea unui adolescent care realizează brusc că are posibilitatea să se teleporteze oriunde doreşte, atâta vreme cât are impresia locului în care doreşte să ajungă. Prin ”impresie” înţeleg orice stimul vizual, auditiv ori senzaţie lăsată de acel loc. Dacă filmul romanticizează mult şi mizează pe dramatic şi acţiune, cartea este ceea ce aş numi lectura perfectă pentru introducere în SF. Jumper este un roman cu care un copil îşi poate începe incursiunea literară în paranormal şi fantastic, este scris într-un limbaj accesibil şi extinde povestea pe parcursul a alte două romane care duc povestea mai departe.

Cu toate acestea, n-a fost greu de observat că filmul a modificat masiv acţiunea şi că a inclus elemente din romanul ulterior, respectiv Reflex. Filmul a dat o faţă concretă inamicilor eroului principal, a înlăturat frământările interioare ale acestuia, a sărit peste singurătatea care-l macină şi i-a eliminat cu totul soţia din calcul. În schimb, filmul aduce în plus o conspiraţie la nivel de societate secretă prin prezenţa urmăritorilor care au o vendetă aproape religioasă cu eroul principal şi nu doresc să-l folosească în scopuri politice şi economice precum cei din Reflex.

Există puţine similitudini între film şi carte. Dacă în Jumper adolescentul are un tată abuziv cu care nu poţi simpatiza, în film ajungem să compătimim actorul care joacă rolul paternal. Din nou, în roman eroul îşi construieşte un cuib în mijlocul unui deşert, o grotă disimulată care-i devine a doua casă şi în construcţia căreia se investesc capitole întregi. Această grotă ia formă doar în ultimele scene ale filmului şi doar ca mijloc de abandon al capului urmăritorilor eroului principal, ceea ce este de-a dreptul amăgitor. Jumper a prins ca lectură în mijlocul adolescenţilor amatori de SF tocmai pentru că prezintă în scris idealul fiecărui puşti de 14-16 ani: superputeri, independenţa faţă de părinţi şi posibilitatea de a te refugia de restul lumii oricând ai poftă să o faci. Din acestea trei filmul tratează doar evidentul şi mizează pe atracţia posibilităţii de a te teleporta.

Din aceste cauze filmul este cu mult sub nivelul romanului care la rândul său nu poate fi considerat o capodoperă. Scenele lungi de introspecţie personală au fost eliminate iar noi personaje au făcut loc celor care dădeau savoarea cărţii. S-a creat un talmeş-balmeş care trage filmul în jos şi care probabil a fost principalul motiv pentru care pelicula nu a avut succesul comercial scontat. Este exemplul ideal de carte trasformată prost în film, de exploatare neglijentă a unui subiect puternic, de detaşare faţă de scopul iniţial al scriiturii care a dus cartea spre culmile aprecierii literare şi care ar fi trebuit urmat ca pe o reţetă clară şi strictă.

Un alt factor care a ras niţel din succesul filmului a fost faptul că romanul care i-a dat naştere este lectruă pentru copii, adolescenţi în cel mai bun caz; ori filmul este clar unul de acţiune, destinat păturii mijlocii a vârstei, cu un target destul de detaşat de copii. Comparând romanul cu filmul putem spune că analizăm două lucruri diferite pe care le menţine într-o oarecare legătură subiectul central reprezentat aici de teleportare. Există puţine similitudini între cele două şi până şi personajele sunt două persoane diferite. Dacă David din roman este un teenager timid şi alienat care-şi ia soarta în mâini, cel din film este arhetipul adolescentului de succes care a avut norocul să se nască şi cu puteri supraomeneşti. Ori asta contrastează puternic cu întreg mesajul romanului.

Prin urmare, cartea, nu filmul.


Scripting fun in Linux: purifying scanned PDF files

Posted by on oct. 4, 2018 in Linux, Uncategorized | 0 comments

Am o carte în PDF care e scanată abject. Și vreau să continui să o citesc dar e dificil pentru ochi. O pagină arată cam așa:

E singura copie pe care am găsit-o online. Să o citești pe ecranul eInk al eReaderului Sony e nasol, că arată bizar și fondul e gri:

Așa că prelucrez puțin PDF-ul în Linux. Așa – la modul ”bulk”. Întâi extrag toate imaginile paginilor scanate într-un folder:

pdfimages A_place_on_the_corner.pdf corner/

Asta crează vreo 8GB de fișiere *.pbm și *.ppm. Partea mișto e că PNM-urile conțin scan-urile colilor defalcate, cu umbre cu tot, iar cele PBM negativul lor.

Fișier PNM.

 

Fișier PBM corespondent.

Vreau doar negativul: text alb pe fond negru, fără culor gălbui, umbre și alte chestii așa că șterg toate fișierele și păstrez doar ce-i *.pbm. Acum convertesc PBM-urile în PNG cu

find -name '*.pbm' -print0 | xargs -0 -r mogrify -format png

Asta crează PNG-uri în același folder și acum pot șterge PBM-urile cu

rm *.pbm

Acum am toată cartea în negativ, vreau culorile inversate. Folosim atributul -negate al lui convert:

ls -1 *.png | xargs -n 1 bash -c 'convert "$0" -negate "${0%.png}.jpg"'

Looking better already…

Ștergem PNG-urile cu 

rm *.png

Acum doar îmbunătățim contrastul JPG-urilor ca negul să fie negru 100%:

 ls -1 *.jpg | xargs -n 1 bash -c 'convert "$0" -level 60 "${0%.jpg}.jpg"'

Dăm resize la imagini ca să nu iasă un PDF gigant (fiecare coală are 4000+px lungime, nu am nevoie de mărimea asta): Folosim mogrify:

ls -1 *.jpg | xargs -n 1 bash -c 'mogrify "$0" -resize 50% "${0%.jpg}.jpg"'

Și mai rămâne doar să alcătuim un nou PDF:

convert *.jpg a_place_on_the_corner.pdf

Aici m-am lovit de problema limitării de memorie din ImageMagick: 256MB RAM respectiv 1GB spațiu stocare în cache pentru fișiere. Așa că am editat policy.xml:

sudo nano /etc/ImageMagick-6/policy.xml

Și am modificat valorile adăugând random valori mai mari:

<policy domain="resource" name="memory" value="2256MiB"/>
<policy domain="resource" name="map" value="512MiB"/>
<policy domain="resource" name="width" value="16KP"/>
<policy domain="resource" name="height" value="16KP"/>
<policy domain="resource" name="area" value="128MB"/>
<policy domain="resource" name="disk" value="20GiB"/>

Salvat fișierul și rulat comanda din nou:

convert *.jpg a_place_on_the_corner.pdf

Vă mănâncă spațiul de pe disc și durează mult (în funcție de numărul de pagini) dar își face treaba. Rezultatul e un PDF măricel dar arătos care se poate citi bine pe eReader. Am dat ulterior la mogrify încă un -resize 50% ca să fac PDF-ul și mai mic în dimensiune apoi am rulat din nou convert în PDF până ce-a ieșit ceva de vreo 122MB.

Rezultatul e mai jos:

Before and after

Crisp text on eInk.

Contrast bun. Text mult mai lizibil.

Încă un exemplu, două zile mai târziu – alt PDF:

Textul e mai lizibil așa și au dispărut și rândurile tipărite care răzbat de pe partea cealaltă a foii. Galbenul maroniu a fost înlocuit de fond alb care este permite un contrast mai bun text/background pe ecranele eInk. Petele de pe foile cărții au dispărut și ele în mare parte după conversie.

Dune: Herbert și Lynch între oglinzi paralele

Posted by on oct. 4, 2018 in Literatură | 0 comments

Dune concurează pentru titlul de ”cea mai de succes serie SF” cu Fundaţia lui Asimov şi spre deosebire de aceasta, s-a bucurat de nu una, ci două ecranizări. Cea mai reuşită dintre acestea este cea din 1984, în regia lui David Lynch. Filmul reuşeşte să surprindă cel mai bine începuturile universului cărţii şi chiar și câte ceva din complexitatea ei.

Bătălia pentru ecranizarea romanului a durat destul de mult, cu diverşi regizori faimoşi analizând oferta şi refuzând-o pe rând. Ridley Scott, de exemplu, a refuzat proiectul după succesul cu Alien deoarece a considerat Dune ca fiind prea greu de pus în scenă. David Lynch, pe de altă parte, nu avea experienţă în turnarea filmelor SF, iar ceea ce a ieşit aduce cu sine amprenta tensionată a regizorului cunoscut îndeosebi pentru pasiunea lui pentru abstract.

Universul Dune prezintă o lume îndepărtată, undeva la milenii distanță de timpul nostru, o lume alcătuită din planete aflate sub oblăduirea unui imperiu care la rândul său depinde de conglomerate comerciale, secte religioase şi maşinaţiunile politice puse în scenă de casele mai mari pe care le reprezintă. Este o epopee de mari dimensiuni care se desfăşoară pe parcursul a şase romane semnate de Frank Herbert.

Dune este considerată drept una dintre cele mai bune cărţi SF scrise vreodată, iar complexitatea ei rivalizează cu puţine serii din acelaşi gen. Succesul răsunător al romanului a dus la ecranizarea lui, iar rezultatul a fost un film de aproape trei ore în care un extrem de tânăr Kyle MacLachlan îl interpretează pe Paul Atreides alături de o la fel de tânără Sean Young în rolul iubitei acestuia – Chani.

Aproape tot ceea ce se leagă de film inspiră faimă – de la lista actorilor (Virginia Madsen, Sting, Patrick Stewart, Dean Stockwell) şi până la soundtrack-ul semnat Toto, ori contribuţia la design realizată de H. R. Giger. Întocmai precum cartea, filmul a ridicat un interes puternic în rândul populaţiei, iar încasările au fost pe măsură. 28 de ani mai târziu şi este încă privit ca unul din filmele SF care au trasat o graniţă urmă clară în nisipul cinematografiei.

Cu toate acestea, cartea este mult prea complexă pentru a putea fi sumarizată într-o singură peliculă; cu atât mai mult cu cât povestea Dunei continuă ulterior în cinci alte romane. Deşi povestea este liniară şi deci uşor de transpus în film, anumite elemente din roman n-au mai putut fi incluse în versiunea de pe marele ecran. Astfel, gândirea intricată a mentaţilor n-a putut fi pe deplin exploatată de film, iar femeile Bene Gesserit par doar ciudăţenii pentru neiniţiaţii care nu au avut contact cu cartea. La fel, intrigile politico-economice sunt atinse fugitiv de ecranizare, totul luând în cele din urmă alura unui film de acţiune prea puţin axat pe filosofia care a propulsat cartea în topurile literare.

Chiar şi pentru un regizor de talia lui Lynch a fost extrem de greu să surprindă micile detalii care ţin laolaltă povestea din Dune. Astfel, doctorul Yueh ucide fără să înţelegem cât de greu îi este să se ridice deasupra condiției sale, condiţie expusă îndelung în carte şi care cu succes reuşeşte să se întipărească bine în mintea cititorului înainte ca apogeul personajului să apuce să aibă loc.

Un alt element care este trecut oarecum cu vederea de peliculă este faptul că mirodenia de pe Arrakis – planeta pe are are loc acţiunea – este omniprezentă. O găseşti în mâncare, apă, medicamente, cafea şi mai tot ceea ce reprezintă ceva ingerabil sau adulmecabil. Mirodenia este elementul în jurul căreai se învârte întreaga poveste a Dunei, ori, dacă ne ghidăm strict după film, aceasta este slab reprezentată iar importanţa ei este devansată de nevoia de apă, lupte, intrigi – ceea c ear trebui să fie pe planul al doilea.

Ceea ce David Lynch a reuşit să facă din cartea lui Herbert a fost să zgârie suprafaţa elementelor acţiunii şi să şteargă de praf elementele psihologice, politice şi economice ale romanului. Şi asta – să ne amintim – într-un film de aproape trei ore lungime. Cu toate acestea, luat independent sau împreună cu romanul, filmul Dune reuşeşte să impresioneze şi să picteze oarecum o imagine de ansamblu a poveştii scrise. Este genul de film care-ţi stârneşte apetitul pentru lectură, lectură care se va dovedi de multe ori mai satisfăcătoare decât pelicula lui David Lynch.

Prin urmare, cartea, nu filmul.


[recenzie] Leibowitz: istoria se repetă

Posted by on oct. 3, 2018 in Literatură | 0 comments

Săptămânile trecute mi se făcuse poftă de ceva postapocaliptic și un anume titlu se tot repeta prin topurile online ale cărților de acest gen: ”Cantică pentru Leibowitz” a lui Walter M. Miller. Ori dacă trei topuri din cinci îți tot repetă să citești o carte, te supui. Așa că am încărcat cartea pe e-reader-ul meu și după vreo trei zile citeam ultimele paragrafe.

Romanul prezintă o posibilă istorie a omenirii de la un dezastru nuclear global și până în momentul în care tehnologia ajunge din nou în punctul în care e capabilă să creeze arme de distrugere în masă. Mesajul cărții e simplu dacă o luăm per ansamblu: istoria se repetă, indiferent ce-am încerca să facem.

”Cantică pentru Leibowitz” e structurată în trei părți aproape simetrice, fiecare corespunzând unui salt de aproximativ 600 de ani în viitor. Trei perioade distincte, fiecare comparabilă cu una din istoria actuală a omenirii. Prima e un fel de Ev Mediu întunecat în care religia și barbarismul domnesc prin ținuturi pustii. O mănăstire străveche se îndeletnicește cu reproducerea unor manuscrise rămase din vremurile de dinaintea apocalipsei. Preoții le copiază fidel și se consideră păstrători ai cunoștințelor omenirii. Ordinul lui Leibowitz este doar unul dintre bibliotecarii vremii, iar relicvele lor scrise variază de la scheme tehnice la manuale și romane îngălbenite. Umanitatea tocmai a trecut printr-o pârjolire în masă a cărților în încercarea de a uita greșelile trecutului, iar puținele informații care au rămas neatinse de flăcări sunt păstrate cu sfințenie.

A doua etapă corespunde Renașterii și prezintă cu totul alte personaje… cu excepția unuia. Elementul de legătură între perioadele îndepărtate de timp este un anume Lazăr, un evreu bătrân și ursuz a cărui nemurire leagă aproape întreaga istorie a lumii civilizate. În noua Renaștere oamenii încep din nou să fie interesați de ideile pierdute, să studieze fizica, științele, să observe aplicabilitatea teoriilor matematice în arta războiului. Mănăstirea Leibowitz este din nou în centrul atenției, codusă de alți călugări, ceva mai dezghețați decât ultimii. Hoarde barbare se războiesc pe cuprinsul teritoriului Nord-American împărțit acum în sectoare a căror nume rezonează cu trecutul.

A treia și ultima etapă a umanității este una similară cu cea trăită de noi în prezent. Sateliții sunt din nou în orbită, armele cu încărcătură atomică așteaptă să fie din nou utilizate, iar mănăstirea Leibowitz continuă să se teamă de soarta manuscriselor ei. Inevitabil, războiul nuclear global are loc a doua oară și ciclul e sortit să se repete.

Romanul lui Walter M. Miller îți menține interesul aprins și îți prezintă o sumedenie de personaje distincte și bine conturate. Mai mult, unele dintre aceste personaje ajung să atingă viitorul prin faptele sau creațiile lor. O statuie la a cărei alcătuire am asistat în prima parte apare în partea a treia ca obiect de decor, un simplu călugăr din al doilea Ev Mediu este declarat sfânt sute de ani mai târziu.

Mesajul cărții e că informația se menține în mintea oamenilor, că informația trăiește mai departe chiar dacă alcătuitorii ei sunt doar carne și os. Că omenirea nu se schimbă, indiferent de gradul de cultură și tehnologie, că războiul a fost dintotdeauna cel mai de seamă patron al științei.

”Cantică pentru Leibowitz” are un puternic substrat religios de care nu scăpăm nici măcar în ultimele pagini și care devine oarecum iritant de la un moment dat. Aproape totul se învârte în jurul religiei, chiar dacă aceasta a suferit anumite transformări pe parcursul a patru milenii. Religia este filonul prin care se păstrează cunoștințele omenirii și cea care salvează în cele din urmă umanitatea de la moarte.

Puterea informației este prezentată deopotrivă drept salvatoarea omenirii și distrugătoarea ei. E un cerc vicios pe care Miller îl subliniază adânc în paginile cărții. Religia este nemuritoare, atât metaforic cât și prin persoana bătrânului Lazăr care – se adeverește – așteaptă a doua venire a lui Isus.

Citim ”Cantică pentru Leibowitz” și avem ocazia să observăm naivitatea oamenilor, modul în care transformă tangibilul în superstiție și cum tocmai acest mod îi permite tangibilului să supraviețuiască. Mai mult, romanul constituie o lectură plăcută și ușoară care poate fi cel mai ușor asemuită cu un film de acțiune.

Dacă într-o zi simțiți nevoia să vă reîmprospătați cunoștințele de istorie într-un mod plăcut, luați cartea lui Walter M. Miller la purecat. Iar cine este Leibowitz aflați tot de acolo.

Blade Runner sau cum Philip K. Dick a anticipat viitorul

Posted by on oct. 2, 2018 in Literatură | 0 comments

Notă: în acest articol discut despre ”Blade Runner”, filmul din 1982, nu despre noul ”Blade Runner 2049” din 2017.

Nu poţi să vorbeşti în ziua de azi de Philip K. Dick fără să-ţi sară mintea automat la multitudinea de ecranizări de care s-au bucurat romanele autorului american. Într-o scrisoare datată cu puţin înainte de moartea sa, autorul preconiza amploarea pe care o va lua Science-Fiction-ul în viitorul apropiat şi se declara mulţumit că autorii de literatură SF vor fi la rândul lor mai apreciaţi decât au fost la începutul anilor ’80.

Când spui ”Blade Runner” te gândeşti automat la SF, dar asocierea este mai mult decât atât. Este o asociere a prezentului, asta deoarece filmul a reuşit să transpună extrem de bine realitatea de care oraşele americane din ziua de azi se bucură. Cu mici excepţii, atmosfera din film oglindeşte străzile mizere din Los Angeles-ul lui 2012, cu ploaia şi fumul şi mulţimea pestriţă multiculturală.

Cu toate că la vremea lansării filmul a fost un eşec, pe parcursul timpului, ”Blade Runner” a căpătat statutul de ”cult movie” printre fanii genului şi a dat startul unei isterii a ecranizărilor romanelor lui Philip K. Dick. Ceea ce doar fanii autorului american ştiu este că filmul este pe cât de reuşit pe atât de diferit de romanul care i-a dat naştere.

Povestea lui ”Visează androizii oi electrice?” (”Do Androids Dream of Electric Sheep?”) începe în 1968, odată cu publicarea romanului. Ecranizarea are loc mulţi ani mai târziu, pe la începutul anilor ’80 şi după lungi tergiversări care s-au întins pe parcursul a 2-3 ani. Aparte de distanţa dintre cele două elemente, ceea ce e şi mai şocant e faptul că romanul şi filmul au extrem de puţine în comun. Rick Deckard din roman este cu totul altă persoană faţă de hotărâtul şi flegmaticul Deckard din film. Dacă ultimul are o aură de noir datorită înfăţişării lui şi rolului de detectiv mulat pe stereotipul anilor 50-60, Deckard-cel-din-carte este un om oarecare ce nu reuşeşte să iasă în evidenţă printr-un caracter puternic sau acţiuni ieşite din comun.

La fel – acţiunea din film este radical diferită de cea din roman. În carte urmărim visul lui Deckard de a avea propria lui oaie electrică într-o lume în care animalele sunt extrem de rare iar până şi deţinerea unui specimen robotizat este un lux pe care nu multă lume şi-l permite. Mai mult, Deckard-cel-din-carte este căsătorit, pasionat de o pseudo-religie numită Mesmerism şi are o anumită viaţă socială care contrastează puternic cu alura de lup singuratic înfăţişată de Harrison Ford în filmul lui Ridley Scott.

Testul Voigt-Kampff, personaje precum Sebastian (J.R. Isidore în roman), Pris, Rachael şi faptul că ambii eroi sunt detectivi sunt cam singurele elemente de legătură dintre carte şi film. Hăul dintre cele două se datorează în primul rând celor 2-3 scenarişti care au scris şi rescris povestea ce avea să devină peliculă şi în al doilea rând lui Ridley Scott care a avut un aport specific cinematografiei care l-a consacrat. Au existat şi controverse cu privire la scenariu în momentul în care primul scenarist care urmase îndeaproape firul epic din roman s-a trezit că lucrarea îi este bastardizată de un al doilea scenarist tocmit de casa de producţie. Într-un final, graţie geniului lui Ridley Scott şi sugestiilor echipei de filmare, ”Blade Runner” a devenit ceva atât de puternic şi de avansat şi de complex, încât a trebuit să treacă două decenii până ce lumea să realizeze că filmul a fost nu doar profetic dar şi o lucrare de geniu.

Am amintit că romanul şi producţia cinematografică au extrem de puţine lucruri în comun, aşa că e normal să ne punem problema simplă ”care ar merita primul loc?”. Deşi e o chestie de gust, tind să afirm că ”Blade Runner” este una din puţinele instanţe în care filmul bate cartea detaşat. Este mult mai avansat, mai profund, mai un plin de sentiment decât romanul haotic şi pe alocuri confuz al lui Dick. ”Visează androizii oi electrice?” este o carte pentru cei iniţiaţi în ale SF-ului, ceva deloc accesibil celor care sunt doar curioşi ori vor să facă cunoştinţă cu Philip K. Dick.

Filmul pe de altă parte este perfect pentru iniţiere în SF-ul cinematografic şi a avut un impact clar asupra modului în care SF-ul este perceput acum. Cu un soundtrack superb semnat Vangelis, un regizor precum Scott şi nume grele precum Rutger Hauer, Sean Young ori Harrison Ford, filmul devansează cartea care cel mai probabil ar fi rămas obscură fără Blade Runner.

Şi dacă încă nu sunteţi convinşi, aflaţi că până şi Philip K. Dick a recunoscut că ceea ce Ridley Scott a făcut din romanul său este ceva spre care el, ca autor, n-ar fi putut întinde mâna.

Sfatul meu este să urmăriţi filmul cu atenţie. Romanul lăsaţi-l pentru o zi ploioasă din viitorul îndepărtat.


[recenzie] Toate drumurile duc la Roma

Posted by on oct. 1, 2018 in Literatură | 0 comments

Doream de multă vreme să citesc un roman de ficţiune despre gloria Imperiului Roman. Mânat de filme precum ”Gladiator”, seriale gen ”Spartacus” ori mai-vechiul ”Rome”, am decis să pun la încercare ”Centurionul” lui Simon Scarrow. Sincer să fiu, mă aşteptam la… altceva. La ceva nu atât de condensat (per ansamblu) poate, la puţin mai multă acţiune şi politică.

”Centurionul” continuă povestea lui Macro şi Cato, doi ofiţeri romani a căror poveste începe cu vreo 6-7 cărţi în urmă şi care acum sunt comandanţii câte unui grup de soldaţi (cetăţeni romani, respectiv auxiliari) ce trebuie cu orice preţ să cucerească şi să apere cetatea Palmirei. Povestea urmăreşte modul în care maşinaţiunile politice ale Romei influenţează viaţa omului de rând şi felul în care un soldat de infanterie este doar o frunză în vântul politic al marilor puteri.

Romanul îţi imprimă destul de bine rigurozitatea armatei dar şi dedesubturile ei, cu mici incursiuni în viaţa privată a ofiţerilor şi un strop mic de iubire. Mai important – aflăm cum se raportează la puterea Romei alte state armate precum Parţia sau Palmira. Cum aliatul de azi e inamicul de mâine, cum nu mereu romanii sunt cei care deţin puterea absolută într-un caz dat şi cum regulile războiului devin şubrede atunci când doar una dintre părţi este dispusă să le respecte.

Majoritatea acţiunii din roman se petrece în cetatea Palmirei unde prinţul Artaxes şi-a trădat tatăl – pe regele Palmirei – iar prinţul Balthus s-a aliat cu Legiunea a Zecea şi A Doua Cohortă Iliră în încercarea de a-i nimici pe rebeli. Ca şi ofiţeri conducători ai celor două grupări romane, Macro şi Cato trebuie să se folosească nu doar de arme dar şi de minte pentru a supravieţui.

Romanul are momentele lui de glorie iar bătăliile sunt descrise în cele mai mici detalii, însă per ansamblu nu m-a motivat să continui lectura ”Gladiatorului” care constituie cotinuarea poveştii. Poate fi şi o chestie de gust la mijloc, dar istorisirea mi s-a părut pe alocuri tărăgănată şi plină de inutilităţi ori detalii lipsite de interes. Asta nu înseamnă că ”Centurionul” nu are meritele lui: descrierile sunt la nivel aproape cinematografic, incursiunile în mintea lui Cato dese iar pe Macro ajungi să-l îndrăgeşti rapid. E o lectură relativ uşoară, fără prea multe artificii de limbaj, o poveste lungă care merge la pas mărunt. Dacă eşti un amator al detalilor atunci cartea este petru tine. Dacă vrei un ritm mai rapid de la lectură, nervii îţi vor fi puşi la încercare.

În ceea ce mă priveşte, savoarea romanului o constituie tehnicile de luptă, organizarea riguroasă a soldaţilor şi modul în care aceştia se comportă în perioadele imediat următoare bătăliilor. E interesant să faci o paralelă mentală cu armatele din ziua de azi şi să observi că, aparte de instrumente, nu multe s-au schimbat. De remarcat totodată atenţia pe care Simon Scarrow a acordat-o păstrării veridicităţii faptelor istorice şi modul în care autorul a adaptat pe alocuri scenele astfel încât acestea să se poată îmbina perfect în poveste.

News from the Interzone – 30 septembrie 2018

Posted by on sept. 30, 2018 in Linux, Literatură, Psihologie, Sociologie, Uncategorized | 0 comments

Zile pline și agitate. Am fost în Cluj câteva zile la o conferință națională de psihologie: ”Psihoterapia Cognitiv-Comportamentală: O abordare Integrativă și Multimodală”. Prof. univ. dr. Daniel David a ținut prelegerea ”De ce CBT este standardul de aur in psihoterapie?”, Prof. univ. dr. Doug Mennin a ținut simpozionul ”Addressing the Complexity of Self-Referential Anxiety and Mood Disorders with Mechanism-Targeted Psychosocial Intervention” iar Prof. univ. dr. David Fresco a continuat sesiunea plenară cu ”Seeing Clearly in the Mind’s Eye: The relationship of decentering to mood and anxiety disorders and health behavior change?”. Tot în prima zi am participat la un worksop ținut de Lect. univ. dr. Diana Cândea și Drd. Samuel Bud – ”Utilizarea strategiilor de tip mindfulness în tulburarea de personalitate borderline”.

Prof. univ. dr. Daniel David – Universitatea Babeș-Bolyai Cluj.

 

Prof. univ. dr. Doug Mennin, Teachers College – Columbia University, USA.

 

Prof. univ. dr. David M. Fresco – Kent State University, USA, Co-Director of the Kent Electrophysiological Neuroscience Laboratory (KENL).

 

Drd. Samuel Bud – Universitatea Babeș-Bolyai Cluj.

S-a mai vorbit despre terapia asistată de roboți, integrarea strategiilor derivate din psihologia pozitivă în intervențiile cognitiv-comportamentale, despre intervenții transdiagnostice în tulburările emoționale ale copiilor și despre coaching-ul cognitiv-comportamental. A doua zi Prof. univ. dr. Daniel David a ținut workshop-ul ”Psihoterapie cognitiv-comportamentală integrativă și multimodală, augmentată tehnologic, în tulburări de tip anxios și depresiv (cu simptome psihotice)” unde s-a vorbit mult despre tehici terapeutice asistate de realitatea virtuală și tehnologie. Deși recunosc că în tratarea fobiilor e eficient să-l pui pe fobic pe marginea unei cascade virtuale ca să faci expunere progresivă, am dubii serioase în privința eficienței terapiei asistate de un avatar 3D când vine vorba de alte tulburări (anxioase, depresive ori de altă natură).

Prof. univ. dr. Daniel David.

Dacă tot am fost în Clujul ăla rece și aglomerat am făcut o vizită și la librăria ”Bookstory”. Ultima mea carte era pe raftul din fața intrării la ”noutăți”. Făcut poză ca orice autor care-și mângâie pe ascuns ego-ul.

Vorbind de Tainele psihologiei m-a întrebat Deea de la editură ce truda am făcut prin 19-20 septembrie pentru că a plouat cu comenzi în acele două zile. Păi apăruse un articol despre mine în Bihoreanul și avea link pus către carte: ”Psihologul orădean Răzvan T. Coloja a lansat o nouă carte: Tainele psihologiei, 176 de curiozităţi

Și mi s-a pus pata pe Elijah Anderson și problema americanilor de culoare așa că ieri m-am pus să citesc un studiu sociologic de-al lui din 2012 (”The Iconic Ghetto”) ca să văd cum diferă de disertația lui din anii ’70 ”A Place On the Corner”.

În rest am dat niște declarații ca psiholog într-un articol din ”Adevărul”: ”Facebook provoacă dependenţă pentru că ne dă ceea ce ne dorim: un public care ne adoră şi ne ascultă aproape necondiţionat”.

Zile pline la cabinet. A trebuit să-mi programez clienții în jurul conferinței naționale amintită mai sus ceea ce mi-a dat tot orarul peste cap.

Și vorbind de orar, de mâine sunt în mod oficial student anul II la Sociologie, nivel licență. Luni deja am cursuri, am primit orarul. Câteva mi le pot echivala cu studiile de pe celelalte diplome, la restul îmi propun să particip cât de des pot. Am deja niște idei de lucrare de licență – vreau să mă apuc s-o termin din timp ca să mă pot concentra pe cea de doctorat. Zilele astea cum am vreme mai citesc niște studii pe Sony. Și nu – încă nu am apucat să-i fac partea a doua a review-ului video dispozitivului.

În schimb azi am publicat un nou articol pe Psihoradea: ”Scurt tutorial video R”. Îl postez și mai jos. Sunt câteva din bazele utilizării R direct din consolă, fără R Commander sau alte interfețe grafice. L-am inserat și-n blogul Cercului de Cercetare Sociologică a Școlii Doctorale de Sociologie din cadrul Universității Oradea.

What else? Ah – da: a apărut numărul 7-8 al revistei ”Familia” în care apare și proză scurtă scrisă de mine. Ceva super-dement și fucked-up. PDF-ul văd că încă nu e disponibil pe site-ul revistei, chit că a aprut deja în formă tipărită. Dar îl am eu aici (doar partea mea de revistă). Povestirii îi spune ”Într-o zi cu soare, la neuropsihiatrie”.

Revista ”Familia” – Nr. 7-8/2018

Luni am o groază de chestii de făcut: de achitat taxa la doctorat (pe cea de la licență am achitat-o deja), de mers la cursuri, de cunoscut colegii, de echivalat credite, discutat pe la secretariat lucruri. Am de mers la Finanțe, de trimis un pachet prin poștă. Ieri noapte am dat iar iama în Aliexpress și m-am ușurat de vreo $100. M-am uitat și pe eBay și Amazon pentru că încă mai caut o husă cu coperți tari pentru Sony DPT-RP1/B; cea oficială e nasoală (din câte am citit) iar alternativele sunt chinezării cu rating mic și comentarii nervoase de la clienți. Așa că am să-mi iau un shock enclosure pentru laptopuri și dispozitive de 13”, de-ăla cu coperți dure și fermoar. Cu ăla mă simt safe să duc eReaderul la facultate sau prin cafenele.

Ieri noapte am modificat un site pentru cineva. Era un Joomla 1.5. N-am mai lucrat în Joomla 1.5 de secole dar se pare că mai țin minte încă de unde se fac chestiile. A fost mișto să revizitez interfața aia de administrare în care am petrecut luni întregi pe vremea când vindeam site-uri făcute în Joomla. Între timp updatam pachetele din CentOS și lăsam OpenShot să facă randarea clipului video a tutorialului R de mai sus. A durat o vreme, că e HD și prima oară l-am făcut peste 720p uitând că oricum consola BASH din clip nu strălucește la rezoluția aia; așa că randat din nou la 720p ca să fim oameni normali totuși.

Am pus pe GitHub o întrebare despre un set de scripturi Python (dpt-rp1-py) acum vreo 2 săptămâni. Problema e că branch-ul setului în care am pus întrebarea e efectiv pustiu. Nu răspunde nimeni. Dacă știe careva răspunsul la problemă trântiți cu un e-mail în mine.

După cum ați văzut am început să postez din nou recenzii de carte aici pe blog. Mai am câteva în drafts, le dau drumul în zilele următoare.

Am gătit mai puțin zilele astea (lipsă de timp, plecarea la Cluj). Dar au ieșit chestiile astea totuși (din ce-am mai apucat să pozez):

Garlic bread with cârnați und cheese. Așa – la cuptor, să aibă vecinii o bucurie. Cu oregano deasupra biensur…

 

Făcut și-o ciorbă cu păsulă și cârnat afumat și-a ieșit delicioasă. Not too spicy, not too salty, just right.

 

Garlic bread with sausage and cheese. Oregano on top, tomatoes, one boiled egg and raw carrot slices.

În rest m-am distrat făcând pandantive și trecând texte demente peste pozele lor postate pe Facebook:

Pandantiv cu sânge cu viață eternă. Disponibil în variantele B1 și O Negativ. Vampirii sângerează rar și puțin și de aceea a fost extrem de greu de recoltat. Vindecă de râie, pojar, gută și conferă viață eternă.

 

Dintotdeauna te-ai uitat curioasă în sus și ți-ai dorit să porți Carul Mic la gât. Să te poți orienta în spațiu în funcție de stele în caz că te pierzi noaptea prin cartier. LOOK NO MORE! Pandantiv cu Ursa Minor – îl potrivești după Steaua Polară și afli unde ești. Folosește tehnologia de navigație a străbunilor noștri vikingi, veri primari cu dacii.

 

E cât un ban în dimensiune dar face cât mai mulți bani.

 

Pandantiv cu pastilă cu magie cu fum dubios-albastru. Conține chestii în doze reglementate de lege vă rog domnule polițist să nu mă băgați la zdup pentru că nu e droguri.

 

Pandantivul cu contact ceresc.

 

Protects against the common cold, sour throat, salty taste in mouth and mucus. *Does not protect against bears.

 

”Gear of the Sea”

 

It heals your soul and protects from Gipsy curses.

 

”Blood and Milk”

 

M-am pus azi să fac flyere noi pentru cabinet. Primul mi-a luat vreo oră în Inkscape. Dar a ieșit OK:

Și am citit că PSD ar cam vrea să nu mai discute lumea atât de liber pe rețelele de socializare, că prea se pune de proteste în viitorul apropiat și nu strică să oprim din fașă orice tentativă de organizare.

Întâmplător, teza la care lucrez de un an ca doctorand al Școlii de Sociologie din cadrul Universității Oradea poartă titlul ”Rolul rețelelor de socializare online în cadrul protestelor stradale”. Așa că am să vă rog să mă credeți pe cuvânt când scriu că 1. am citit din scoarță-n scoarță destule studii sociologice pe această temă și 2. știu ce vorbesc când afirm următoarele.

Orice stat totalitar – fie că vorbim de Iran ori Egipt – se teme de rețelele de socializare. Orice protest major care a reușit sau nu să răstoarne dictatura în ultimii 10 ani s-a mobilizat, organizat și informat prin intermediul Facebook, Twitter sau al altor rețele de socializare. Prin urmare Facebook reprezintă o amenințare pentru orice dictatură deoarece nu poate fi controlat decât prin tăierea curentului iar oamenii de acolo se informează reciproc făcând abstracție de știrile false, propagandă ori minciunile vehiculate de guvern. O minte informată e o minte care poate decide să ridice pancarta și – eventual – pumnul în aer. Așa că-i tai mijloacele de comunicare sub pretextul apărării statului de drept și-i ții sub supraveghere pe agitatori. Ai dat semne online că ești împotriva curentului? Te luăm la o discuție la secție pe motiv că ți s-a furat bicicleta. Postezi mesaj de mobilizare la protest pașnic? Te portretizăm rapid ca pe un demon violent care vrea să fure pensia bătrânilor și trântim gratiile în urma noastră. Doar legea ne-o permite, că de-aia am votat-o.

În nici un an această inițiativă va fi adoptată. Probabil mai repede decât mai târziu. Moment din care oricine postează meme-uri cu Dragnea nu va fi nevoie să fie luat la rost ori acuzat de terorism; va fi îndeajuns Sabia lui Damocles care va plana peste întreg online-ul românesc pentru a controla mulțimea și informația. ”Le dai Like ălorlalți, te-am ars!”

Dacă vi se pare că exagerez sau considerați mesajul ca fiind doar alarmist v-aș ruga să aflați că exact aceleași lucruri s-au întâmplat în Iran, Egipt, Tunisia, Coreea de Nord, Turcia și alte state cu un grad de civilizație apropiat de cel al României, conduse tot cu mână de fier.

Recep Erdogan a exclamat la un moment dat că ”există acum o amenințare ce se numește Twitter”. PSD face același lucru acum cu Facebook.

Români ai clasei medii și superioare: ați vrut o voce; acum n-o veți mai avea nici pe aia…

Iar azi fiind duminică e zi de citit, scris articole și făcut toate chestiile decalate de călătoria la Cluj.

Excelent.

Salut, sunt Johnny și-am fost milenial de când mă știu…

Posted by on sept. 29, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Am știut că trebuie să mă pun să scriu textul ăsta după ce la vreo 15 minute după ce-am terminat de citit articolul lui Johnny încă înjuram râzând prin bucătărie așteptând ca apa fierbinte să se transforme în cafea.

El e Johnny, milenialul.

E important să știm cine e Johnny. Johnny Uzan. Ei bine, Johnny e ăsta de mai jos. Cel puțin asta e poza lui de profil de pe Twitter unde are cont de prin decembrie 2017. Și asta e important: faptul că are cont de nici un an. Vom vedea mai încolo de ce.

Și Johnny Uzan ăsta a scris un articol pe Medium: ”College is Dying, Design Your Own Education.”. Am preluat piesa de atac așa cum e ea – cu punct la final de titlu. Pentru că titlul e cel care mi-a atras atenția. Cum adică moare universitatea? De ce moare? Cum adică să-ți proiectezi propria educație? Din ce mai exact?

Ne spune Johnny.

Știți chestia aia vâscoasă și nedefinită ce rămâne pe bocanci iarna după ce-ați zdrobit toată lapovița cu noroi? E important ca înainte să încep să-l sufoc pe Johnny cu fața într-o găleată cu mâzgă de-aia să vedem exact cine e Johnny. Băiatul se recomandă astfel pe Medium: ”On a quest to optimize for judgement. Coder, Writer, Poker Player. I write on Books, Mental Models, Strategy, Psychology, Crypto, Investing & Self Development.”

Dacă nu m-a prins definitiv partea cu ”Poker Player” atunci m-a agățat iremediabil cea cu ”Crypto”. Ăsta-i de-al meu, mi-am zis; de-ăla care a investit în Bitcoin și încă speră. Milenialul perfect: exeget financiar, autodidact, citește cărți de dezvoltare personală și scrie articole de psihologie pe baza acelor cărți de dezvoltare personală. Că așa-s toți cei care citesc cum să devii faimos ori zen în 100 de zile: ajung să predea și ei chestii de viață după ce-au citit pe sărite platitudini vândute cu $55 volumul. Omul e și cu ”Modele Mentale”, ceea ce sună criptic și mă face să wow efectiv, ca atunci când David Copperfield izbește o frunte în zid și toate bucățile de craniu spart se transformă în porumbei. Stategii, crypto, psihologie – e mișto; citim.

Și ce zice omulețul ăsta? Păi că universitățile sunt cam nașpa pentru noua generație. Și cad de acord cu el imediat pentru că nivelul învățământului din SUA scade de la an la an. Johnny începe dur:

College is dying.

Apoi spune că nu se referă la instituții, că alea mai rezistă vreo zece ani după calculele lui. El se referă la pa-ra-dig-mă. Și explică imediat mai încolo ce înțelege el prin ”paradigmă”. Așa – pe puncte:

1. Select a single field of study.

E nasol. Trebuie să alegi un singur domeniu, nu cinci cărți ca la poker. E inadmisibil că învățământul superior încorsetează studentul într-o singură specializare în loc să-l învețe de toate, ca-n liceu: croșetat, istorie, carting, League of Legends, matematică…

2. Part with mobility and optionality + tens of thousands of dollars.

Și mai nasol: costă. Dar mai nasol decât faptul ăsta e că te privează de mobilitate mă. Și de opțiuni. Trebuie să efectiv stai acolo la cursuri în loc să fii mobil ca Johnny care are opțiuni, nu ca ăia cu facultate: modele mentale, Bitcoin și Twitter. Johnny nu crede că e un troc corect: să primești educație în locul lipsei mobilității, tu fiind obligat să stai în bancă și să asculți când ai putea fi prin parc, hai-hui, cu ochii-n telefon și neatent la drum. Adică mobil.

3. Commit to a 4-year investment while having little clue how your chosen field works in the real world.

Aș fi de acord aici cu autorul dacă n-aș ști că liceele din SUA au consilieri și că acea consiliere e gratuită. Și că poți merge la consilierul școlar să-ți spună ce e aia ”Drept” sau ”avocat” sau ”inginerie spațială” și de ce n-ar trebui să dai la ”Gender Studies” pentru că vei muri de foame ca restul feministelor cu barbă. În plus, Johnny era complet informat când a intrat în liceu (presupunând că-l are) și știa din start în ce se bagă, nu? Nu ca ăia care dau la facultate și nu știu la ce să se aștepte.

4. Have a central planner dictate what’s worth learning within your field.

Asta mi-a plăcut. Johnny citește cărți de dezvoltare personală scrise de chimiști și jucători de poker dar n-are absolut nicio problemă în a afirma că un profesor cu doctorat în câmpul lui de activitate și vreo 20+ de ani experiență în spate n-ar trebui să-i dicteze milenialului ce merită învățat și ce nu. Pentru că nu e corect și te limitează. Lui Johnny nu-i plac oamenii care-i spun ce să învețe, lui îi place să-și aleagă singur, ca un milenial ce se respectă, și propovăduiește criptomonezile, acum – când Bitcoin a plonjat la $6700.

Johnny – omul fără șef.

5. Have teachers assigned to you with little room for choice.

De luat aminte: autorul știe mai bine ce profesori vrea. Lui Johnny i-ar plăcea să stea după o oglindă dublă și să privească la zece bărbați și femei aliniați în fața unui zid în timp ce-și mângâie doct barba de milenial: ”Ăla. #3. Ăla cu sacou verde. Îmi place verdele. Șiii… hmmm… o iau și pe ea, #8; are sâni mari. Oricum toți predau istorie dar măcar așa am ce să văd la curs. Da – latte machiatto cu miere și puțină scorțișoară vreau, dar nu foarte fierbinte vă rog; și-n pahar de carton recilabil please. Unde rămăsesem? Mda. Cred că-l iau și pe ăla cu #6 – are față de om inteligent.

6. Focus on the theoretical over the practical, memorization over problem-solving.

Asta e placa preferată a prostului: teoria nu are valoare, practica în schimb da. Ăsta e coiful cu pene cu care defilează fiecare milenial sau Gen Z a cărui durată de atenție rivalizează cu cea a unui hamster: prea multă teorie, prea greu, eu vreau chestii practice. Desigur, când îl pui la practică și nu știe să facă nimic trântește indignat cârpa pe strung și urlă că nimeni nu l-a învățat să-l folosească, de unde se pornește sau de ce-ar trebui el să ascută un cui. Johnny nu vrea să memoreze, el vrea să rezolve direct problemele; să se axeze pe soluții, nu pe învățat. Asta e o altă placă preferată a incapabilului: nu sunt în stare să rețin dincolo de a treia frază așa că voi blama sistemul, definițiile stufoase, cuvintele ciudate și lipsa de activitate în rezolvarea de probleme. Teoria ne omoară, lăsați-ne cu teoria, noi vrem să învățăm lucruri practice. Cum ar fi umplutul pungii cu zarzavaturi la mini-marketul din cartier ori tăiatul de bilete la cinema.

7. Learn from people without skin in the game.

Aici Johnny e pur și simplu adorabil de nucă. Autorul afirmă că profesorii universitari nu au pielea tăbăcită în câmpul lor de activitate, AȘA CA EL. Pentru că e absolut logic că oricine poate să ajungă să predea psihofarmacologie și nu e absolut necesar să lucrezi în sistemul medical ca să știi ce vorbești. Nu. Johnny ȘTIE că oamenii ăia n-au experiență și – deci – habar n-au ce vorbesc. Pentru că doctoratele în SUA se obțin așa – ca timbrele: mergi la poștă și ceri diplomă, nu e neapărat nevoie să fii neurochirurg ca să ajungi să predai cum să tai în lobul parietal cu ciobul de sticlă de bere.

8. Rely on a document provided by an institution to prove that you learned something.

Aici – recunosc – am înjurat urât. Am zis de morți ceva, nu reproduc.

Autorul e în ton cu milenialii din România: ”e o hârtie, n-am ce face cu o hârtie, eu nu vreau să fiu încorsetat și n-am nevoie de o hârtie ca să dovedească faptul că…”. De-aia e rata de promovare la Bac undeva pe la 50%: pentru că tineri ca Johnny consideră că n-au nevoie să dovedească faptul că ei au învățat ceva. Ei oricum știu mai bine ce și cât au învățat și asta e tot ceea ce contează. Validarea unei instituții o văd ca pe flegma de pe pavaj. Asta până în momentul în care nu se pot ridica dincolo de ”controlor bilete” pentru că n-au Bac (sau un scor SAT decent) și-ar fi în stare după 5 ani de foame să umble în patru labe pe stradă încercând să-și aducă aminte unde văzuseră flegma aia, că parcă ar vrea s-o lingă acum de foame ce le e.

Tot aud chestia asta cu ”nu mă validează pe mine o hârtie”. Bun – nu spus cu fix aceste cuvinte ci mai degrabă sub forma lui ”ke shi fac i-o cu bacul”. Zeci de mii de tineri mileniali și Gen Z se bat unii pe alții pe umăr asigurându-se reciproc că studiile superioare-s pentru proști. După care cer bani împrumut de la părinți și cumpără Bitcoin ca Johnny. Sau îi bagă la poker, ca Johnny. Sau în cursuri de dezvoltare personală în încercarea de a afla ce e în neregulă cu ei. Fix ca Johnny.

Nu man, nu: n-ai tu nevoie de un document care să dovedească faptul că tu știi atâta vreme cât tu știi că știi. Știi? Iar după ce nici al optulea angajator nu te crede pe cuvânt că tu ești jurist care știe meserie chit că n-are diplomă poți să începi să trântești nervos din picioruțe în holul companiei, complet bulversat că tactica nu funcționează. Tu ești om de cuvânt, le-ai spus clar că știi – deci ȘTII. De ce nu te crede nimeni și-i angajează pe ăia cu șapte ani de Drept în spate? Atâta tam-tam pentru o hârtie?!? Ntz.

Johnny al nostru continuă articolul cu statistici despre cât de scumpă e educația în SUA. E greu să-l contrazici aici și presupun că știe ce zice când afirmă că rămâi cu o datorie de vreo $30.000 după patru ani de studii superioare la o universitate mai acătării. Dar cum Johnny milenialul are coeficientul de inteligență al unui cub din fag trage rapid concluzia că nu banii sunt problema ci faptul că trebuie să-i plătești. Jur de mint. Citiți textul. Johnny e supărat că – datornic fiind ca fost student – ești privat de a-ți urma visele de a călători ÎN FUCKING ASIA DE SUD-EST. Ah – acele țări exotice și calme pe care milenialul cu datorii la universitate nu le va vedea niciodată: LAOS, BURMA, VIETNAM. Și – desigur – TIMOR-LESTE. Jur că a trebuit să caut pe Google ce talpa lui Behemot e Timor-Leste, pentru că în viața mea n-am auzit de țara asta în care milenialul visează să aibă aventuri și revelații zen. Păi hai să vă zic eu ce e Timor-Leste: e Timorul de Est, 15.410 km2. Are o populație de 1 milion de oameni și 15 limbi naționale (!) printre care se numără atauru, habun, makuva, tokodede și fataluku. Johnny vrea să învețe cum se spune corect în fataluku ”caut loc de muncă, car și lucruri grele, tai și bambus dacă trebuie”.

Ah – toate acele țări civilizate în care cei din Gen-Z nu vor apuca să facă febră tifoidă din cauza maleficelor diplome universitare: Tailanda! Cambogia! Indonezia! Cum nu va apuca el să urce pe Phnom Aural delirând în plin episod de malarie într-o khmeră aproximativă: ”prĕəh riəciənaacak kampuciə!!!” (ce se traduce libertin prin ”sunt cetățean american și familia mea va plăti răscumpărarea dar vă implor nu mă mai călcați cu opincile!!!”).

Johhny milenialul scrie un articol și zice că el vede oportunități neexplorate în chestia asta.

Tot el continuă încrezător cu ”greaua moștenire” pe care o lași părinților prin student debt după care sare direct ca ceea ce voia să zică defapt de la bun început: că el a citit niște chestii. Și Johnny – această scândură inutilă a societății – bagă o listă lungă de cărți de self-help cu titluri dubioase și autori de care n-au auzit nici măcar vecinii lor: Nassim Nicholas Taleb, “The Case Against Education” ori Malcolm Gladwell. I-am căutat pe Google ca să mă asigur că nu-s eu tâmpit și vag necitit. Și știți ce-am aflat? Că toți ăștia menționați de Johnny – acest milenial util ca un testicul atrofiat – sunt absolvenți de facultate și doctoranzi cu PhD prin Franța și Canada. Pe ăștia îi scoate Johhny milenialul, investitorul bitcoin și jucătorul de poker la înaintare când vorbește despre inutilitatea educației superioare. Am aplaudat încet, cu mâinile ridicate.

Autorul bate câmpii ulterior despre criptomonede, despre cum poți avea acces la cursuri online în loc să mergi la facultate și ce mișto ar fi să trăiești din blogging cât călătorești prin Vietnam. Apoi urmează o poză stock photo sub care scrie ”A beautiful photo of rice terraces in Vietnam” moment în care Johnny – tipul ăsta tânăr cu gradul de perspicacitate al unei țevi de plumb – continuă haotic cu ”nu trebuie să faci 4 ani de Informatică ca să dezvolți jocuri când poți downloada Unity Game Engine gratis de pe net, duh!”. Face apologia întreținerii relațiilor business pe Twitter, vorbește despre ce mișto e să înlocuiești doctoratul cu niște tutoriale video Udemy și cum, în loc să ”memorezi istoria artei” e mai important să iasă bine logo-ul ăla pentru ”clientul pe care l-ai recrutat pe Upwork” (atenție – TU l-ai ales pe client, nu EL pe tine, cum de altfel e și normal). Vorbește despre ceva numit – mi-aș dori să glumesc – “Lambada School”, care e pe tot atât de școală pe cât sunt eu de birmanez. Johnny ne lămurește că “Lambada School” e un fel de firmă care te educă și-o plătești după aceea, după ce ți-ai găsit un job. Adică – ah Johnny, tu, legumă a generației tale – fix ca student debt-ul ăla malefic din SUA dar fără o diplomă validă, right?

Articolul se încheie cu ”știi ceva? poate totuși nu e rău să mergi la facultate”.

Jur de mint.

Și țineați minte cum la începutul textului spunea, că Johnny ăsta are cont Twitter numai de vreo 9 luni? Nah – lăsați ideea asta să se scurgă încet printre faldurile creierului cât meditați la cum pune el accent în text pe importanța dezvoltării relațiilor de business pe Twitter. Săru’mâna Johnny – ești succes. În caz că sunteți curioși, Johnny postează pe Twitter platitudini zen despre firavul vieții, despre cum meditația, râsul și fitness-ul sunt gratuite iar asta face viața minunată. Printre tweet-urile mele preferate se numără ”Following a truly great mentor for 5 years is better than following 5 good mentors for a year” (nota bene: asta după ce-a vorbit cu bărbia sus despre cum n-ar trebui să te limitezi la un singur câmp al educației) și ”Most non-fiction bestsellers deliver less value per word than quality blog posts on the same topic. How come they still sell?”.

”A beautiful photo of rice terraces in Vietnam”. AM O IDEE! CE MIȘTO AR FI SĂ FAC BLOGGING DIN CÂMPUL DE OREZ TAIVANEZ!

Închei cu cireașa de pe tort – un tweet din 15 septembrie semnat ”Johnny Uzan”:

”Always bet on yourself. If you won’t, who will?”

Păi nu angajatorii, Johnny.

Nu angajatorii…

[recenzie] Parfumul – povestea unei crime

Posted by on sept. 29, 2018 in Literatură | 0 comments

Puţine filme au întâlnit asemenea dificultăţi în regizare precum ecranizarea Parfumului lui Patrick Süskind. Poate doar Naked Lunch s-ar număra printre ele, deşi absurdul este mult mai uşor de reprezentat şi poţi jongla cu acesta ca regizor după bunul plac. Când vorbeşti despre Parfumul trebuie să ţii minte că mirosul este poate cel mai greu de interpretat vizual şi că asta implică o mulţime de scene lăsate la voia interpretării. Poate de aceea Perfume: The Story of a Murderer nu reuşeşte să surprindă pe deplin esenţa romanului, iar filmul mizează mai mult pe elementul psihologic redat de acţiunile şi mintea eroului principal.

Romanul lui Süskind întoarce pe toate părţile tema mirosului până ce aceasta capătă proporţii de obsesie; o face în modul în care Dune a lui Frank Herbert tratează ideea de sete, poate la un nivel mai înalt decât aceasta. Dacă în scris mirosul reprezintă o încercare dificilă de reprezentare, în cinematografie e nevoie de cadre lungi şi ambigue pentru a reda cât de cât ideea de aromă sau iz.

Astfel, filmul face uz din abundenţă de imagini sugestive care trimit privitorul spre conceptul de miros: o piaţă mizeră, cadavre în putrefacţie, flori, fructe. Cum dialogul lui Grenouille este aproape inexistent, producţia cinematografică se foloseşte de dialogul personajelor auxiliare pentru a nu menţine privitorul ocupat doar cu peisaje şi artificii vizuale menite să facă trimitere spre introspecţii ori idei mai profunde. Asta în schimb transformă pelicula într-un simplu film de acţiune în spatele căruia doar intuim că se află ceva mai adânc, un simplu thriller despre un criminal în serie care are motivele lui ascunse de a ucide.

Cu toate acestea,  Perfume: The Story of a Murderer se descurcă destul de bine în a reda viaţa lui Grenouille şi peripeţiile prin care acesta trece. Mai mult, până la sfârşitul filmului apuci chiar să înţelegi rolul important pe care-l joacă mirosul în întreaga poveste. O încercare care s-a dovedit extrem de grea este cea a scenei finale în care Grenouille vrăjeşte o întreagă piaţă plină de oameni cu esenţa creată de el. În roman se intră în detaliu în această scenă, pe când filmul dispune doar de câteva cadre pentru a o reprezenta. Cu toate eforturile regizorului, mirosul nu reuşeşte să ocupe primul loc în peliculă şi nici să devină pilonul central în jurul căreia istorisirea este ţesută.

Cartea, în schimb, face uz de toate artificiile de limbaj aflate la dispoziţia autorului şi reuşeşte să formeze până la final o imagine senzorială a ceea ce este la urma urmelor obsesia lui Grenouille.

Analizând filmul şi cartea putem spune cu certitudine că mai bine de atât nu se putea. Că o transpunere mai reuşită a ideii de miros pe ecran cu greu s-ar fi putut realiza. Că aparte de acest detaliu semnificativ, romanul a fost urmat cu stricteţe din punctul de vedere al descrierilor şi a liniei desfăşurării evenimentelor.

Grenouille cel din carte este uşor mai alienat decât actorul care-i redă gestica şi firea în ecranizare. Empatizăm mai uşor cu el decât cu personajul din film, poate şi datorită necesităţii de a parcurge ritmic şi treptat capitolele cale de mai multe ore, în contrast cu timpul scurt pe care filmul ni-l pune la dispoziţie.

Un merit al ecranizării este că pune în lumină romanul unui autor de care puţini americani au auzit şi care ar merita mai multă apreciere pe plan internaţional. Cartea nu s-a bucurat de un succes comercial notabil şi cu toate acestea, cineva a considerat că merită transpus în film, cu toate piedicile puse de subiect.

Dacă vorbim de carte versus film, putem spune detaşat că romanul depăşeşte producţia cinematografică şi că veţi avea o mult mai mare satisfacţie parcurgându-l decât vizionând în prealabil filmul. Putem privi filmul ca pe un atribut al cărţii, un rezumat pe alocuri nefericit dar care s-a străduit din răsputeri să ajungă la nivelul acesteia.

[recenzie] The Road

Posted by on sept. 26, 2018 in Literatură | 0 comments

Era de aşteptat ca ducele romanelor postapocaliptice să primească şi o ecranizare pe măsură. Nu i-am dat atenţie în 2009 când a apărut iar filmul a trecut pe ne-simţite pe lângă majoritatea cineaştilor preocupaţi cu producţii hollywoodiene notabile. The Road este ecranizarea romanului cu acelaşi nume semnat de Cormac McCarthy, roman care în 2007 primea un Pulitzer pentru ficţiune. Cum valul de producţii postapocaliptice se mărea pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul lui 2010, regizorii se înghesuiau să găsească noi teme de exploatat şi noi scriituri de pus pe ecran. Era de aşteptat ca lui The Road să-i vină rândul.

Filmul s-a lansat în 2009 sub regia unui anume John Hillcoat, cu Viggo Mortensen în rol principal şi Charlize Theron apărând la răstimpuri în rolul soţiei lui. Romanul urmăreşte un segment din viaţa a doi drumeţi, tată şi fiu, nevoiţi să îşi croiască o cale prin peisajul dezolant lăsat în urmă de un cataclism nimicitor al cărui sursă nu o aflăm şi puţin contează. Pământul este distrus iar nori grei acoperă soarele de un deceniu. E miros de moarte în aer iar plantele sunt uscate, animalele mai toate moarte. Puţinii oameni rămaşi în viaţă pe planetă duc o luptă continuă de a rămâne în viaţă, recurgând de ceva vreme la metode extreme pentru a găsi sustenanţă. Deoarece atunci când plantele sunt duse iar animalele odată cu ele, singura sursă de hrană rămasă sunt fie vestigii ale lumii vechi, fie semenii tăi.

Peste peisajul dezolant din film şi roman se suprapune scopul tatălui de a-şi duce fiul spre malul mării. Scopul în sine este unul inutil deoarece cei doi intuiesc că viaţa nu este mai bună ori diferită acolo, dar au nevoie de acel scop şi de acel punct de reper pentru a continua să rămână în viaţă. Romanul este un cânt al dorinţei de supravieţuire, o descriere a nevoii genetice de a duce viaţa mai departe, pas cu pas.

Filmul face o treabă extrem de bună din a transforma în imagini vizuale elementele descriptive din roman. Predomină un gri apăsător, un cer plumburiu, albul murdar al vârfurilor de munte dintr-o lume în care frigul pune încet dar sigur stăpânire pe o Americă distrusă. Peste toate acestea se suprapune soundtrack-ul tânguitor şi trist care dă o notă acută evenimentelor şi care te face să te adânceşti şi mai mult în poveste.

În mare parte, pelicula urmează întocmai şirul evenimentelor din carte iar scenele care n-au reuşit să ajungă pe ecran au fost eliminate din nouă motive: fie nu erau critice în desfăşurarea poveştii, fie erau mult prea dure pentru criticii de artă. În roman se vorbeşte despre canibalism, pruncucidere, fetuşi consumaţi şi femei gravide ţinute în viaţă pe post de conserve umane. Se vorbeşte despre sclavi şi hoarde de canibali înfometaţi, despre cupluri nevoite să conceapă bebeluşi pentru a avea ce mânca. Toate acestea sunt reprezentate fugar ori sugestiv ori au fost eliminate de către regizor din motive evidente.

Atât cartea cât şi filmul fac apologia lipsei de speranţă dar romanul excelează în a prezenta disperarea şi lupta lăuntrică a tatălui. Amintirile lui sunt cele care-l ţin în viaţă, mici refugii din faţa peisajului carbonizat. Tot aceste amintiri sunt cele care realizează un contrast puternic între scenele din film, cu Charlize Theron apărând frumoasă şi radiantă în mintea eroului principal, încă prinsă în trecutul unei lumi roditoare care nu ştie ce o paşte. E şocantă trecerea de la o sală de concerte în care cupluri costumate de gală la interiorul rece al unei peşteri glaciare, cu cenuşiu şi negru şi rece înconjurând figura slabă a cee ce bărbatul a ajuns în lumea postapocaliptică. Din nou – cartea prezintă mult mai bine procesul de dezumanizare al individului, cititorul având timp să aprofundeze condiţia lui, piedicile care i se pun în cale şi lupta psihologică pe care acesta o duce cu trecutul la care nu mai poate spera.

Filmul nu reuşeşte să suprindă bine un alt element care i-a conferit lui The Road un Pulitzer: naivitatea de care dă dovadă copilul născut în această lume moartă, naivitate care reiese din dialog, întrebările lui despre trecut şi scurtele incursiuni printre dărâmăturile care încă mai conţin amintiri ale unei Americi prospere. Şi dacă tot vorbim de dialog, filmul elimină obsesivul ”Okay” din gura copilului, termen care face deliciul romanului şi devine la un moment dat pilon central al dialogului dintre tată şi fiu – semn al conformităţii şi naivităţii băiatului.

Dacă ar fi să fac o comparaţie scurtă între carte şi film, aş spune că filmul reuşeşte doar fugitiv să atingă tema esenţială a romanului. Este doar o imagine palidă a acestuia, alcătuit din elementele de suprafaţă şi mizând puternic pe ele pentru a mulţumi publicul iubitor de postapocaliptic. După film nu rămâi cu acele senzaţii de greaţă şi teamă şi foame care ţi se întipăresc în minte pe măsură ce parcurgi romanul. Cu tot rating-ul de 7.3 de pe IMDB, romanul The Road depăşeşte filmul detaşat şi pictează o imagine mult mai bună a sfârşitului umanităţii.

Recomandarea mea este să începeţi cu lectura şi să lăsaţi filmul după ce aţi întors ultima pagină. Filmul este un rezumat al romanului şi nici măcar unul extrem de reuşit. E o copertă extinsă a acestuia pe care merită să o admiraţi ca o rememorare a cuvintelor citite.