Mrrr… grrrrr…

Posted by on Aug 19, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Am o masă din metal în curte, cam la 8 metri de bloc. Două bănci, stâlp cu felinar lângă ea – e locul perfect pentru tinerii care vor să se adune câte 12 și să pună la două dimineața trei telefoane să cânte trei melodii diferite.
Vin fel de fel de pelerini pe-acolo. Adolescenți care vor să bea prima bere la cinci cartiere distanță de părinții lor. Adolescenți care continuă cheful spart din blocul alăturat. Oameni ai străzii care distilează spirt. Muncitori RER care trag chiulul la o sticlă de rachiu ieftin. Și mai mulți adolescenți.
Unii ascultă manele, alții hip-hop românesc, uneori mai prind și câte un metal de pe-afară, prin geamul de la baie. E ca un post de radio presărat de râsete, râgâituri, ocazionala vomă și strigăte.
Uneori îmi place să ies pe palier pe la două dimineața și să mă uit fix la cei 7-8 adolescenți care au dat YouTube-ul de pe smartphone prea tare. Așa – la modul ăla creepy: nemișcat, fără niciun fel de expresie facială, uitându-mă fix la ei. Scenariul e mereu același: unul dintre ei mă observă stând ca un manechin dement în umbra etajului 1 așa că le face semn celorlalți. Apoi toate capetele se întorc scurt spre mine, se încearcă un râs de destins atmosfera. După un sfert de oră sunt tot acolo – ascult în căști un curs audio sau Deftones sau ceva de genul ăsta. Mi se aruncă priviri pe furiș, se râde tot mai stins, se prefac că mă ignoră. Și-atunci vine momentul ăla în care încep să ”hrrrr… rrrrr… MMMMHAAAAA-rrrr…”. Scot sunete ciudate, îndeajuns de încet cât să nu scol vecina de alături dar îndeajuns de tare cât să mă audă puștii. ”Mrrrr… whgah! RRRRRR… Brrrr…”. Și fac asta uitându-mă fix la ei până i creep them the fuck out și pleacă.
Știu – ar trebui să-mi găsesc alt hobby.

Obișnuiam să fac ceva similar în baruri acum vreo 10 ani.
Eu nu-s prea vorbăreț în situații sociale. Așa că dacă mă ironiza careva sau mi se părea că omul se poartă arogant cu mine ori era genul care întrerupea pe alții ca să se audă vorbind începeam să mă uit fix la el cu ochii doar o idee mai căscați decât îi am în mod normal. Îndeajuns cât să vadă omul că ceva s-a schimbat în expresia facială dar să n-o poată identifica: e teamă? e agresivitate? e nebunie?
Și mă uitam fix la el fără să scot un cuvânt sau să mă mișc. Încercam să nu clipesc. Era super-bizar. Și până la urmă ori se simțea atât de stânjenit încât pleca, ori mă ataca direct cu ”ce te uiți la mine mă?”. Și tăceam în continuare și mă holbam dement la el fără să fiu defazat iar omul se ambala și mai tare. Și cu cât se ambala sau încerca să drege tensiunea cu alte ironii sau glume, cu atât mai calm rămâneam. Fixându-l cu ochii la modul ”îți citesc mințile”. Se enervau oamenii groaznic la chestia asta.
Cu o ocazie am stat cam 40 de minute uitându-mă la un tip dintr-un cuplu. Îmi dăduse un trandafir pe care i-l cumpărase iubitei, că i s-a părut lui amuzant că eu – păr lung. Și am luat trandafirul fără să spun nimic și-am rămas cu el la piept uitându-mă fix la om jumătate de oră. După jumătatea aia de oră deja ”hai iubi să plecăm, că e târziu”.
Good times.

Weird

Posted by on Aug 19, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Tocmai am văzut o scenă ca scoasă dintr-un film colaborare David Lynch/Emir Kusturica.
Oradea, 01:00 dimineața. Cobor la benzinărie să-mi iau un suc rece pentru că mor de cald. Fac agale cei 20 metri până înapoi la bloc și-aud manele bubuind din depărtare. Suna ca un concert undeva pe la Cetate. Mă mir și merg mai departe.
Volumul crește brusc. Nu e concert. Mă opresc lângă bloc și mă uit la un bloc de la vreo 50 de metri depărtare. ”De-acolo se aude %#@*^ &#$*!”. Melodiile se schimbă rapid, Salam le zice pe-ale lui cu jale, volumul urcă brusc de duduie întreg cartierul.
Doar că detectez că sursa muzicii se apropie. ”Ah, e careva cu mașina”. Mă uit încruntat să văd care e dementul ce circulă cu 15 la oră noaptea prin cartier cu muzica urlând ca două boxe Unitra pe full volume.
Era un tip pe bicicletă.
Jur.
Era un puștan de vreo 18 ani pe o bicicletă, avea ceva de mărimea unei lăzi frigorifice lipită de ghidonul din față (presupun că era boxa), ținea ghidonul cu o mână și schimba melodiile de pe smartphone cu cealaltă. Așa – pedalat agale, încet de tot, aer curat, șoseaua liberă.
Deci duduia muzica aia ca atunci când ești la concert și-ai nimerit fix lângă scenă, de poți urla la cel de lângă tine și nu te aude.
Efectiv am rămas prost.
Un manelist pe bicicletă. ”Trezirea, putorilor, grăiește Salam!”.

Despre Aliexpress

Posted by on Aug 18, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Sunt amuzanți chinezii de pe Aliexpress. În disperarea de a obține un rating de cinci stele după o tranzacție aproape fiecare îți trimite câte un mesaj în care te roagă într-un fel sau altul să te înduri de el. ”If package late please be understandable and not leave bad rating. Contact us first and we resolve.”
Mai sunt și cei care încearcă să te mituiască. ”Dear X. The package has been delivered to you via China Post. We appreciate if you leave five star rating. You leave five star rating and we send you A MYSTERIOUS GIFT.”. Unde ”mysterious gift” e orice, de la o hârtiuță imprimată cu un ”thank you” mare până la un sticker transparent cu o broască, tăiat neatent cu foarfeca.
Mai sunt apoi cei care se pierd în detalii. ”Dear friend. I greet you from the Chinese province of Huan Xuai. Our shop great. Best deals. Cheap prices very. May the ancestors watch over you and your family. Free shipping international. Other sellers not as good as our shop. Mao Mao. Your package has been deliver.”
Pe penultimul loc sunt cei care știu engleză așa cum știu eu cantoneză. Îi întrebi dacă au și modelul X și-ți răspund cu ”hello my friend”. Nu – zic aveți modelul X? ”You buy from us we have prices great”. Nu. Feng Shui – fii atent la mine: aveți și modelul X? ”hello my friend”.
Ultimul inel din iadul de orez al lui Dante e pentru cei care-ți livrează altceva în loc de ceea ce ai comandat după care se tânguiesc că trebuie să-ți dea banii înapoi, așa cum spun regulile. ”We give you $8!”. Da Xing Xi Hu Chi – dar eu am plătit $52. ”We give you $10, ok? You take $10.”. Nu – eu am plătit $52 și mi-ați trimis un raton mort. ”We give you $11.”. Și tot așa cinci zile până-i obligă Aliexpress să-ți dea înapoi cei $52. ”We give you $12, you keep racoon!”

Oradea Peaks

Posted by on Aug 17, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Oradea e la granița cu o altă dimensiune. Din când în când granița aia devine difuză și lucruri din partea cealaltă încep să se metamorfozeze prin oraș. Cum ar fi scena aia de acum câteva nopți când am ieșit pe la 01.30 dimineața ca să merg la benzinărie după suc și în mijlocul trotuarului de pe partea cealaltă a șoselei ședea pe un scaun ajutător pentru persoane cu deficiențe locomotorii o doamnă grasă în capot galben cu motive florale. Se uita fix la o clădire, nemișcată. Pustiu și liniște peste tot. M-am oprit și – chit că eram la vreo 20 de metri de ea – și-a întors extrem de încet capul spre mine și-a început să mă privească. Efectiv am auzit în urechi soundtrack-ul din Twin Peaks în momentul ăla. Mai degrabă m-aș fi tăiat haotic pe piept cu o sticlă de bere spartă decât să mă apropii de ea.
În altă zi, acum un an și ceva, un tip pe la vreo 20 de ani în treining strălucitor mergea pe stradă cu ditamai casetofonul modern pe umăr. Din boxe curgea ceva tehno-DNB-rave stuff (le confund, pentru mine toate-s bumți-bumți). Și omul avea șapcă cu cozoroc într-o parte, cracul unui picior tras până deasupra genunchiului, adidași noi și mersul ăla al hip-hop-erului care vrea să-și declare apartenența la gașcă. Arăta ca ceva scos din clipul ”Freestyler”. Și duduia muzica și omul mergea cu boombox-ul pe stradă așa cum merg negrii – legănat, apăsat, ”cu atitudine”, cu scop. Eram cu un prieten în spatele lui pe podul intelectualilor și ne uitam la om ca la balena din sulf.
Acum vreo 8-9 ani în casa dezafectată de peste drum de blocul meu (dărâmată între timp – s-a construit un bloc de locuințe scumpe în locul ei) locuiau niște clanuri de rromi. Ei – și ăia țineau chef săptămânal. Sau făceau un foc imens în curte pe care aruncau mobilă. Sau vedeam mame nervoase aruncând pietre de caldarâm (de-alea din granit, cubice) după copii de 5 ani care erau neascultători, ratându-i la centimetri de cap. Casa aia lua foc tot la patru luni și mă trezeam noaptea în flash-uri de roșu-albastru, semn că iar veniseră pompierii. Sau poliția. Sau SMURD-ul. Pentru că oamenii se mai și tăiau între ei ocazional. Într-o noapte un tip o zguduia de umeri pe o iubită și-i urla în ungurește că ”Szeretlek baszd meg!” (te iubesc fă) după care-i trăgea un dos de palmă peste față. Aia nu spunea nimic, așa că omul urla iar: ”Szeretlek baszd meg!” și poc – altă palmă. Și-a făcut chestia asta cam un sfert de oră. Un altul, cu ocazia unui chef cu muzică lăutărească, beat fiind și nervos că un tip părăsea prematur cheful a ieșit pe geam și-a făcut o criză de nervi în toată regula smulgând (jur) cu mâinile goale cărămizi întregi din pervaz și aruncându-le după celălalt.
Acum vreo 5-6 ani m-am trezit cu gemete sub geam. Un tip mut de beat căzuse cu spatele în gardul viu din fața ferestrei mele și urla atât cât îi permitea alcoolul. ”De ce m-ai prins în capcană șefule?!”. Și încerca să se ridice și numai nu reușea. Gemea. Se văita. ”Dă-mi drumul din capcană șefule!”. Omul era singur, era noapte, dar era atât de beat încât era probabil convins că cineva îl ține la pământ. Și nah – stăteam și mă uitam la el de pe geam cum dă din lăbuțe ca o broască țestoasă neajutorată. ”Lasă-MĂ ȘEFULEEeee…”.
Se mai întâmplă uneori să trag draperiile de la fereastra bucătăriei, cea care dă spre palier, și se deschid ca o cortină ca să-mi dezvăluie o vecină pensionară uitându-se înăuntru curioasă. Ochii ni se întâlnesc și-atunci se preface ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și pleacă agale. Cu excepția doamnei de la trei care a luat-o direct la fugă acum vreo 10 ani.
Înainte să moară la 92 de ani, vecina din apartamentul de alături îmi lăsa bilețele la ușă prin care mă ruga insistent să nu-i mai torn otravă prin pereți cu seringa. Orice încercare de a o convinge că nu-i vreau răul se solda cu și mai multă suspiciune. Ajunsese în așa hal biata de ea încât atunci când deschideam robinetul la baie, îl deschidea și ea. Ca să clătească otrava pe care i-o turnam prin robinet. Mă ărbieream dimineața, deschideam robinetul ca să clătesc lama de ras și auzeam robinetul ei făcând același zgomot. Închideam – închidea și ea. Și mă distram dând drumul la apă pentru 3-4 secunde, ascultam cum face același lucru, deschideam scurt și închideam repede, răspundea la fel. Și nah – așa comunicam noi vreo 4-5 minute, prin morse. După ce și-a tapetat toate chiuvetele cu folie de alimente ca să izoleze sursa otrăvii și mirosea la ea în casă ca la mort mi-am dat seama că lucrurile avansează periculos și că în curând va băga drujba în butelie și sărim cu toții în aer. Așa că am chemat salvarea, care salvare ne-a îndrumat spre poliție, care poliție a zis că trebuie să mergem la primărie, care primărie ne-a trimis înapoi la poliție. Și-așa dădeam eu declarații cu o altă vecină în secția cutare scriind atent ”Subsemnatul Răzvan T. Coloja domicilat în cu număr buletin eliberat de SPCLEP Oradea în etate de, declar că NU vreau să o otrăvesc pe numita Cutare cu domiciliul în apartamentul X”. Poliția venea, constata și pleca. A doua zi bătrânica își scosese întreg frigiderul, legume and all, pe palier. Frumos întinse alimentele pe ziare vechi, să se ”aerisească”. Să iasă otrava din ele.
Doamna de alături a murit acum câțiva ani buni, dar locul ei i-a fost luat de o doamnă care umblă în jurul blocului și strigă ceva neinteligibil pe glas pițigăiat, cât o țin rărunchii. O aud săptămânal dar nici acum nu mi-e clar în ce limbă vorbește. Se ceartă cu cineva dar când se plimbă strigând e singură.
Vizitați Oradea odată. E interesant.

Another fishing tale

Posted by on Aug 12, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Another fishing tale

Când mergi la pescuit pe malul Crișului în Oradea te aștepți să porți purta conversații docte cu cei din selecta ligă a mânuitorilor de lansetă. Chestii gen ”e sezon la biban în perioada asta” ori ”la sturion merge cu cârlig de 25”; chit că habar nu am cum arată sturionul sau dacă există bibani în Criș.
Peste ce dai în schimb e un mal pârjolit de soare. Un pescar amărât stă pe malul celălalt și se uită la tine. Arunci expert undița în apă sub privirile curioșilor de pe pod. Toți peștii mari fug, toți peștii mai mici de 4cm vin și ciugulesc curioși momeala.
Arunci din nou, cârligul se agață în ciulini. Îl descâlcești, arunci pluta în apă cu mâna, ca și copiii. Îți pui căștile în urechi ca să nu-i auzi pe oamenii de pe pod râzând. E un curs audio despre Florența sub stăpânirea familiei Di Medici și lupta lor pentru putere cu familia Sforza. Peștii înoată nestingheriți în jurul momelii de parcă ar fi o bucată de celofan mototolit.
E o zi cu soare, perfectă pentru pescuit. Identific cu ușurință două specii diferite de pești: ăia în care aș da cu pietre pentru că înoată prea departe de pluta mea și ăia care înoată aproape de pluta mea și n-o bagă în seamă.
Lansez din nou, plumbul cade la doi metri de mal. Râsete de pe pod, dau volumul mai tare și ascult cum Sforza îl avea pe Nicolo M. sub patronaj. Sunt determinat să plec acasă cu măcar un pește. După o oră sunt determinat să plec acasă. (more…)

Maybe you’re better off this way…

Posted by on Aug 3, 2018 in Uncategorized | 0 comments

După ce Bear Grylls a mâncat fecale de urs în Carpați și românii au preluat X modele de show-uri în care oameni netalentați se fac de râs pe scenă în fața unui juriu netalentat spre amuzamentul maselor netalentate, un nou reality show de mare angajament face furori pe IMDB: ”Dr. Pimple Popper”. Despre o dermatoloagă sexi care scoate coșuri. În fiecare episod se prezintă drama unor persoane cu coșuri iar Dr. Pimple Popper le ajută să-și recâștige stima de sine.
Episoadele poartă nume distincte precum ”This Cyst Persists”, ”The Curious Case of the Pooting Cyst” ori ”The World’s Largest Lump”.
Și da – m-am uitat cu fast forward la primul episod pentru că sunt genul de persoană curioasă care vrea să observe până unde poate să decadă civilizația sub consumerism. Comentarii despre cum uneori trebuie să porți mască de protecție pentru a evita chistul de dimensiunea unui pumn să-ți explodeze în față când îl tai cu bisturiul. Sunete de pârțuri suprapuse peste coșuri stoarse (mi-aș dori să glumesc). Scenă cu puroiul curgând în vasul medical reluată de șase ori din diferite unghiuri și gluma aferentă care-l aseamănă cu orezul cu lapte. Tensiune: e chist sau limfomă? Aceleași bube cât bobul de fasole rașchetate când cu bisturiul, când cu laserul, când cu foarfeca – pe rând – pentru toate gusturile. Interviu trist cu fosta soție a fostului deținător de chist. Interviu cu sora și soția deținătorului unui limfom. Interviu cu un travestit. Declarații pe ton grav despre seriozitatea coșurilor. Fizica elementară a împroșcatului cu puroi. Două negrese invitate să-și pună mănuși chirurgicale ca să pipăie limfomul proaspăt-scos și cald; negresele sunt în extaz și-și fac selfie-uri cu limfomul.
Dacă nu e Kusturica la TV și vă place să-l substituiți privind cu ochi goi prin geam nunta cu manele din curtea dintre blocuri sunt sigur că vă va acapara și Dr. Pimple Popper.
Prezic pe această cale apariția în circa 20 de ani a unor reality show-uri precum ”We Skullfuck Dead People” ori ”Burn It Down”. Primul va fi despre cum se dezgroapă poeți precum Edgar Poe sau Robert Frost și se încearcă marcarea de goluri cu craniile lor. Al doilea va fi despre cum dai foc casei bunicilor în miez de noapte, îi filmezi fugind în pijama în mijlocul străzii rupându-și părul din cap iar apoi se adeverește că totul a fost o glumă.
Așa – fără alte explicații.
Cue laughing choir.

Noua mea carte – ”Tainele psihologiei”

Posted by on Aug 1, 2018 in Literatură, Psihologie | 0 comments

A șasea mea carte e disponibilă la precomenzi pe site-ul editurii Crux Publishing. Este totodată prima mea carte non-fiction. Conține 176 de texte de psihologie care se întind pe 444 de pagini.

Cartea ”Tainele psihologiei” își dorește să informeze corespunzător publicul asupra celor mai des-întâlnite probleme și concepte din psihologie. În 176 de texte atinge subiecte precum tulburările de personalitate, bolile mintale, depresia, anxietatea, fobiile. Discută despre psihologia sexualității, a reclamei, psihologia copilului și a relației de cuplu. Prezintă curiozități din lumea memoriei și a neuropsihologiei; te învață de ce visăm și ce anume este imaginația. Descrie filme, cărți și celebrități care au legătură problemele izvorâte pe filieră psihologică și – nu în ultimul rând – îți spune de ce să nu te ferești de psiholog într-o Românie reticentă. Un ghid atât pentru începătorii într-ale psihologiei cât și pentru curioși.

Transportul la comenzile de pe site-ul editurii e gratuit iar cu reducerea aferentă ajungeți la 34 de lei. Vă doresc lectură plăcută.

Răzvan T. Coloja este psiholog clinician, psihoterapeut și consilier psihologic în Oradea unde practică în propriul său cabinet. Membru în Colegiul Psihologilor a finalizat studiile Facultății de Științe Socio-Umane a Universității Oradea (specializarea Psihologie), un masterat cu triplă specializare în domeniu (Psihologie Clinică, Consiliere și Psihoterapii) și în prezent este doctorand al Școlii Doctorale de Sociologie din cadrul aceleiași universități. A publicat studii de psihologie în reviste din țară și de peste hotare și întreține rubrica ”Psihologul Bihoreanului” a săptămânalului ”Bihoreanul”. E pasionat de psihologie și sociologie, absolvent al Facultății de Litere și cu studii superioare în Informatică. Până la debutul său în literatura non-fiction a mai publicat cinci romane de ficțiune: ”Fabrica de furnici” (2009, Editura Vremea), ”Recolta roșie” (2011, Editura Herg-Benet; republicată în 2017 la Editura Crux Publishing), ”Soldați ai terebetinei” (2015, Editura Crux Publishing), ”Pangeea, toamna” (2015, Editura Crux Publishing) și ”Aer și MSbP” (2016, Editura Crux Publishing). Textele lui literare au mai apărut în antologii și reviste din țară.

Precomandă

News from the Interwebs – 23 iulie 2018

Posted by on Jul 23, 2018 in Linux, Literatură, Psihologie, Sociologie | 0 comments

Nu prea am avut timp să updatez blogul. Am fost prea ocupa săptămânile astea. Fuga de la cabinet la poștă apoi acasă, la conferințe, scrie articole, citește sociologie, documentează-te. Tot la foc continuu o țin.

Am gătit săptămânile acestea. Mai mult ca să mă detensionez.

Garlic bread.
Se ia o căpățână întreagă de usturoi, se curăță de foliile exterioare, se taie cu cuțitul partea de sus (cam o cincime din căpățână) și se picură puțin ulei de măsline peste. Se învelește în staniol și se bagă la cuptorul preîncălzit vreo 35-40 de minute, full speed.
Între timp lăsați untul să se topească la temperatura camerei, zdrobiți doi-trei căței de usturoi. Untul tăiați-l în bucățele mici ca să se înmoaie mai repede. Se bagă totul în blender, se presară sare după gust. Când au trecut cele 40 de minute scoateți folia din staniol și curățați bine interiorul moale și cald al căpățânii de usturoi copt în blender. Aruncați cojile arse.
Se dă bine cu mixerul, se amestecă cu o spatulă. Se presară una sau două lingurițe de pătrunjel proaspăt sau uscat. Se dă din nou prin blender câteva secunde, se amestecă bine cu spatula.
Untul rezultat se unge pe câteva felii de pâine care apoi se taie în felii lungi, late de vreo doi centimetri.
În cuptorul încă fierbinte se bagă toate aceste felii unse pe grill (nu pe tavă) și se dă focul la maximum. Se scot afară când vedeți că încep să se rumenească pe margini, semn că pâinea s-a prăjit.
Untul se topește și intră în pâine.
E delicios cu sos de tomate și/sau un vin alb sec sau demisec.
Mirosul face toți banii.

 

Omletă cu șuncă și parmezan.
Trei ouă bătute, asezonate cu sare și piper, puțină boia dulce și leuștean. Se călește ceapa tăiată mărunt vreme de vreo 2 minute după care se pun în tigaie cubulețe mici de șuncă. Se dă focul pe un minim posibil și se amestecă periodic.
Se rade parmezan cât mai fin în ouăle bătute, se amestecă iar când șunca e aproape prăjită se toarnă câte puțin în tigaie și se amestecă încet cu o lingură de lemn. Cu cât e gata omleta mai târziu cu atât mai bine, că are timp parmezanul să se topească și omogenizeze uniform cu oul bătut, șunca și ceapa.
Se taie castravete murat în felii subțiri iar omleta se decorează cu coadă de ceapă verde tăiată mărunt și un vârf de mărar uscat și tocat fin. Mărarul îi dă un gust aparte, boiaua îi dă culoare, parmezanul consistență.
Prăjiți înainte de asta una sau două felii de pâine pe care le frecați cu usturoi (și cu unt dacă doriți).

 

Due to popular request the smashed dead chicken embryos are back. Now with wine.

 

Mazăre scăzută cu omletă și cârnat afumat prăjit.
Se călește ceapă tăiată mărunt într-o lingură de ulei vreme de două minute. În tigaie se pune o cană de apă și 2/3 de cană de mazăre. Se pune pe foc mic, se adaugă sare, piper, o lingură mare de mărar tocat mărunt și una de boia dulce. Se amestecă din când în când în tigaie și se ia de pe foc după vreo 20 de minute când scade apa.
Se bat două ouă, se rade parmezan peste, se asezonează cu sare și piper, se bagă puțin mărar și pătrunjel, se amestecă iar. Se călește ceapă în altă tigaie, se prăjesc sumar bucățele de cârnat afumat sau salam afumat – totul pe foc cât mai mic – apoi se toarnă ouăle bătute și se amestecă din când în când.
Apoi se crestează fin un cârnat pe ambele părți cu cuțitul și se prăjește în puțin ulei.
Totul în farfurie, se presară pătrunjel tocat peste întreg ansamblul și se adaugă castravete murat ca să alunge gustul uleios ce ar putea rămâne în mâncare plus niște morcov ca să fie și ceva crudități pe-acolo. Se picură smântână peste mazăre just for the fuck of it.
Puțin leuștean uscat presărat peste farfurie.

 

Omletă din 3 ouă, asezonată cu sare și piper, mărar, pătrunjel, boia. Se rade parmezan fin în ea. Se taie slănină, salam afumat și cârnat afumat în cubulețe mici. Se călește ceapa un minut, se prăjește carnea un minut, se toarnă omleta peste la foc foarte mic și se amestecă bine.
Se crestează un cârnat și se prăjește tot la foc mic.
Se ia salată mexicană, se fierbe în apă cu sare un sfert de oră. Se amestecă cu o linguriță de suc de murături și trei de maioneză, se presară pătrunjel, leuștean și puțin piper.
Se rad firișoare de morcov crud și se taie un castravete murat în felii. Se taie o roșie.
Totul se presară cu pătrunjel proaspăt.

 

”Fă-mi puțin. Nu mult. Așa – de gust.”
Garlic bread la cuptor cu sos de tomate și doar un vârf de Eros Pista. Mix mexican de legume fiert în apă cu sare, cu cârnat și salam de vară prăjit la foc mic. Totul presărat cu susan prăjit și pătrunjel tocat mărunt. Puțină maioneză și sare peste roșii. Ciorbă de fasole cu cârnat afumat, ceapă călită, leuștean, mărar, piper, pătrunjel, sare, foi de dafin, boia dulce, chili, sos de tomate, puțină untură de gâscă, ulei de măsline. Smântână deasupra.
She did not say ”take it back” so instead I poured her a tall glass of dry white wine and humbly retreated from her chambers.

Și-am fost la două conferințe săptămâna trecută. Prima a fost o conferință internaținală, o școală de vară numită “Attempts, Failures, Trails and Errors” ale cărei workshop-uri s-au ținut la Facultatea de Arte a Universității din Oradea. Au fost 30 de locuri și am fost ales și eu dintre aplicanți. S-a vorbit de Obreja și începuturile ciberneticii în România, despre istoria rețelelor de calculatoare. S-a discutat despre rețele neuronale, programare, grafică 3D și design CAD în Grasshopper/Rhinoceros. Au venit oameni din toată lumea: un asiatic din New York, trei francezi, un suedez (parcă), doi tineri din Cluj, doi sau trei din Timișoara, am auzit mi se pare și niște portugheză pe-acolo. Am filmat un segment de un sfert de oră într-o zi:

Per ansamblu a fost interesant și-am învățat chestii mișto. Partea proastă era că tot trebuia zilnic să fug la cabinet să văd clienți așa că nu am putut participa zilnic la toate prezentările. În altă zi a trebuit să fug la 14:30 la un alt workshop ținut de data asta la Școala Doctorală de Sociologie a UOradea – „Bunăstarea copiilor din România. Cercetare și intervenție”. Participanți: Aline Cossy-Gantner, Chief Learning Officer (Fundația Botnar, Elveția), George Matu, Monitoring & Evaluation Officer, Mara Matei, Project Manager (Fundația Terre des Hommes România), Eduard Petrescu, Programme Specialist, Viorica Ștefănescu, Child Rights Monitoring Specialist (UNICEF România), Prof. univ. dr. Sergiu Bălțătescu, Conf. univ. dr. Claudia Bacter (Universitatea din Oradea).

Am scris niște articole de psihologie – unul pe eBhoreanul numit ”De ce învingătorii continuă să învingă” și un altul pe Psihoradea – ”Dezvoltarea copilului nu este afectată de părinții homosexuali” (articol ce-a stârnit răgete și dezaprobare pe un grup de discuții Facebook).

În rest mai am de scris o tonă de articole: despre tehnologie AWS și serverless în general (containere, monitoring, compilare la distanță în cloud) și de psihologie. Tot alergând de colo-colo numai nu apuc.

Azi am dat peste o poză mișto – cea de mai jos:

Este interiorul Palatului episcopal din Oradea, fosta Bibliotecă Județeană ”Gheorghe Șincai” în care făceam eu cursuri acum 20 de ani pe vremea când eram student la Biblioteconomie. Poza e neprelucrată – chiar așa arată locul: ca un nivel din Quake. Lumina de sus e dată de niște vitralii. Țin minte că am urcat ani de zile scările alea. Țin minte frigul din interior și ecul pașilor și scările din marmură în care rămăsese sub formă de adâncituri patina pașilor.

În rest tot comand tâmpenii de pe net și-mi tot sosesc colete, de m-a luat până și poștașul la rost că ”…dar ce tot comandați? Ce-i în pachetele alea?”. Păi… de la electronice la cărți, de toate.

Oamenii cred în continuare cu tărie că ”democrație” se definește prin ”voința majorității”. Tot dau peste chestia asta online.
Nimic mai greșit. E mai degrabă invers, deoarece o mână de 600 de oameni decid 99,9% din lucrurile care afectează restul populației (vorbesc despre Parlament, Senat și alte foruri de conducere). Voința majorității în democrație se exprimă în doar două excepții de la regulă: la alegeri și la referendum.
A doua chestie e că democrația nu este definită nicidecum de voința majorității, fie de-ar fi să discutăm și teoretic. De aceea avem drepturile minorităților, Constituție, legi care explică clar situațiile concrete în care se aplică. Altfel ar fi un haos în care ăl’ de urlă mai tare are dreptate. Caz concret în această ipostază (și pur teoretic) ar fi cel în care, brusc, majoritatea ar decide că toți secuii trebuie expulzați pentru că nu vorbesc aceeași limbă ca românii, nu au aceeași religie ca majoritatea ortodoxă și au un set de tradiții ce diferă de ale noastre. N-ar mai conta că-s tot cetățeni români, că plătesc taxe sau au dreptul la ce denominație a credinței vor să urmeze (conform Constituției). Ar conta că majoritatea nu-i vede bine, chit că majoritatea ar greși cras în exprimarea voinței ei.
Nu mai afirmați că ”noi, majoritatea am zâs, deci noi avem dreptate, că așa e în democrație”. E pur și simplu stupid.

Am fost la Dedeman să facem cumpărături. Chestiile obișnuite: ciocan, tablă zincată, șmirghel, dorn – de-ale gurii. Și cu ocazia asta mi-am luat și-o pereche de căști antifonice, de-alea de le poartă prin filme tipii în jachetă galbenă care sparg asfaltul cu pickhammerul.
De ce? Pentru că papuc, de-aia.
Și mergeam cu autobuzul înapoi către casă și purtam vesel căștile mele mari și galbene ca un Forrest Gump de Oradea. Presupun că despre Zsuzsa se credea în autobuz că e asistentul meu social.
Dar revenind – când oprea autobuzul la câte un stop mă uitam fix la oamenii de pe trotuar care se holbau la mine. Așa – genul ăla de față inexpresivă care transmite deopotrivă și ”blank”, și ”omor”. Da – am căști antifonice. Da – le port în autobuz.
Când le-am dat jos de pe urechi și-am scăpat de liniștea din cap am auzit cum un tip din spate râdea. M-am întors și m-am uitat la el în ochi cu aceeași expresie blank pe față până a devenit brusc serios și s-a uitat rapid în altă parte.
Nu regret că le-am luat. Presimt că am să mă distrez cu ele în zilele următoare.
În rest, conversația din autobuz cu Zsuzsa a fost ceva de genul
– Øñšæýå?
– ĂH?
– Ïþð™ûÞ øƒ¥ö¿
– CE?!?
Fun times.

Și mă gândeam că pentru un miliardar bătrân Soros este extrem de sprinten. Cel puțin așa reiese din presa conspiraționistă din Europa. Am citit undeva că Soros nu mai mănâncă nimic de vreo 4 ani. Cică se hrănește direct cu sufletele românilor, prin unde. Stațiile de bruiaj mental instalate de milionar la graniță spală ”creerul” conaționalilor noștri în așa fel încât rămâne numai energie pentru Soros. Se trezește dimineața, pune gura la tub, soarbe, pleoscăie din buze mulțumit apoi râde extrem de malefic și-și face semnul crucii invers.
Așa e el. Un Antihrist lacom.
Apoi își îndreaptă ocheanul spre Ungaria, evită dibaci rugăciunile preoților lui Viktor Orbán și suge esența vieții bebelușilor maghiari secătuind țara de resurse. Apoi râde extrem de malefic din nou.
Abia apoi dă o fugă prin țările învecinate cauzând dezastre naturale, furând aurul neamurilor și verificând dacă generatoarele de păcat din fundațiile lui funcționează la o capacitate optimă. Seara – după atâta fărădelege și nenorociri aduse patrioților din țările Europei – se îmbăiază în apa în care au fost botezați ortodocși bebeluși moldoveni. Abia apoi se culcă, dar cu un ochi deschis și încruntat țintit spre București. Pentru că ura față de români nu doarme niciodată.

Pentru disertația mea aș fi avut mare nevoie de o scală ca asta. Efectiv a crescut inima în mine când m-am uitat peste studiu. Până acum nu exista nimic în psihologie care să măsoare experiența imprimată de sublim și percepția acestuia.
Konecni defineşte trinitatea estetică drept veneraţie estetică, a fi mişcat de estetic şi fiori/tremuri provocaţi de estetic. Tot el numeşte acest trio ”emoţii estetice” şi continuă să diferenţieze între diferitele grade de frumuseţe. Astfel, frumuseţea estetică se împarte în cea naturală (inspiraţia pe care o tragem puşi în faţa unui monument impunător creat de natură – cascada Niagara de exemplu) şi cea creată de om (exemplu concret fiind Marele Zid Chinezesc). Mai mult, Konecni numeşte mai multe grade de frumuseţe estetică, acestea variind de la frumuseţe la sublim, cu gradele lor aferente de impact emoţional. Dacă ar fi să preluăm cele două extreme menţionate, diferenţa dintre frumosul estetic şi sublimul estetic ar fi că ultimul este cu mult mai rar şi definit în cele mai multe cazuri de mărime. (Konecni, V. J. (2005). The aesthetic trinity: Awe, being moved, thrills. Bulletin of Psychology and the Arts. Vol. 5, pp. 27–44.)
Și cam asta e tot ce-i pe piață momentan legat de ”awe”. Până a apărut în 18 iulie studiul ăsta. I am super-happy.

Și-am fost în 17 iulie să ne facem cetățenia maghiară la Consulatul Maghiar. La interviu doamna de acolo se uita peste CV-ul meu scris în limba hunică. Se încruntă scurt, nedumerită. Dialog în maghiară:
– Unde ați lucrat? La o fabrică de furnici?
– Nu – acela e titlul unei cărți pe care am scris-o.
Bun așa.

M-am trezit mai de dimineață într-o zi ca să mă pot uita la primul episod din ”Who Is America?” al lui Sacha Baron Cohen și-s aproape sigur că de data asta îl mitraliază careva ca pe ăia de la Charlie Hebdo. Pur și simplu omul și-a depășit legenda cu seria asta. Recomand.

Slackware a făcut 25 de ani. 25 de ani – Jesus. Și-acum țin minte cum compilam la greu în Slack prin 2000. Cum m-am bucurat când a apărut swaret (nici nu știu dacă mai e folosit). Slackware rămâne distribuția mea de suflet: rapidă, concisă, sub mâna de fier a lui Pat V.

Poporul nostru nu înțelege că a te mândri cu faptul că Nadia Comăneci a luat 10 pe linie la Olimpiada din 1976 e ca și cum te-ar felicita lumea după 42 de ani că în clasa a II-a ai primit premiul pentru cel mai bine realizat triunghi la ora de desen, proba pe județ. Nu e ceva cu care să-ți susții patriotismul vreme de peste patru decenii.
A fost o probă din câteva zeci. Acum 42 de ani. E timpul să-i dai pace.
Din păcate e una din puținele chestii pe care le avem ca neam așa că defilăm cu ea în continuare. În așa fel încât după alți 42 de ani primarul să ridice un bust cu tine desenând triunghiul.

Mi-ar face plăcere să trolez niște străini inocenți care calcă pentru prima oară în România. Cum ar fi să le torn cu o față extrem de serioasă 200 de zacuscă în pahar, să ciocnesc și să-i învăț cum se pronunță corect ”hai – sănătate”. Și să-i văd cum dau dintr-un șut pe gât un shot de zacuscă. Sau să le fac un gulyaș de-ăla de să mă usture ochii doar uitându-mă la oală și să-i conving că noi așa mâncăm în fiecare zi. Ori să le dau mămăligă sau sarmale pe băț și să le zic că e un fel de desert românesc. Nu – serios – noi mâncăm așa zilnic. Să le arat poze cu lupul dacic și-apoi să le cumpăr kurtos kalacs și să-l înfig într-un par lung de 3 metri și să-i pun să defileze cu el prin oraș; e tradiție, basoreliefurile cu dacii nu mint.
Ar fi grozav.

În 13 iulie am fost la un vernisaj aici în Oradea: ”Oglinzi oglindite”. Picturi de diverși artiști români din țară și de peste hotare. Poze mai jos.

Ioan Augustin Pop – ”Orient express”

 

Florin Ciulache – ”That All, Folks”

 

Laura Martin – ”Survolare Zoom Out II”. Pe Laura o cunosc, e sora lui Darius de mai jos.

 

Darius Martin – ”Regresie-Alice-În-Țara-Minunilor”.

 

Anca Mureșan – (Die) Liegende. 190x230cm, ulei și acrilic pe pânză. I like this one very much.

 

George Anghelescu – ”Castrare 1”

 

Încă de prima oară când am dat de conceptul ”eInk” am fost fascinat de tehnologia implicată în dezvoltarea lui. Îmi plac eReaderele și îmi place faptul că ecranele eInk sunt eficiente și economicoase din punct de vedere al consumului de energie. Îmi place să citesc pe ecrane eInk.
Cu toate acestea nu pot să nu observ că progresul făcut în acest domeniu în ultimii 8 ani e extrem de lent. Cele mai importante atribute aduse ecranelor eInk au fost un timp de reîmprospătare a ecranului mai bun (ceea ce e un progres considerabil în sine având în vedere cum se mișcau paginile la nivel de 2011) și iluminarea acestora. Atât.
S-a experimentat îndelung cu ecrane color dar nimic nu a trecut pragul pieței consumatorilor. Au apărut ecrane de 13” dar aparte de factorul ”mărime” sunt tot monocrome. Eforturi în direcția pigmenților color au fost depuse de mai multe companii și am văzut demo-uri din ce în ce mai promițătoare și cu tonuri de culori mai vii. Dar ideea se mișcă greu și merge în direcția abandonului. Și nu pricep de ce.
Un ecran eInk color cu diagonală de 13 inci ar fi perfect pentru citit reviste, cărți, studii în PDF, benzi desenate sau grafice derivate din statistici. În loc de asta suntem în 2018 și tot la ecrane monocrome am rămas, cu Sony și încă vreo două firme limitându-se la a produce dispozitive extrem de scumpe cu ecran în format A4 dar tot în alb-negru.
În 2013-2014 estimam că până acum tehnologia eInk va fi evoluat până în punctul în care să am deja și eu un dispozitiv cu ecran color. Ceea ce oferă piața în schimb sunt etichete eInk destinate supermaketurilor, aceleași eReadere cu ecran monocrom de 7-8” și promisiuni.
Dezamăgitor.

Și-o piesă faină cu un clip absolut superb:

Și-a trebuit să-i explic unui coleg psiholog de pe un grup că nu e OK să afirme neadevăruri:

Acum poza de mai jos. În stânga e un vechi server Compaq Proliant 2500. Am unul în cameră cu 3 HDD-uri SCSI în rack (două de 1,6GB și unul de 4,3GB – în RAID) – din 4 sloturi disponibile. La începutul anilor 2000 era top de gamă: două procesoare Intel Pentium Pro la 200MHz, vreo 512 SDRAM, tapedrive, CD-ROM 12x, unitate floppy. Îl arunc zilele astea că doar ocupă loc și cântărește vreo 70 de kilograme pe puțin. Un monstru din fier care face ca sfârșitul lumii când îl pornești. Rulam Fedora Core 2 pe el acum 15+ ani.
În dreapta e vârful de lance al gamei Proliant deținută de HP: HPE ProLiant DL325 Gen10 Server. Undeva pe la $8-9000. Procesor AMD EPYC 7000 Series cu până la 32 de core-uri și frecvență de până la 3,2 GHz, memorie RAM de până la 2TB DDR4 (16 sloturi de memorie), 9 porturi ethernet de 1GB fiecare, până la 8 harddisk-uri SAS/SATA/SSD. 10 kilograme cântărește.


Și mă uit așa – când la unul, când la altul – și mă gândesc că pe primul am învățat eu să fac RAID în Linux și mi-a fost server ”cu de toate” vreme de 2+ ani – stație de download DC++, webserver, server SSH, VNC, FTP, backup rsync și o mulțime de alte chestii; la al doilea salivez dar mă simt extrem de bătrân când văd cum a avansat tehnologia (de la dual Intel Pentium Pro @200MHz la procesoare cu 24 de core-uri și 3,2GHz).
Așa – la un calcul rapid în aplicația Calculator din desktop-ul meu – cel din dreapta are o putere de procesare de 192x mai mare ca primul. Dacă ai pune acum în cloud 192 de Proliant-uri de-astea vechi de 70 de kilograme fiecare să funcționeze în sincron tot n-ai ajunge la capacitatea celui din dreapta.
How time flies.

Cei de la [supermarket] au găsit o metodă mișto de a trece peste reglementările GDPR, semn că românii sunt inovatori iar directiva UE e acolo doar de formă.
E a doua oară când îmi bate la ușă o fată (alta) cu o listă în mână. Cică a venit să verifice dacă îmi sunt lăsate în poștă pliante Kaufland ”din acestea” și-mi agită un model în față. Îi spui că da, că nu, că habar nu ai, După care îți cere datele personale și te pune să semnezi. ”Știți – mă verifică și pe mine”. Exact aceeași poezie cu ”mă verifică” în exact același fel au repetat-o ambele fete.
Iar partea mișto e că după ce ți-ai dat numele, prenumele, numărul de telefon și alte date și ai semnat, n-ai cum să observi în partea de jos a listei, cu font de 6 pixeli, cum scrie că ai luat la cunoștință de prevederile GDPR și că prin prezenta îți dai acordul ca datele respective să fie folosite și prelucrate de ei în scopuri diverse. Cum ar fi de exemplu să te sune, să te spameze cu mesaje promoționale, telemarketing ori alte metode enervante de a-și promova produsele.
Schema cu ”am venit să verificăm dacă vi se livrează pliante pe care oricum nu le-ați cerut” e doar un pretext. Fata merge la fiecare ușă și adună datele, chit că ar fi nevoie să întrebe doar vreo 2-3 locatari dacă în cutiile poștale au găsit pliante ca să confirme sau infirme că în blocul respectiv cărăușii de maculatură și-au făcut treaba.
Acum cinci minute verificam dacă am ceva în căsuța poștală și fata suna de zor pe la interfon. Așa că i-am deschis, mi-a mulțumit, mi-a spus poezia cu pliantele după care mi-a cerut datele personale cu pixul deja așezat pe foaie. Și i-am spus că nu i le ofer. ”Dar mă verifică și pe mine” a repetat ea mecanic, fix ca predecesoarea ei. Am dat din umeri așa că a sunat la vecinul de la parter și i-a luat ăluia datele după ce i-a derulat povestea cu pliantele.

E nepotrivit să spunem că pensionarii care-și vând votul pe o pungă goală ori se calcă în picioare pentru doi mititei și o lingură de muștar oferite gratuit au o mentalitate depășită. Să nu uităm că în anii ’90, la geneza Internetului în România, puști de 15-16 ani făceau schimb de liste cu site-uri care trimiteau chestii gratis la noi în țară. Din cele mai inutile: CD-uri cu demo-uri obscure, cataloage de modă, tricouri promoționale ale unor lanțuri de firme care produceau neoane, mostre de tuș pentru ștampile, adaptoare pentru ștechere australiene. Tot felul de lucruri de care adolescenții ăia nu aveau nevoie dar pe care totuși le comandau din simplul motiv că erau gratis și veneau gratuit prin poștă. Cu cât îți soseau mai multe cu atât îți creștea prestigiul prin Internet Cafe-urile din oraș. Plăteai o oră de acces dar plecai acasă liniștit că peste 3 luni soseau mostrele de lipici de la fabrica aia din New Jersey care spera că te va convinge să comanzi bulk. Pe principiul ”dacă e gratis să am și io”.

Și-a apărut un articol intitulat ”Cărți românești de luat în vacanță” și văd că e și-un roman de-al meu printre ele.

Acum vreo trei ani m-am pus să învăț braille. Problema e că fără material de exersat tinzi să uiți și e cam dificil să te obișnuiești să descifrezi rapid literele. M-am uitat pe bookdepository la prețuri dar oferta era extrem de restrânsă (vreo 4-5 titluri) iar prețurile prohibitive. Așa că am dat cumva peste un site care trimitea biblii braille gratuit în toată lumea. Le-am scris, le-am expus situația și n-am mai auzit de la ei.
Azi mi-a venit coletul la poștă, după vreo 6 luni. Biblia în format KJV, în limba engleză, versiunea braille. Două tomuri mari și groase de o palmă, 2000 de pagini.
Am pe ce exersa, chit că n-au simbolurile pentru diacriticele românești. Iar când termin cu ele le dau celor din Asociația Nevăzătorilor din Bihor, poate vor fi de folos cuiva. Deocamdată buchisesc dar mi-ar face plăcere să ajung să pot citi într-un ritm decent.

Când eram copii, eu și Ștefi am inventat un nou joc destinat preadolescenților cu ADHD și prea puțină răbdare de chestii productive. ”Șah brutal” îi spunea. Era fix ca și șahul normal atât doar că după ce aranjai atent piesele pentru început de partidă începeai să le dai bobârnace ca să le proiectezi peste tablă în încercarea de a răsturna piesele celuilalt. Câștiga cel care rămânea cu piese pe tabla de șah. Reguli stricte nu prea existau (nu se aștepta rândul celuilalt ci bobârnacele se dădeau haotic și concomitent de ambii jucători de zburau caii și pionii în toate direcțiile izbind regine și ture și pierzându-se pe sub canapea).
Șah brutal: un joc măreț pentru oameni măreți.

În mod ciudat, când accesez NAS-ul din rețea prin protocolul smb:// (Samba), MPlayer pierde pachete la redarea de filme. Dacă merg prin afp:// (Apple File Protocol) care e vechi ca un velociraptor, totul e OK. Așa că m-am uitat să văd de ce pierde severul Samba de pe NAS pachete de se întrerupe filmul când dau fast forward.
Așa că SSH în NAS și m-am uitat să văd cum îi spune plăcii de rețea. Și problema e că ipv6 e dezactivat în kernel dar nu de tot așa că asta de mai jos rezolvă problema. În caz că pățiți la fel cu MPlayer în Linux prin rețele smb.

Și-am fost la un festival medieval aici în Oradea. Și-am filmat niște chestii:

La clipul ăsta nu m-am abținut și-am băgat un voiceover:

Mi-a plăcut de mic chimia.
Când aveam vreo 17 ani am găsit cu Ștefi un sac mare de sulf în drum spre via de pe deal. L-am cărat până acolo un kilometru sub soare dogoritor. Să fi avut vreo 15 kilograme. Ștefi mă tot întreba că ”dar bine mă dude, și ce-o să faci cu el?” iar eu eram ceva gen ”las’ că o să vezi; AM UN PLAN”.
Absolut normal că l-am pus pe foc.
S-au umplut toate dealurile din jur de fum galben și toxic, așa – pe o rază de 4 kilometri. Arăta ca ziua de naștere a Satanei: foc și pucioasă.
Eu eram foarte fascinat, Ștefi își vomita limfa prin iarbă.

Iar la final de wall of text vă las cu trupa asta mișto peste care am dat recent. Ascultați între ce tonalități variază tipa de la voce. De la angelic la grindcore de-ăla de crăpat geamurile.

Derivate ale istoriei

Posted by on Jul 21, 2018 in Uncategorized | 0 comments

Mi se pare interesant de observat cum unele curente precum cele din modă sau regulile nescrise din codul bunelor maniere au fost influențate de situații din istorie. Pe vremuri, de exemplu, când o domnișoară în rochii voalate dorea să se plimbe cu un domn care o curta era cumva ciudat că e mai mică la înălțime decât el. Așa că domnișoarele au început să comande de la pantofari saboți și pantofi cu talpă tot mai înaltă, ca să se apropie cât-de-cât de înălțimea pretendentului și să nu-l bage în ridicol ori de câte ori o vizita sau se plimbau prin mulțime. Asta în schimb a dus la o serie de domnișoare care se împleticeau pe pantofi cu talpă groasă, ceea ce a dus la o altă imagine ridicolă. Așa că pretendentul, ca să le scape de chinuri, le oferea brațul ca sprijin. Și mereu brațul drept; pentru că dacă ar fi fost să-l ofere pe cel stâng, teaca sabiei de la șold s-ar fi încurcat prin faldurile rochiei domniței.
Și așa s-a ajuns în ziua de azi la tocuri-cui de 12cm și la perechi care se plimbă prin parcuri la braț, el mereu în stânga, ea mereu în dreapta lui.
Tot în vremuri apuse era dificil să ții un cadavru multă vreme expus la aer fără să înceapă să duhnească. Așa că pe când se ajungea la ritualul de înmormântare – indiferent de religie – ajungea acoperit de flori care serveau un dublu scop: estetic și de acoperire a mirosului lăsat de corpul în descompunere.
Creștinii aprind lumânări morților nu pentru că așa cere religia ci pentru că pe vremuri era dificil să vezi în cavoul întunecat ceva fără o sursă de lumină.
Semnul dolarului american (”$”) derivă din ”peso”. Înainte ca SUA să-și declare independența și – deci – să-și bată propria monedă, peso-ul mexicanilor era mai răspândit pe continent. Toate mărfurile se plăteau în peso iar în porturi se făceau liste lungi incripționate grăbit de agenți de port sau căpitani de vas. Așa că, din motive de ergonomie, ”peso” a devenit ”PS”. În timp ”p”-ul a început să fie trecut direct peste ”s” ca să se economisească timp și spațiu ca ulterior moneda să fie reprezentată direct prin ”$”, renunțându-se la bucla ”p”-ului. Până la independența Statelor Unite ”$” era deja sinonim cu ”bani” așa că alegerea n-a fost grea. Mai mult, peso-ul fiind din metal nobil la acea vreme era rupt în patru sau în opt bucăți, ca să ai cu ce da rest. Așa s-a ajuns în ziua de azi la ”a quarter” (o pătrime) pentru a desemna fisa de 25 de cenți.
Ciorile au devenit păsări de rău augur datorită medicilor din timpul ciumei negre care a ras 30% din populația Europei (și care, în mod ironic, a contribuit la decăderea ideii de ”iobag” din cauză că restul de 70% n-a mai trebuit să lucreze pământurile lorzilor ci s-a instalat moșier peste pământurile celor decedați devenind proprietar). În timpul molimei doctorii purtau măști cu aspect corvin nu pentru a speria lumea sau a avea un aspect morbid ci pentru că mirosul din orașe era pestilențial și trebuia să-l suporți cumva. Așa că în interiorul ciocului prelungit al măștii erau depuse săculețe cu mirodenii, oțet și alte chestii cu miros puternic menite să alunge izul de carne putredă din aer. Iar cum nimeni nu scăpa de ciumă, doctorii puteau doar alina suferința celui bolnav vizitându-l pentru ”lăsare de sânge” (care era remediul universal pentru tot, de la răceală la leucemie – te tăiau la braț și sângerai până ce doctorul declara că a ieșit din tine destul sânge ”rău”). Și cum bolnavii de ciumă mureau oricum iar cetățenii orașelor știau asta, cioclii de doctori au ajuns să fie asociați cu moartea care stă să vină. Apoi ciorile și corbii au preluat titulatura de vestitori ai morții în legendele și superstițiile popoarelor.
Și vorbind de lăsarea de sânge, pe vremuri bărbierii jucau și rol de farmaciști-medici. Așa că după ce mergeai la tuns îți luau și niște sânge, să te faci bine. Ca să-și facă reclamă și să știi că magazinul din depărtare e frizerie/farmacie, unii manevratori ai lamei ascuțite au vopsit stâlpi în dungi roșii care contrastau cu o altă culoare (alb sau albastru). Ceva vizibil de departe și ceva ce putea fi rapid asociat cu sângele. În SUA încă mai vezi stâlpi din aceștia cu spirale roșii și late în fața frizeriilor.
Satan, așa cum este el reprezentat în ziua de azi de Creștinism (coarne de țap, copite) e imaginea zeului Pan. În epoca de final, creștină, a Imperiului Roman, Biserica a încerca să scape de păgânii panteiști sau politeiști. Cum venerarea lui Pan era în floare, Biserica a demonizat imaginea lui și l-a asociat cu răul reprezentându-l grafic în ipostaze malefice în încercarea de a-i descuraja pe alții să se alăture curentului panteist și totodată să atragă cât mai multă lume de partea Creștinismului. În ziua de azi Pan e Diavolul cu cap de țap, coadă și copite, jumătate om și jumătate țap, privind malefic și încruntat la creștinii temători.
Din nou – e interesant cum istoria ne modelează superstițiile, moda, tradițiile, psihologia reclamei, bunele maniere, simbolistica cu aplicații practice curente și alte lucruri cu care azi suntem obișnuiți.

News from the Underground – 7 iulie 2018

Posted by on Jul 7, 2018 in Linux, Literatură, Psihologie, Sociologie | 0 comments

Busy days. Ieri și alaltăieri am stat până la 3:00 dimineața și-am tot scris și corectat pe un referat de final de an pe care trebuie să-l prezint zilele următoare la Școala Doctorală de Sociologie din Oradea. Mai am de făcut PowerPoint-ul și cuprinsul. Mi-am dat cu părerea ca psiholog referitor la un caz de hărțuire sexuală din Oradea, articolul va apare în zilele următoare în săptămânalul ”Bihoreanul”. Fac drumuri poștă-acasă/acasă-poștă că-mi sosesc pe bandă rulantă coletele comandate de pe AliExpress (vreo 80 de chestii luate acum o lună).

Azi am chef de lucru așa că mă pun să scriu. Am oricum destule de făcut.

Mi se cam umple spațiul pe NAS-ul din rețea (toți cei 3TB) din cauza tutorialelor video și a documentarelor și cursurilor de psihologie/sociologie. Vorbind de ultimele am citit niște articole și studii interesante zilele trecute.

Cică a apărut #5/2018 din revista ”Familia”. Am și eu un text acolo – un capitol din manuscrisul de beletristică la care lucrez de vreo doi ani și ceva. Aștept un PDF, ceva. În curând se începe lucrul la coperta cărții de psihologie care va fi publicată luna asta la Crux Publishing. Aștept prefața ca să putem finaliza manuscrisul (mulțumiri din nou pe această cale lui Marius Cioară pentru că a acceptat să o scrie). Și m-am pus să scriu o carte de povești pentru copii; gândită psihologic să imprime și extragă din cei tineri anumite lucruri folositoare lor. Până acum am o povestire de test pe care am dat-o celor patru mame pe care le cunosc și care au copii între 2 și 6 ani, să văd ce reacție au aceștia când le este citit textul înainte de culcare. Până acum semne bune.

Revista ”Repere medicale” din Galați mi-a plagiat două texte de pe Psihoradea. La modul copy/paste, fără să mă întrebe și fără să-mi specifice – desigur – numele. În numerele 30 (2016), respectiv 40 (2017). Bun – am văzut că fură texte cam de la toată lumea, dar problema e că au tiraj de 7500 de exemplare și fac bani din reclama vândută în revistă. Așa că l-am sunat pe directorul revistei care mi-a râs în nas cu ”hai dom’le că era de pe net” după care mi-a închis telefonul în nas. Nu înainte să-l întreb dacă știe ce presupune legea drepturilor de autor iar domnul să-mi spună sec că ”nu”. În mod ironic, pe coperta 4 a fiecărui număr al revistei tronează avertismentul din dreapta. Așa că i-am trimis notificare prin avocatul meu domnului director și cel mai probabil ne vedem la Tribunalul Oradea unde-mi va plăti daune morale și drepturi de autor. Pățăști.

Click pe poză pentru a ajunge la textul meu care a fost plagiat.

O studentă (tot din Galați) mi-a plagiat un text de pe acest blog și l-a prezentat la universitate ca fiind al ei. Am prins-o, am interpelat-o politicos pe Messenger unde m-a luat și ea în derâdere. Îmi furi un text literar de pe blog și-l prezinți ca fiind al tău la facultatea de Litere. Te prind și-ți scriu politicos că nu e frumos ce ai făcut. Cu accent pe ”politicos”. Mă iei în derâdere, mă faci ”frustrat”, bagi placa cu ”n-ai să afli oricum cine sunt și nu poți dovedi” și o arunci în joc și pe cea cu care ne-au obișnuit românii – ”frustratule”. Așa că încerc să-ți explic conceptul de plagiat și-mi spui că ”și ce – era gratis, era pe net, doar luăm filme gratis de pe net”. Așa că depun un efort în continuare să-ți explic ce nasol e să-mi furi un text la care am muncit vreme îndelungată și că – chit că e ”la liber” – asta nu-ți dă dreptul să-l prezinți ca pe propriul referat. Râzi. Mă ironizezi. Mă jignești și-mi explici că n-am ce-ți face după care-mi dai block.

Așa că sun la tine la universitate și vorbesc cu oamenii de acolo. Sun la rector. Sun la decan. Sun la secretare. Le explic situația, trimit mail cu screenshot-uri și poza ta de profil. Pentru că exact cât de greu e să te identifice proprii tăi profesori după poza de profil?

Trece o oră. Primesc înștiințare că s-a format de urgență comisie care deliberează și discută problema.
Mai trece o oră și ești tu. Mi-ai dat unblock pe Facebook. Îți ceri scuze și recunoști că ai greșit. Îmi scrii că doamna rector a vorbit cu tine și te-a adus cu picioarele pe pământ. Așa că-ți dau numărul meu să mă suni pentru că vreau să aud astea din gura ta, să te prezinți așa cum se cade și nu să te ascunzi sub pseudonimul de pe Facebook; te conformezi după 5 minute de gândire.

Ai un ton spășit. Te iau moale și politicos. Îți explic că 1. nu-mi furi munca și 2. nu mă jignești după ce-mi furi munca când eu încerc amiabil să rezolv problema. Îmi dai dreptate cu glas stins în timp ce-ți explic diferența dintre ”plagiat” și a copia filme de pe net.

Și după 8 minute glorioase de discuție amabilă arunci bomba: ”Știți… vor să-mi facă dosar penal”. Întreb ”cine?”. ”Păi… comisia”.

Așa că trec peste modul arogant și ciobănesc în care te-ai purtat cu mine după ce te-am prins plagiind; trec peste faptul că ai plagiat și-ți spun să le zici ălora din comisie să mă sune. Că încerc să rezolv pentru că nu te vreau cu viitorul distrus și n-am de gând să duc pe căi legale o studentă din celălalt capăt al țării doar pentru că sub impulsul tinereții a călcat strâmb și mi-a râs în nas după aceea. Mai mult, specific faptul că în discuțiile cu mai-marii tăi am specificat clar că nu vreau să ți se aplice sancțiuni ci doresc doar o discuție cu tine. Îmi mulțumești cu glas stins. Îți mulțumesc și eu pentru timpul acordat.

N-ar fi mai ușor să nu-mi furați textele? Scap și eu de o grijă, scăpați și voi de altele.

Am gătit câte ceva zilele astea:

Ciuperci cu salată cu cârnat prăjit și ou fiert.
Se pune puțin ulei în tigaie, se călește ceapa verde. Se toarnă ciupercile, o linguriță rasă de sare, puțin piper, ienibahar, mărar și pătrunjel. Se presară puțin praf de usturoi și se adaugă trei linguri mari de sos de roșii. Se toarnă o ceașcă de apă și se adaugă două frunze de dafin. Se amestecă bine și se lasă la fiert pe foc mic/mediu. Amestecați din când în când.
Se pun două ouă la fiert.
Se rade morcov, se taie un sfert de ardei în felii subțiri și apoi cubulețe, se taie coadă de ceapă verde mărunt; se toacă mărunt varză albă crudă și un castravete murat. Se adaucă o linguriță sau două din seul castravetelui murat, se asezonează cu sare și piper, se presară puțin pătrunjel și foarte puțin mărar, două lingurițe de boia dulce.
În tigaia cu ciuperci presărați un vârf de chili iar când a scăzut apa puneți două lingurițe mici de smântână. Nu mult – cât să-i dea culoare. Amestecați bine, mai lăsați pe foc mic vreo 2 minute după care puteți turna în farfurie.
Într-o altă tigaie se prăjește la foc mic în puțin ulei cârnatul afumat crestat pe lungime.
Ouăle fierte se lasă vreo 5 minute în apă cu gheață pentru a putea fi decojite mai ușor după care se feliază pe lățime.
Întregul platou se decorează cu coadă de ceapă verde tăiată mărunt și un vârf de mărar uscat, mărunțit. Adăugați o linguriță de smântână peste ciuperci.
Sare și piper după gust.

 

Omlette du fromage.
Se bat două ouă, se asezonează cu sare și piper. Se călește ceapa verde tăiată mărunt apoi se pun în tigaie bucățele mici de cârnat afumat și șuncă. Se toarnă la foc mic ouăle în tigaie, se amestecă, se presară cașcaval ras. Apoi un cârnat prăjit și salată de crudități plus niște pâine prăjită. Se decorează cu ceapă verde și puțin pătrunjel tocat și ienibahar.

 

Seara a zis că ea vrea înghețată.
Așa că i-am făcut înghețată de vanilie, am presărat ciocolată topită peste, niște esență de vanilie, alune sărate sfărâmate în bucățele mici, stafide și puțin praf vanilat.
A gustat și-a zis că ”Sfinte Sisoie” așa că presupun că a fost bun.

Spanac cu ou ochi și salată mexicană. Salată de morcov cu castraveți, ceapă verde și ardei galben în puțin oțet. Cârnat afumat, prăjit și uns cu sos tzatziki. Puțină smântână peste spanac, puțin chilli, mărar, sare și piper peste întreg ansamblul. Plus toast cu niște bere.

Cât vorbea la telefon am zis că-i fac o masă de seară.
Spanac cu ou ochi (făcut la foc mic vreo 7 minute) și mix de legume mexicane. Cârnat afumat prăjit puțin (tot la foc mic), roșii, asezonat cu sare și piper plus puțin ienibahar presărat deasupra. Și smântână peste spanac.

 

Boil. Boil like the tar pits of Hades and burn holes in me with your spicyness.

Țin minte când pe la începutul anilor 2000 cei de la Novell au cumpărat SUSE. A fost un șoc pentru comunitatea Linux la vremea respectivă, mai ales că Novell Netware avea reputația de vas scufundat de către Windows NT. Și-au trecut anii iar asta e a patra sau a cincea companie care cumpără SUSE de la anterioara. Distribuția asta Linux a schimbat mai mulți proprietari decât Torvalds numere de kernel.

Am un Power Macintosh 7100 care funcționează. Din păcate are NuBus și nu poate rula BeOS R4 sau BeOS R4.5 pentru procesoare PowerPC. Cred că am reușit să instalez pe el MacOS 9.1 acum o eternitate. Mai sus de versiunea asta nu merge. Doar System 7-8. Îl schimb bucuros pe un model care suportă BeOS pentru procesoare PPC, fie el și mai vechi decât seria Performa. Modele suportate de BeOS PPC și care mă interesează: Performa 6400, orice cu procesor PowerPC 603/603e sau PowerPC 604/604e, Power Mac 4400, Power Mac 7300, Power Mac 7600, Power Mac 8500 sau 9500 (inclusiv 9500 MP), Power Mac 9600 MP, Power Mac 9600 (inclusiv gama 9600 MP) sau Power Mac 8600. Dacă sunteți din Oradea și vreți un schimb sau știți pe cineva care l-ar face dați un mesaj vă rog.

Îmi plac autorii care mârâie la convenționalele reguli gramaticale și stilistice. Nu mă refer la autorii români care publică orice și n-au un picior ferm împlântat între ceea ce e dezacord și ceea ce nu e dezacord. Mă refer la Cormac McCarthy, la cei din Beat Generation cu al lor ”flow of conciousness”, mă refer într-o oarecare măsură la Douglas Coupland și Will Christopher Baer. McCarthy e faimos că a luat textul unui jurnalist care lucra pentru un prestigios ziar american și i-a scos din text toate semnele de punctuație. Tot el folosește obsesiv ”ok”-ul în ”The Road” (Pulizer prin 2007 parcă). Ginsberg n-avea niciun Dumnezeu când venea vorba de verbe, delimitarea ideilor în frază prin semne de punctuație. Alții refuzau cu încăpățânare să scrie substantivele proprii cu literă mare iar Kerouac punea uneori literă mare la început de rând doar ca să stabilească o anumită cadență.

Îmi plac și cei care sar de la o idee la alta sau de la un tablou la altul ca să mențină cititorul alert cu riscul de a crea confuzie (”Time flies. The time flies feed on rotting clocks.” – Craig Clevenger, ”Dermaphoria”). Sau cei care transformă idei de unul-două cuvinte în paragrafe noi cale de câteva pagini (cum e Palahniuk cel timpuriu) pentru a imprima un ritm rapid care duce spre un apogeu. Sau cei care cenzurează cuvinte în text pentru a focaliza atenția mai bine (tot Palahniuk în ”Pygmy” ori curentul ”Blackout Poetry”).

You’ve got to crack a few eggs to make an omelette.

Și mă distrez cu copiii din curtea blocului.

Mama de la etaj:
– Ce-ai spart?!?
Băiețelul de 6 ani:
– Nu eu… deci… eu am dat cu piciorul. Da’ și Ioana a dat.
– Și ce-ai spart?
– Am (se gândește, ridică un topor din plastic)… i-am rupt lu’ Delia toporu’ dar îl lipim.
– Să nu mai dai cu piciorul în chestii că te chem sus.
– …(se gândește) Nu e rupt, e doar dezlipit. Are Delia lipici și-l lipim.
– Mai dai cu piciorul în sticle?
– …(se gândește, ridică toporul) Uite – poți să faci pistol din el (îl apucă de lamă și îndreaptă mânerul spre alți copii): ”Pow-pow-pow!”.

Kids. Winning arguments since forever.

Ca să vedeți ce coșmaruri desenează pruncii ăia pe asfaltul din fața blocului:

Mr. ”I Want To Drink Your Soul”

M-am decis. Mâine cumpăr cretă și cărbune. Dacă spală ploaia desenul mă duc și-l refac. Dacă se estompează mă duc noaptea și-l refac. Până ajung copiii să se întrebe de ce tot se încăpățânează să rămână acolo și au să evite zona temători. Se vor naște legende urbane. Va deveni subiect la ședința comitetului de bloc. Iar când va veni din nou noaptea nu va observa nimeni mogâldeața în negru care scrijelește atentă pe asfalt.
You will live forever ”Mr. I want to drink your soul”…

În curtea blocului meu toate disensiunile dintre copii parcurg aceeași rută:
– se începe cu medierea problemei pe cale amiabilă: ”ba tu!/nu că tu!/ba că tu!/ba nu!/ba da!”;
– dacă în incident este implicată o minge atunci băieții sunt mereu de vină; dacă nu, se sare peste partea de mediere și se trece la punctul următor;
– copilul cu cele mai multe primăveri invocă în mod inutil dreptul de veto;
– pasul IV – posibile sancțiuni: ”deci io nu mă mai joc cu tine”, ”eu plec acasă atunci”, ”atunci îți rup și eu păpușa”;
– se invocă audierea martorilor în funcție de calitatea și numărul jucăriilor părților vătămate; conform legilor Curții prioritate în exprimarea părerii o au cei care depășesc numeric tabăra cealaltă;
– dacă audierea martorilor se soldează cu eșec ori nu duce la un verdict concludent se aplică principiul celui care plânge mai tare; părțile direct implicate se retrag în scara blocului deoarece oferă cel mai bun ecou și urlă din toți rărunchii;
– etapa în care Curtea deliberează în absența părților direct implicate; se definitivează mai bine granițele celor două tabere urmărind principiul ”Haribo” – mi-ai dat dulciuri acum două ore, îți susțin cauza;
– în cazul în care Curtea nu poate da un verdict concludent nici după această etapă se face apel direct la forul superior: ”MAMAAAAAA, GWAAAARGH”; câștig de cauză are cel al cărui mamă răspunde prima de la balcon.

Făceam poză la chestia asta de mai sus care arată ca-n ”Blair Witch Project” când grupul de copii s-a apropiat tiptil de mine. ”Noi am făcut-o” mi-a spus mândră fetița de vreo 7 ani. Le-am zâmbit. Mereu le zâmbesc copiilor care invocă entități malefice. Pentru că nu vreau nici simboluri roșii făcute cu capul de găină frecat de ușă și nici demoni care bulbucă ochii la mine prin oglindă. E bine să zâmbești precaut și să grăbești pasul în timp ce grupul te urmărește în tăcere cu privirea până intri în bloc.

Primul meu contact cu dedesubturile organizațiilor politice a fost prin ’99-2000. Nu mai țin minte exact când candida Isărescu dar m-am trezit că mă cheamă un coleg de facultate care lipea afișe pentru partidul ăluia: ”Răzvan, tu ești cu Linux și de-alea; hai că e bai”.
Așa că m-am dus cu omul la sediul partidului care era în subsolul unui bloc de lângă o piață din Oradea, într-un apartament fără mobilă. Pe drum colegul mă asigurase că – desigur – voi fi plătit. Mergeam ca orbul – habar n-aveam despre ce-i vorba.
Intrăm, se fac prezentările. Un șef de partid îmi prezintă cu față gravă un PC cu RedHat. ”Nu mai știm parola, este date importante acolo”. Mă pun în fața monitorului CRT, dau de un bootloader neparolat (LILO trebuie să fi fost la vremea aia), intru în rescue mode, ajung la prompt gata să root.
Și se scapă șeful de partid și îmi spune că fostul admin plecase ca un nesimțit și nu mai le răspundea la telefon și numai ăla avea parola. Ce bine că venisem. Și cum adminii de server nu pleacă doar așa, de-a lela, întreb și eu ca tot omul de ce îi lăsase de izbeliște. ”Pentru că-i un nesimțit!” mi-a spus șeful de partid cu ură în ochi. Colegul de facultate mă încuraja de peste umăr să tastez în consolă chestiile mele.
Și cam atunci mi-am dat seama că nu voi fi plătit. Am întrebat de bani mai mult așa – ca să-mi confirm. Șeful de partid mi-a spus să-mi fac treaba că ”vorbim noi de bani dup’-aia”.
Așa că am dat câteva ”ls -la” prin directoarele din /home, am trântit niște ping-uri către yahoo punct com, vreo două cat-uri la fișiere random ca să vadă omul chestii derulându-i-se pe ecran după care am oftat și i-am spus că n-am ce-i face. Va trebui să ia contactul cu administratorul vechi pentru că ”fără ăla nu se pot recupera datele” (lol).
Și-aici s-a schimbat radical placa domnului membru de partid. În sensul că a început să-l critice pe colegul meu cu ”ziceai că-i bun, bă”, ignorându-mă total și plecând apoi cu pași mari și nervoși în altă cameră fără să mă mai salute.
Îmi place să cred că tipul de dinaintea mea și-a primit până la urmă salariul restant. Eu unul oricum n-aveam să văd un ban așa că măcar ăluia să-i fac un bine.
Cât despre Isărescu – n-a mai câștigat alegerile.
L-o fi blestemat careva.

Și vorbind de Linux am făcut și eu trecerea la Ubuntu 18.04. Atât doar că-n MATE icoanele aveau un padding mare. În trecut rezolvam chestia asta din .gtkrc dar cum lumea s-a modernizat și acum boierii folosesc GTK 3 am creat un fișier nou ~/.config/gtk-3.0/gtk.css și-am trecut în el cod CSS:

.mate-panel-menu-bar menuitem {
padding: 0 2px;
}

And presto.

În altă ordine de idei – mai are cineva probleme cu MPlayer în Ubuntu ăsta nou? Nu mvp sau mplayer2 ci MPlayer-ul ăla vechi. Mie nu-mi redă unele fișiere de pe NAS și bănuiesc că-i o problemă de streaming și nu de codec. În 16.04 mergea perfect. Și-s de modă veche și prefer mplayer-ul vechi și țin cu dinții de el.

Am un Dell Mini 10 v1018 și efectiv nu mai știam ce Linux să instalez pe el să se miște decent dar să fie cât-de-cât la zi cu update-urile. Și i-am dat o încercare lui Lubuntu 18.04. Holy crap ce zburdă. Orice pusesem pe el se târa pe procesorul Intel Atom la 1,8GHz și cei 2GB RAM care nu pot fi upgradați. Lubuntu în schimb merge strună. Finally – am un laptop mic și funcțional din nou.

Iar azi dimineață am citit un articol despre BeOS care a trezit în mine nostalgia anilor 2000.

Și vine ziua de luni și mă înscriu la licență la sociologie. Am să fac facultatea în paralel cu doctoratul de sociologie. Voiam să fac facultatea de sociologie deja din 2013. Acum că taxa a fost redusă la 50% pentru cei cu o specializare la aceeași facultate și dat fiind faptul că mi se recunosc o sumedenie de cursuri de la facultatea de psihologie mă dul luni să mă înscriu. Și vorbind de facultăți, vă las cu poza de mai jos, că mă întorc la formatat bibliografia referatului în format ASA.

Unul face, doi nu face. Ăia care nu face nu ajung la ”Jurnalism”.