News from the Interzone – 20 octombrie 2018

Posted by on oct. 20, 2018 in Linux, Literatură, Psihologie, Sociologie | 0 comments

Holy shit – am o tonă de lucru zilele astea. La modul că mi-e teamă să mă uit în calendar zilnic ce am de făcut începând cu dimineața: ”Hai Răzvan, dă click pe Google Calendar – HAI! You can do it!”.

Anyways, am publicat un articol nou pe Bihoreanul: ”Managementul atacurilor de anxietate”. Am publicat și-o lungă analiză psiho-sociologică pe site-ul cabinetului meu – ”Psihologia milenialilor și de aceștia vor eșua”. Ultimul a stârnit niște valuri pe Facebook, în sensul că milenialii s-au răsculat și-au aruncat cu ouă în mine. Și prin ”ouă” înțeleg desigur postări pasiv-agresive pe wall-urile lor sau comentarii a căror esență se poate reduce la ”eu știu că greșești pentru că dacă ai avea dreptate asta ar însemna că sunt un om nasol, iar eu știu că nu sunt un om nasol”.

Am făcut și un nou tutorial video R ca să închei cu prezentarea statisticilor descriptive – l-am postat pe Psihoradea: ”Tutorial video R – partea a II-a: Statistici descriptive”. Clipul e mai jos.



Am fost făcut unul din cei doi moderatori ai grupului Facebook al Psihologilor și Psihiatrilor din România. Așa – ”pac – vezi că ești moderator peste 21.000+ de useri”. M-am pus și am făcut curățenie pe-acolo de zburau postările despre dezvoltarea personală în toate direcțiile și rămâneau fără cont toți rasiștii sau comentatorii care postau strict imagini motivaționale. Am ras din temelie orice încercare de a posta link-uri către cursuri Yoga, grumuri de șamanism, terapie cu îngeri, unde, cristale și alte chestii pseudoștiințifice. Dar continuă să vină, insistent. E OK – sunt un om extrem de răbdător iar butonul de ”ban” e aproape.

Am updatat articolul ”La ce să te aștepți ca student la Psihologie” pe care-l scrisesem prin 2015 și care descrie experiența mea ca student la Psihologie în cadrul Universității Oradea. Îl updatez anual cu noi date (medii de intrare, planurile de învățământ, informații noi). De data aceasta, la final aveți un document interesant pe care până acum l-am ținut – să zicem – ”secret”.

Am trimis un studiu de caz la ”Administrative Science Quarterly” – cea mai bine cotată revistă ISI pe partea de sociologie din grupul celor incluse în WoS (Web of Science), cu un H index de 158. Nu mi l-au primit, că tematica era puțin diferită de ceea ce publicau ei și nu avea legătură cu sociologia organizațională. Oh well, le luăm pe rând.

În schimb cei de la Linux Magazine mi-au scris să public la ei un text așa că azi am de lucru. Am așa un chef nebun să scriu chestii despre Linux și scripting zilele astea așa că după ce termin de scris textul pentru LM îi contactez și pe cei de la Linux Journal.

Vorbind de Linux – a apărut Ubuntu 18.10. Se mișcă mult mai rapid. Am făcut upgrade, se prelinge excelent. Odată cu upgrade-ul la Ubuntu 18.10 mi s-a instalat și noua versiune GIMP – 2.10. Au băgat muuuulte chestii noi: teme de interfață grafică, unelte noi, pluginuri noi. UI-ul a primit un revamp masiv. Vechile dialoguri rămân active în ”legacy mode” prin meniuri dar au fost înlocuite implicit de versiuni care funcționează altfel și generează cu totul alte efecte vizuale. ”Drop Shadow” de exemplu e mai rafinat și are două versiuni (aparte de cea veche): ”Long Shadow” și un ”Drop Shadow” îmbunătățit, cu mai multe opțiuni. Există temperaturi de culoare, ”White Enhance” a devenit ”White Balance”, ferestrele ce conțin elemente scalabile se mulează pe ceva versiune GTK 3.x mai recentă și arată radical diferit față de versiunile precedente. Multe noi opțiuni. Și pare mai rapid.

Wh-… why is my Linux setting up a macaroon bakery?

What else? Am fost la cursuri la Sociologie. E un deliciu să participi (pentru mine cel puțin). Discuțiile sunt antrenante și învăț chestii noi în fiecare oră.

Mi-am cumpărat niște cărți, am citit niște studii (îl ador pe Elijah Anderson), am scris niște scripturi BASH pentru o colegă de doctorat care voia să parseze niște date și voia să automatizeze totul (am redus la două linii de cod toată operația, de la adunarea datelor la introducerea lor în CSV cu formatare corectă, comma-delimited). Trebuie să revizuiesc o recenzie trimisă la o revistă de sociologie, că am primit-o înapoi cu mențiunile editorului și-am promis că până în weekend are noul text acordat pe sugestiile lui. Trebuie să scriu o altă recenzie la cartea ”Key Ideas In Sociology” a lui Martin Slattery (și să fac o comparație cu titluri similare semnate de Sutton, Giddens, Kivisto și alții) pentru revista ”Sociologie Românească”. Mi-am cumpărat ”Politica” lui Aristotel, ediția în limba română din 2010 în traducerea lui Alexander Baumgarten, că ni s-a sugerat la cursul de Filosofie socială să o citim pe aceasta și nu ediția mai veche din anii ’60-’70.

Am fost ieri la expoziția de pictură a lui Tudor Frâncu, am tras niște poze. Trebuia să vorbesc în deschidere în calitate de psiholog, la rugămintea curatorului. Se pare că deschiderea va fi… peste 2-3 săptămâni. În mod bizar; având în vedere că vernisajul s-a deschis publicului deja de ieri… Dar în fine – merg peste 2-3 săptămâni și va veni și un critic de artă din Oradea. El va vorbi despre lucrările lui Frâncu, eu despre psihologia artei.

Și aveam un speech așa mișto pregătit aseară după ce alergasem toată ziua și mă grăbeam de la cabinet după o ședință cu un client să ajung la timp la galerie…

Mi se pare interesant cum a evoluat ecosistemul Linux de la ceva difuz la ceva compact, atât din punct de vedere al pachetelor software cât și din cel al managementului resurselor. S-a început cu pachete livrate în cod sursă, prin anii ’90 și o descentralizare a modului în care se făcea managementul consumului de resurse (CPU, RAM). S-a trecut apoi la managere de pachete pe măsură ce au apărut distribuții independente care fiecare a urmat o cale proprie: pachete .PKG pentru Slackware, .DEB pentru Debian, .RPM pentru RedHat cu ocazionalul software proprietar livrat sub formă de .BIN ori .SH executabil. A apărut ideea de containere în Solaris și-a preluat-o și comunitatea open-source din lumea Linux/*BSD. Inițial la nivel de aplicație (îmi scapă acum cu ce software făceam managementul resurselor unui program prin anii ‘2000 dar nu era prea eficientă implementarea oricum).

În prezent s-a ajuns la pachete Snap și AppImage: containere cu propriul lor ecosistem care rulează pe orice distribuție Linux oferind un format universal care reduce din fragmentarea comunității open-source impusă de diferențele dintre distribuții. Dai un snap install cutare din orice distro și ai acelai program, din același repository, pe trei branch-uri de distribuție diferite. La nivel de management al memoriei kernelul Linux e mult mai eficient așa – ca privire de ansamblu – în calibrarea resurselor (seria 4.20 mi se pare mai eficientă decât anterioara în acest sens). În plus – și asta e important – s-a trecut la ideea de containere atât pe partea desktop cât și – normal – pe cea de server. Cloud computing-ul a presat în direcția asta și așa am ajuns la Amazon AWS care permite crearea de dock-uri cu seturi de resurse prestabilite în cadrul cărora poți rula aplicații fără să afectezi restul resurselor serverului. O chestie foarte mișto față de care administratorii de servere Solaris, Linux și *BSD ar fi salivat abundent în anii 2000. În paralel se pune tot mai mare accent pe soluții de virtualizare: XEN, VMWare și altele care practic tot pe ideea containerelor de resurse funcționează, atât doar că îndeplinesc funcții adiacente binevenite față de AWS (posibilitatea de a rula – de exemplu – un desktop Windows în Linux sau un mediu Ubuntu 18.10 în CentOS 7).
Ca notă adiacentă, virtualizarea la nivel de sistem de operare (și nu aplicație precum QEMU ori VMWare) s-a extins și la competiție, așa că e acum o stradă cu două sensuri: poți instala un container Ubuntu în Windows 10 direct din repository-ul Microsoft și să-l rulezi mult mai eficient decât din VMWare Workstation. Ceea ce e o chesie extrem de mișto (iar ca notă adiacentă aminte aici și recenta adiție BASH ca opțiune CLI în Windows 10 respectiv portarea shell-ului Microsoft în Linux).

Și mă uit mândru la cum a evoluat Linux iar dacă fac o paralelă cu vara aia a lui 2000 când compilam KDE în Slackware de la zero vreme de 6 ore doar ca să-mi dea eroare din lipsă de dependințe FIX LA FINAL (nu începutul procesului, că GCC nu verifica dependințele din start așa cum e normal acum) mă apucă râsul. Era mișto să asculți cum cârâie procesorul unui Pentium 4 cu 256 SDRAM în timp ce Slackware 7 (sau 8?) derula linii de cod compilând de mama focului. Ca să ai și tu un mediu desktop, nu managere de ferestre ca Fluxbox sau IceWM sau ce truda mai foloseam la vremea aceea. Și priveai la monitor dorindu-ți să îți înfigi o țeavă dublă de pușcă în gură și să gâfâi în ea ca într-un nai după care să pictezi în roșu peretele din spate doar ca să pui capăt chinului. Și după 7 ore de gânduri de-astea în care nu puteai folosi PC-ul pentru că GCC făcea mouse-ul să sacadeze la cum hăplăia resurse – poc – ”make” dădea eroare că nu găsise lib-libelulă-i386-dev. Trebuia s-o iei de la capăt.

Și apăsai pe trăgaci fără să te mai gândești.

Am făcut și niște mâncare zilele trecute. Nu multă, că nu prea am avut vreme.

Mama soacră trebuie hrănită așa că:
Se fierb spaghetele în apă cu un pumn de sare. Se taie ceapă mărunt între timp, se călește în tigaie la foc foarte mic într-o lingură de ulei. Se taie cârnat cabanos afumat în cuburi mici, se pune peste ceapă după vreo 5 minute, se amestecă din când în când. În oala cu spaghete torni o linguriță de ulei ca să nu se lipească.
Și-aici am schimbat macazul la modul ”and now for something completely different”: tăiat ciuperci mărunt, pus în tigaie, pus patru linguri de unt în loc de ouă bătut sau smântână. O lingură de lapte, amestecat bine, lăsat la foc mic.
Presărat acum sare, piper, foarte puțină boia, foarte puțin curry, busuioc din belșug, puțin oregano, praf de usturoi.
Puneți pâine la prăjit între timp, scoateți din oală un detașament de spaghete, trântiți-le în tigaie și amestecați. Așa – cu apă pe ele, până se omogenizează tot. Turnați jumătate de pahar din apa oalei în tigaie, mai puneți o tură de spaghete. În timp ce scade apa radeți vreo 4-5 linguri mari de cașcaval și puneți câte puțin la tpit peste conținutul din tigaie.
Se adaugă acum niște mirodenii orientale, încă puțin praf de usturoi, o linguriță de oregano, se amestecă. Presărați piper și puțină sare. Treptat puneți tot cașcavalul până ce apa scade și spaghetele s-au acoperit de mirodenii, ciuperci, ceapă și restul chestiilor din tigaie. Eu am presărat și o linguriță de făină treptat ca să grăbesc procesul (așa – ca la profani).
Când apa a scăzut și e deja greu să amestecați în tigaie se pot pune spaghetele în farfurie. Se presară cu busuioc și puțin praf de usturoi, un vârf de piper. Se pune sos de tomate alături, se presară susan și oregano peste el. Cașcaval ras deasupra, pâinea prăjită frecată cu usturoi alături.
Două frunze de mentă pentru decor și gust.
Dacă nu exagerați cu sarea iese destul de fain.

 

Behold – for I have created ciorbă!

Și am citit că cele mai bune facilități educaționale din România sunt cele din Oradea:

Și merită să citiți chestia asta. Foarte mișto analiza lui Tismăneanu cu privire la Păunescu. Scurtă și la obiect, tranșantă, călcând cu bocancii imaginea aceea romanticizată a poetului decedat. În anii de dinaintea morții i se spunea ”Porcul” – cu dublă conotație: una peiorativă, cu directă referință la dimensiunile corporale ale comunistului nostalgic și o alta mai acidă, cu trimitere la acțiunile sale din perioada premergătoare lui 1989. Servilismul lui Păunescu e surclasat doar de patetismul teatral cu care recita odele închinate Partidului. Îmi aduc aminte și acum cu câtă vervă vorbea la radio în versuri despre trădătorii de țară și combinele aurite ale agriculturii socialiste. Îți trebuie un dram gros de șoric să glorifici ca intelectual în rime sapa, un fost cizmar și gloria poporului român (privită exclusiv prin prisma dedicării față de PCR).

Și – după cum bine observă Tismăneanu – argumentul ”despre morți numai de bine” e folosit actualmente libertin într-o încercare de a trece cu vederea că Păunescu a făcut un rău considerabil culturii românești. A trecut cu avânt proletar dincolo de necesarul incluziunii ideologiei comuniste în tot ce era artă impus de Partid și-a planat glorios ani la rând peste frații de ghildă excelând în producerea cu zel a sute de poeme care l-ar fi făcut până și pe Stalin să lăcrimeze.

Și-am făcut niște pandantive noi:

Pandantiv nou: ”Pearl Weed”. Lucește și strălucește. Scoate în evidență ochii atunci când te încrunți.

Dacă tot se apropie Halloween și suntem neam cu vampirii…

L-am făcut zilele trecute. Procesul a fost laborios: design, calcule, greșit de trei ori pentagrama și ritualul de invocare, apoi captat sufletul în interior, spălat cu apă sfințită ca să nu scape, alungat vocile nervoase din cap vreme de vreo două ore până ce ne-am împrietenit, dat mâna cu K’Htala-Xul cu ocazia asta (i-au crescut coarnele considerabil, trebuie să recunosc), legat de lănțișor, prelucrat poza…
E de muncă dar e fun.

Am primit feedback foarte fain zilele astea pentru ”Tainele psihologiei” de la psihologi și cititori neafiliați științelor umane deopotrivă. Cartea a ajuns deja în librăriile din țară iar tirajul editurii deja e pe cale să se epuizeze. Din ce-a mai rămas puteți cumpăra de-aici dacă vreți.

Restul cărților mele știți unde le găsiți.

Închei aici că mai am o tonă de chestii de făcut. Am un workshop de psihologie weekendul următor și până atunci profit de weekendul ăsta ca să scriu articole, eseuri și să citesc câte ceva când apuc.

Râdem iar de Bitcoin? Râdem!

Posted by on oct. 17, 2018 in Uncategorized | 0 comments

De peste doi ani scriu despre Bitcoin și cei 8000+ de frați ai lui că moneda virtuală pur și simplu nu e sustenabilă. Acum că suntem în prag de poc și tot mai multe companii dau chix și tot mai mulți oameni se uită la monitor cu fețele în mâini, putem conclude că parcă-parcă am avut dreptate: nu poți crea din neant ceva și să-i spui ”monedă virtuală” și s-o justifici prin propria ei existență în condițiile în care nu are în spate absolut nimic – nici fiat, nici aur, nici petrol, nici o economie puternică (pentru că noi suntem ”descentralizați” și autonomi). Pur și simplu nu merge.

E fix cum ai acorda valoare de procesor octa-core i7 unei căpițe de fân. Așa – din burtă. Te apropii de căpiță și declari că toată grămada aia de fân e acum un procesor i7 și inviți lumea să cumpere. Și lumea cumpără din simplul motiv că și alții cumpără (FOMO – Fear Of Missing Out). Așa se face că avem acum milioane de investitori IT cu milioane de căpițe de fân care putrezesc pe câmpuri și numai nu procesează nimic. Și toți acești investitori încearcă acum să-și vândă unul altuia câte puțin fân la 5-7% din valoarea cu care l-au cumpărat.

Așa se face că apar eu, cu 20+ ani experiență în Linux server-side și trec fumând pe câmp și apare ”investitorul” cu zâmbetul larg și încearcă să-mi vândă niște i7. Așa că mă uit lung la el, mă uit la căpiță și-i spun că ”omule… e fân… se să fac cu el?”. Moment în care investitorul dă ochii peste cap dezvăluindu-și albul globurilor și începe o tiradă dementă despre descentralizare, taxe, bănci malefice, ecosistem Bitcoin și alte aiureli. Ca un adevărat propovăduitor al fânului.>

Fix așa și cu furtuna de cripromonedă: se dă o mână de oameni fără educație economică ce vehiculează termeni pompoși precum ”descentralizare” sau ”tranzacții criptate” sau ”blockchain”. Oameni care acum sunt săraci lipiți. Tether s-a dus în jos zilele trecute, Bitfinex nu mai permite retragerea banilor invocând ”probleme cu băncile” (chit că azi-noapte s-a aflat că au – totuși – o relație activă cu o bancă din Hong-Kong) iar Bitcoin flutctuează haotic între $6200 și $6500 după ce acum 10 luni era la $20.000.

Oamenii cu căpițele lor de fân nu sunt fericiți.

Și apare Nouriel Roubini în fața Senatului SUA, craca economică, și tipul ăsta cu doctorat și experiență le explică foarte calm că nu poți vorbi despre ”descentralizare” în ecosistemul monedei virtuale în condițiile în care peste 90% din ”mining” se face de către chinezi. Ori că taxa de extragere a unui Bitcoin e de $55 și că e absurd să te bați în piept că băncile sunt malefice atunci când cumperi o pizza cu echivalentul a $5 în Bitcoin și plătești o taxă de tranzacție de $55 între timp. Le spune că 81% din ICO-uri (Initial Coin Offerings) s-au dovedit a fi scheme Ponzi, de au dispărut ”afaceriștii” cu banii în Belize, că un ecosistem cu 8000+ tipuri de monedă nu e sustenabil și că singurul uz practic al Bitcoin-ului e să speli bani sau să cumperi droguri de la cartelurile mexicane. Moment în care deținătorii de căpițe încep să spumege abundent și să delireze din nou: ”Tether, Bitcoin, Ethereum, blockchain, anonimizare, independență”. Pentru că așa funcționează în viața reală – investitorul de 17 ani cu muci la gură și al cărui cumul de cunoștințe economice nu trece dincolo de conceptul de ”pușculiță roz” îi explică pe Twitter profesorului doctor în economie unde greșește.

Între timp fânul putrezește pe câmpii și soarele care apune aruncă umbre lungi peste căpițe.

[recenzie] Direct din abator

Posted by on oct. 15, 2018 in Literatură | 0 comments

Nu-mi vine în minte acum nici o frază decentă care să descrie exact cât de plăcut m-a surprins Kurt Vonnegut. ”Slaughterhouse-Five” e o carte minunată din care voi încerca să redau cât mai puțin ca să nu stric plăcerea lecturii. Ce pot să spun însă e că Vonnegut e ușor de citit și se potrivește indiferent de starea de spirit pe care s-ar putea să o ai atunci când deschizi cartea. Întreg romanul emană calm, parțial din cauza propozițiilor scurte și la obiect de care autorul face uz in belșug. frumusețea scriiturii lui Vonnegut stă în faptul că știe cum să îmbine aceste porpoziții atfel încât frazele formate de ele să fie vii, acaparante, să furnizeze un imbold de a merge mai departe.

Poți privi Slaughterhouse-Five din stânga și să zici că-i un roman SF. Ca doi pași mai la dreapta să se transforme în roman psihologic, apoi biografie, apoi depeșă de război, apoi roman istoric. Afișează deopotrivă viața unui călător în timp cât și ororile războiului. Exceptându-l poate pe Sven Hassel, Kurt Vonnegut este autorul cel mai accesibil în ceea ce privește ororile celui de-al Doilea Război Mondial. Este acolo în mintea cititorului indiferent de background-ul literar al acestuia, indiferent dacă acesta este sau nu familiarizat cu războiul. Vonnegut reușește ceea ce puțini alții au reușit înaintea lui: să îmbine o scriitură simplistă cu o relatare complexă. Să facă uz de elementele de bază ale relatării și totodată să reușească performanța de a acapara cititorul prin schimbări bruște de situație și un strop de fantastic.

Un alt lucru care atrage atenția spre Slaughterhouse-Five este modul în care sunt conturate personajele. Extrem de grafice, sunt departe de idealul cu care poate ne-am obișnuit involuntar din alte romane de acest gen. Eroii principali sunt fie fazi, fie aproape malefici. Asemuiesc asta cu seria ”Watchmen” a lui Alan Moore în care supereroii împart dreptatea prin absolut orice mijloace găsesc de cuviință, fără să fie legați de standardul dictat inițial de benzile desenate care afirmau că nu ai voie să omori răufăcătorul ci trebuie să-l predai autorităților aproape intact. La fel – personajele lui Vonnegut pot fi abjecte și totodată eroice, pot părea fade și fi totodată interesante. Poate chiar asta l-a consacrat pe autor în anii lui de glorie literară: faptul că iese din tipare atât prin personaje cât și prin scriitură.

Motivele principale din ”Slaughterhouse-Five” sunt soarta, natura umană, liberul arbitru și firea ființelor umane. Societatea umană este prezentată prin prisma personajului principal și a influențelor primite de către acesta din partea tralfalmadorienilor, ființe extraterestre pentru care prezentul, viitorul și trecutul se combină formând un singur punct în timp. Prin acest artificiu de situație Billy Pilgrim se trezește pe rând în diferite perioade de timp. Cum timpul ne modelează personalitatea prin situațiile pe care ni le pune în față, este interesant de văzut cum se descurcă Billy Pilgrim atunci când se trezește aruncat în trecut sau viitor cu o linie stabilă a personalității.

Un alt lucru interesant în Slaughterhouse-Five este faptul că punctul culminant al romanului nu este dictat de cel mai important eveniment al războiului ci de unul de importanță imediată în viața celor care asistă la el. Ca să încerc o comparație care să mențină deschis interesul pentru roman fără să dezvăluie prea multe din acesta, închipuiți-vă căderea imperiului roman vizavi de moartea unui păstor oarecare.

Slaughterhouse-Five” este pe alocuri vocea autorului care își descrie amintirile din perioada războiului, apoi devine viața lui Billy Pilgrim, ca la anumite momente cele două să se interconecteze lăsându-te să te întrebi cât anume din carte e ficțiune și cât nu. De aceea, poate cel mai bun cuvânt pe care-l pot folosi pentru a descrie romanul e ”halucinant”.

[recenzie] Minunata Lume Nouă

Posted by on oct. 14, 2018 in Literatură | 0 comments

Aldous Huxley îl precede pe Orwell cu ”Brave New World”. Publicată în 1932 (spre deosebire de ”1984” care a apărut în 1948), lumea imaginată de Huxley nu poate fi numită atât totalitară cât de un egalitarism forțat. Dacă personajele din cartea lui George Orwell nu au de ales din cauză că Partidul le dictează că nu au de ales, cele din romanul lui Aldous Huxley nu au de ales pentru că au fost condiționați genetic să fie fericiți cu ceea ce li se oferă. Principiile totalitarismului – dacă putem vorbi de așa ceva – dictează că masele trebuie strunite prin dezinformare, teroare și un nivel de trai care să nu le permită să aibă timp de gânduri contrarevoluționare. Huxley a rezolvat toate aceste probleme prin condiționarea genetică.

În ”Brave New World” fiecare individ este parte a unui subgrup al cărui funcție este să îndeplinească repetitiv un singur scop. Doctorii vindecă, fierarii bat metalul cald, conducătorii conduc și – mai mult – toată lumea e fericită să facă ceea ce trebuie să facă. Asta deoarece la naștere fiecare individ al acestei lumi imaginare este condiționat în așa fel încât să se simtă bine îndeplinindu-și sarcinile. Un muncitor care manevrează fier topit în medii de o căldură infernală este învățat încă din stadiul de făt să fie oripilat de temperaturile joase și să fie mulțumit de sine atunci când este pus într-un mediu fierbinte. Un liftier este învățat de mic să se simtă plăcut doar când plimbă de sus în jos oamenii cu liftul și să simtă discomfort atunci când staționează.

Huxley merge un pas mai departe și îi transformă pe acești indivizi ai diferitelor subgrupuri în elemente identice care elimină deopotrivă nemulțumirile dictate de firi diferite și nevoia de a ajusta aparatura în funcție de dimensiunea fiecăruia. Imaginați-vă patruzeci și opt de gemeni asamblând același tip de componentă a unui avion și veți avea o imagine destul de clară a lumii imaginate de Huxley.

La fel ca și în cazul lui ”1984”, despre ”Brave New World” s-a vorbit și răs-vorbit într-un asemenea al încât e aproape imposibil să spui lucruri noi despre roman. Ceea ce voi face în schimb este să alcătuiesc o punte între ”1984” și ”Brave New World”. De exemplu, este fascinant cum în ambele romane ”marea revelație” se petrece în cadrul unui dialog direct cu un reprezentant de seamă al puterii. Dacă Winston Smith poartă o discuție cu torționarul său și află cum funcționează lumea lui și de ce anume trebuie să funcționeze astfel, în ”Brave New World” Mustapha Mond le explică lui Bernard, Helmholtz și Sălbaticului de ce anume sistemul funcționează.

Ceea ce atât Orwell cât și Huxley au făcut prin intermediul dialogurilor lor a fost să ofere nu doar o motivație a absurdului ci și o introspectivă a micilor motive logice care legate redau realitatea lumilor lor. În ”1984” Partidul există pentru că spune că trebuie să existe iar teroarea e doar un alt cuvânt pentru iubire. Lui Winston i se spune că torționarul său poate alege să leviteze prin aer ca un balon dacă asta ar fi în interesul Partidului. Mai mult – că o poate face din simplul motiv că poate altera realitatea după cum dorește. Dacă lui Winston i se spune că persoana din fața lui tocmai zboară, nu are de ales decât să accepte acest lucru. În ”Brave New World”, unul din cei zece conducători ai lumii, cel avizat să conducă Europa de Vest, le spune celor trei personaje principale că dacă toată lumea crede că e fericită, atunci toată lumea este fericită. Indiferent dacă există sau nu factori externi care să fragmenteze societatea, nemulțumiri nu vor exista deoarece fiecare individ este condiționat să își accepte situația. Mai mult, orice problemă imprevizibilă ar putea să apară, aceasta este automat suprimată de ”soma”, drogul universal care șterge neplăcerile cetățenilor și îi trimite în beatitudine la cel mai mic semn de pericol. Mai pe scurt, dacă un struț își afundă capul în nisip, se va simți în siguranță, chit că în realitate nu este, dar ceea ce contează este sentimenul și nu realitatea.

Nici unul din personajele celor două romane nu au de ales, cu diferența că Winston din cartea lui Orwell nu are de ales din motive psihice iar cei din romanul lui Huxley din motive chimice și genetice.

O temă care se repetă în ambele romane este redefinirea realității și modul în care aceasta poate modela societăți. În ”1984” societatea este modelată prin propagandă excesivă. În ”Brave New World” este controlată prin ”soma” și o condiționare la nivel genetic.

Revenind strict la cartea lui Huxley, romanul mi s-a părut greoi de citit, și asta din cauza modului în care autorul alcătuiește frazele: un început care face aluzie la conținutul frazei, o paranteză lungă și un deznodământ care apare de multe ori atunci când cititorul deja a uitat despre ce se vorbea în primul rând. Aparte de asta, ”Brave New World” este o carte fascinantă care fără îndoială a dat startul în ceea ce privește fascinația față de totalitarism a autorilor ce au abordat subiectul ulterior.

[recenzie] Introducere în totalitarism

Posted by on oct. 12, 2018 in Literatură | 0 comments

Nu poți să amintești de George Orwell fără să sari cu gândul la ”1984” și nu poți vorbi de ”1984” fără să riști să spui aceleași chestii care s-au spus deja. ”1984” e sinonim cu totalitarismul la fel cum ”NASA” e sinonim cu spațiul cosmic.

Ce pot să spun despre roman și e posibil să fie rar amintit este faptul că ”1984” este romanul individului și nu al societății. Accentul cade pe modul în care Winston Smith vede lumea care îl înconjoară și tratează drama lui ca ființă umană în mijlocul unei lumi modelate după cum dorește puterea. Cartea este prea puțin axată pe metaforic ca să poți face paralele cu realitatea fără să faci automat trimitere la fiecare regim comunist care a luat naștere în ultimul secol.

Aparte de descrierile care te mențin în atmosferă și de limbajul presărat de ”Newspeak”, marele merit al lui 1984 este că dă o definiție clară a totalitarismului și redă în amănunțime principiile pe care comunismul – cu precădere cel sovietic și cel din Coreea de Nord – au reușit să mențină masele liniștite vreme de atâtea decenii. De exemplu, Orwell împarte societatea din Oceania (țara fictivă al cărei Winston Smith îi este cetățean) în trei caste distincte.

La bază stă plebea. Cei mulți. 85% din populație, procent care include muncitorii, țăranii, locuitorii din orașe, intelectualii și în general pe oricine care nu e în legătură directă cu Partidul. Cei mulți sunt menținuți într-o stare permanentă de incertitudine iar prezentul le este alterat în funcție de necesitățile statului. Principalele lor griji sunt bombele inamice și loteria săptămânală pe care nu o câștigă nimeni.

A doua castă sunt membrii aserviți partidului. În speță cei a căror muncă este să-i mențină liniștiți pe ceilalți 85% amintiți anterior. Din această castă de mijloc face parte și Winston al cărui scop este să falsifice știrile din ziare în așa fel încât să reflecte prosperitate și progres. Casta de mijloc e alcătuită din membrii de partid care locuiesc în centrul capitalei și care sunt ținuți sub observație în permanență.

În final, casta superioară alcătuită din cele mai de seamă elemente ale societății Oceaniei: șefii, cei cu putere de decizie, cei care știu ce se petrece în realitate, cei de deasupra tuturor.

Un proletar nu poate ajunge în casta din mijloc decât în situații extreme. Un membru al castei de mijloc nu are nici o șansă să urce în casta superioară.

Dacă privim la modelul Coreei de Nord, Orwell, inspirat fără îndoială de stalinism și elemente ale nazismului, a prezis cu exactitate societatea din Pyongyang. În Coreea de Nord, cei mulți sunt țăranii și muncitorii. Plebea. Cei din capitală sunt fie militari, fie rude ale membrilor de partid. În zona de sus a icebergului social se află partidul în sine, al cărui conducători numără cel mult zece mii de persoane. În Coreea de Nord găsim același grad de dezinformare, găsim aceeași propagandă ca în ”1984”, găsim amenințarea cu inamicul extern (în cazul romanului fiind vorba de Eurasia și Eastasia, țările cu care Oceania se află din când în când în război, în cazul Coreei de Nord fiind vorba de Coreea de Sud și SUA). Cu doi ani înainte de aderarea Coreei de Nord la ideologia comunistă, George Orwell descria cum va fi viața în acest stat totalitar. Frapant este cât de mult se aseamănă relatarea lui Orwell cu realitatea din Pyongyang, cât de bine a intuit autorul modul de funcționare al unei asemenea societăți. Dacă în ”1984” timpul este fără valoare iar numerotarea lui s-a schimbat odată cu începuturile Ingsoc, în Coreea de Nord s-a trecut la un nou tip de calendar al cărui an zero începe odată cu nașterea lui Kim Il Sung.

”1984” este cel mai bun exemplu pe care beletristica îl poate oferi atunci când vine vorba de comunism, și nu degeaba este comparat atât de des cu statele totalitare.

Ca să continui o idee amintită mai sus, unul din meritele romanului este că reușește să îți imprime atmosfera în care trăiesc personajele principale. Consider că fiecare român născut înainte de 1989 ar trebui să citească ceea ce Orwell are de spus, fie și pentru a căuta similitudini între regimul Ceaușist și Ingsoc. Fie și pentru a realiza că se poate mai rău decât socialismul diluat prin care am trecut noi, că există mereu spațiu de manevră pentru mai aprig, mai mult, mai terifiant.

News from the Underground – 11 octombrie 2018

Posted by on oct. 11, 2018 in Literatură, Psihologie, Sociologie | 0 comments

I googled myself this morning. M-am trezit la 3:00 dimineața. Alaltăieri mă trezisem la miezul nopții. Și-am dat peste recenzia asta la ”Recolta roșie” a lui Orbu: ”Recolta roșie a lui Coloja”. Omul e sincer și apreciez asta.

Am tot citit zilele astea. Mi-am luat ”Politica” lui Aristotel (31 de lei cu transport cu tot) ediția din 2010, în traducerea lui Alexander Baumgarten. Ni s-a recomandat la cursul de Filosofie socială s-o citim (ediția asta) și – cum Republica lui Platon mi-a plăcut – am zis că merită s-o cumpăr.

Am stat cu Paul și Ciprian la o cafea, că am dat de ei la o terasă. Doi foști colegi de redacție care lucrau la PC Games pe vremuri. Mi-au spus că acum două săptămâni a murit Lulu. ”Lulu” (Vasile Giurgiu) se ocupa de revista CD Forum, era redactor-șef acolo. Un tip extrem de mișto: calm, politicos, ferm, extrem de tăcut dar plin de viață după câteva beri. Vreo doi ani de zile a stat la doi metri în dreapta mea pe când eu trudeam la MyCOMPUTER/MyLINUX. Mi-a spus Ciprian că Lulu a fost prin ceva țară exotică și-a prins boala Lyme de la o căpușă. Auzisem că se pricopsise cu un handicap locomotor și că avea istoric de scleroză în plăci în familie dar la boala Lyme nu mă așteptasem. La fel cum a fost un șoc să aflu că a murit recent. Mi s-a cam oprit fumul de țigară în gât și cred că m-am schimbat la față. Presa veche a pierdut un om fain pe care-l regret.

Tainele psihologieiAm vorbit cu Deea de la editură, cică peste 50% din ce-a rămas în stocul editurii din ”Tainele psihologiei” a trecut iute. Plus ce s-o mai fi vândut pe Elefant și prin librării. Probabil facem ediție nouă anul ăsta. Am primit feedback foarte OK pe marginea cărții. Alaltăieri am vorbit cu un fost profesor de-al meu de la Psihologie și mi-a spus că-l sunase un psiholog din Timișoara să-l întrebe dacă a citit cartea aia scrisă de orădeanul ăla, că lui îi plăcuse. I-a spus că i-am fost student. Dacă și colegilor mei psihologi le place, eu unul mă declar mulțumit. Revenind la editură, i-am promis la Deea un alt manuscris nonfiction până pe la finalul anului. I-a plăcut subiectul așa că bănuiesc că se va publica dacă e OK textul.

Am primit de la Mircea copiile mele din nr 7-8 al revistei Familia – cea în care apăruse povestirea mea (thanks man).

Am citit proiectele Codului de Procedură Disciplinară și Codului Deontologic al celor de la Copsi. Rezonabile și bine gândite. Sper să se aplice.

M-am uitat la ”Venom”. E OK-ish, așa – de un 6,5 din 10. Tom Hardy e bun și pe partea de umor dacă se trăduiește puțin. Nu foarte bun dar măcar încearcă. ”Predator”-ul nou pare mai OK, din cât am văzut aseară din el. La ora 21:00 picam rupt în pat.

Și-a fost referendumul ăla bizar la care nu ne-am dus niciunul și în 6 octombrie, după prima tură de rezultate preliminarii ale primei zile de vot, postam pe Facebook asta, ca un mic Nostradamus ce sunt:

De ce sunt ferm convins că nu va trece referendumul?
Simplu: le-au dat ăstora două zile de vot fără să ia în calcul psihologia românului.
Pentru că electoratul PSD – cel care a pus botul la pericolul căsătoririi homosexualilor, a pervertirii copiilor adoptați și al legalizării pedofiliei – e format în proporție de 90% din oameni care n-au citit mai mult de-o carte în viața lor. Îi știți și voi: PSD e parte oameni care vor avere, parte turmă. Iar turma e mare.
Omul din turmă – spre ghinionul PSD, care în înțelepciunea lui i-a dat două zile de vot consecutive (”ca să fie bine”) și nu s-a gândit că omul fără carte, ăla de la sat care votează orbește cu oricine-i dă gratuit o sacoșă goală cu emblema partidului, ei bine – ăla nu prea muncește. Că de-aia e acolo unde e, nu că n-a avut condiții. Așa suntem noi – românii: un neam aparte de vrajnici daci.
Și-i dai obositului două zile, da? Bun. Și sâmbătă la ora 14:00 constați că a votat doar 2,57% din popor iar ție-ți trebuie cvorum de 30%. Asta în condițiile în care la referendumul din 2009 prezența la vot la ora 14:00 era de 19,62% (din prezență totală la urne de 50,95%) iar la cel din 2012 de 21,37% (din prezență totală la vot de 46,24%).
Dar mai avem o zi – corect?
Păi o avem, dar e inutilă. Cu tot cu discursul preoților de mâine, fraudele din această noapte și imprimatele PSD care fabrică voturi ale cetățenilor morți din Teleorman. Și-am să vă explic de ce.
Vorbeam mai sus de determinarea românului în muncă. Dă-i românului un task de făcut pe AZI și de-voie-de-nevoie îl va face cumva. Dă-i opțiunea să-l facă azi SAU MÂINE, și-l va lăsa pe mâine. ”E OK și mâine, lasă”. Problema e că ”mâine” va fi presat de două chestii, spre deosebire de ziua precedentă când avea de ales: de deadline și de gândul că ”acum nu am de ales, că ieri am avut și am ales să azi”. Dar aici vorbim de muncă, deadline și bani. Nu faci proiectul, șaiba, brânza – nu primești bani. Așa că faci, dar faci în și mai mare scârbă; că n-ai de ales.
Ei bine, mâine – spre deosebire de scenariul de mai sus, românul votant PSD… ARE de ales. Să stea acasă și să lase pe altul să facă ce trebuia să facă el (așa cum a făcut la celelalte referendumuri), sau să se ducă presat de conștiință ca să voteze pentru ceva ce defapt nu-l prea interesează dar i-a băgat popa pe gât.
Habotnicii acerbi au fost în prima linie de foc azi. Să vadă Domnul că s-au sculat din zori și la 7:05 au apăsat ferm ștampila. Ei aveau ceva de dovedit și vor merge mâine la biserică să se laude cum au salvat țara de pericolul anal. Ion, Vasile și Gelu însă nu. Și Ion cu Vasile și cu Gelu se vor duce mâine la biserică unde un preot dement le va ține o slujbă de două-trei ori mai lungă, ca să se asigure că oamenii recepționează mesajul bine de tot. ”Exces de zel” îi zice prin părțile noastre. Dă-i cu familia, dă-i cu homosexualii. Vasile și Gelu nu știu ce-s ăia ”homosexuali”; știu doar că-i ”de rău”. Că de-aia se bazează PSD pe ei la fiecare alegeri. Ion știe să citească cât de cât și a văzut ”Brokeback Mountain” cu subtitrări dar n-a văzut homosexual sau lesbiană decât pe ecran. În sat la el băieții nu se sărută cu băieți. Oricât îi va zbiera preotul de Dumnezeu, Ion nu va percuta cu ceea ce știe el că vede clar. Și după două-trei ore de delir mistic din amvon, credinciosul de ocazie, ăla de n-a votat deja sâmbătă dis de dimineață, va promite solemn că va merge la vot și va pleca acasă suduind că a pierdut meciul. Sau serialul. Sau siesta de duminică. Sau țuica de la crâșmă. Și se va duce la birt și le a spune tuturor că a votat și ceilalți îl vor asigura că au votat și ei și aia va fi. Prezență duminică undeva pe la 10% în cel mai bun caz și doar pentru că mă simt extrem de indulgent azi.
Două zile de vot care lucrează împotriva celor care voiau să iasă cum trebuia să iasă.
E sublim.
Așa – ca Gelu la muncă.

Se dă o casă mare cu vreo 30 de chiriași. Și printre ei e bătrâna care se comportă ca și cum ar fi de sorginte nobilă, de calcă pe toată lumea pe nervi. Nu vrea să se supună regulilor casei, dictează celorlalți chiriași ce și cum să facă, nu apreciază mâncarea gratuită și faptul că nu trebuie să plătească utilitățile ci se plânge mereu că ba lumina e slabă, ba muzica prea tare. Și într-o zi bagă o criză de nervi la modul grande și face un scandal monstru în văzul celorlalți chiriași. Amenință. Strigă. Urlă. Își face bagajele fățiș – ea s-a săturat de mediul ăsta: până AICI. Mâncarea e oricum râncedă iar în camere e frig. Rupe contractul de închiriere în bucățele mici pe care le mestecă. Și iese tropăind pe ușă zbierând, le agită râzând pumnul celorlalți, scuipă cocoloașe de hârtie pe preș și trântește ușa în urma ei.

După două ore e tot ea. Sună la ușă. Dacă s-ar putea s-o lase înapoi în casă. Afară plouă și i s-a făcut foame și și-a dat seama că la chioșcul de la colț șaorma costă iar ea nu are bani. S-a răzgândit, vrea înapoi în camera ei. E frig afară. S-a dus la un motel dar spre surprinderea ei acolo i-au cerut cartea de credit iar ea nu are așa ceva, că pensia e mică. Când e masa de seară? Și ce mai fac vecinii de coridor – oare sunt bine?

Fix așa cu Marea Britanie și Uniunea Europeană.

Dar fix așa.

Voi ce-ați face cu așa o babă trufașă? Ați primi-o înapoi? I-ați da camera înapoi? Ați semna contract cu ea după ce l-a mestecat pe ultimul cu nici două ore în urmă? I-ați pune blid cu supă în față după ce seară de seară s-a strâmbat că mâncarea e cam nesărată?

Citesc că Uniunea Europeană şi Marea Britanie pot ajunge la un acord pe tema Brexit săptămâna viitoare. Proprietarul clădirii încă discută cu baba în prag de ușă condițiile în care s-o primească înapoi. Între timp, afară continuă să fie vânt și umed; și baba vorbește mieros, că nu are umbrelă.

Și-a apărut Haiku R1/Beta 1. Gen după 17 ani. Dar e OK, i-am dat o încercare în VMWare. Vreau să verific când oi avea vreme backward ccompatibility-ul cu vrechile aplicații BeOS R5 pe care le foloseam mai demult.

Am citit că ăștia de la Ubuntu au renunțat aproape complet la versiunile pe 32 biți ale ISO-urilor. Apare Ubuntu 18.10 în câteva zile. Revenind la BeOS – era foarte mișto consola din BeOS R5 prin 1999. Folosea BASH dar CLI-ul ăla suporta să invoci mesaje BeOS (așa le zicea – BMessages). Spre exemplu un tip (Attila Mezei) făcuse un script numit simplu ”hey”. Și ”hey” invoca BMessages și puteai face o chestie tare mișto cu aplicațiile. De exemplu, dacă voiai ca fereastra unei aplicații să nu mai aibă margini sau title tab tastai în CLI

hey NetPositive set Look of Window 0 to 20

Și – poof – browserul implicit era doar o pagină web care plutea pe ecran.
Sau puteai invoca popup boxes cu butoane – numite ”alerts”:

alert "Hello" "Salut" "Close"

lansa o fereastă dialog cu trei butoane: Hello, Salut și Close.

I miss those days. Programarea în BeOS era extrem de ușoară. Limbajul de programare îl deprindeai rapid. Atât de rapid încât după vreo două luni deja făceam reverse engineering la aplicații proprietare și băgam un ”jmp” sau un cod direct în hex înaintea ferestrei cu ”Trial version expired” și mă bucuram în continuare de el.

BeOS ar fi avut o șansă dacă nu erau Apple și Microsoft. Și când mă gândesc că Be Inc. aproape că a fost cumpărat de Apple și că Jean-Louis Gassee, CEO-ul, a refuzat trufaș oferta. ”Noi suntem mândri și autonomi”.

Prin 2001 nu mai erau deloc și așa a murit un OS superb.

Și-am mai gătit zilele astea. Nu mult, că a început facultatea și nu prea am avut vreme.

Aproape un litru de bulion, trei cartofi mari, o ceapă tăiată mărunt, doi cârnați cabanos tăiați mărunt, niște feliuțe de slănină, o lingură mare de untură de gâscă, o lingură de ulei, o jumătate de țelină, un morcov mare. Se pune o linguriță de leuștean, una de piper, două linguri mai de sare, o linguriță de chimen, una lingură boia, două lingurițe mari de Eros Pista, un vârf de raf de usturoi, o lingură mare de mărar tocat și uscat, trei linguri mari de smântână, puțin praf de condimente chinezești iuți, puțin curry, puțin chilly, o linguriță de leuștean, cinci frunze de dafin, două lingurițe de boia dulce, apă.
Se pune la fiert până se înmoaie cartofii și poți fi tăiați ușor cu lingura.
Se servește cu crutoane de garlic bread și smântână.

 

I made my wife dinner again.
The soup is still on the stove but this is pasta carbonara with garlic bread and tomato saucee (NOT ketchup).
So you boil the pasta – right? In salt water. You fry some finely-chopped onion in a large metal pot and two spoons of oil. You add the meat and fry the meat. Add basil. Add mint. Add salt and pepper and just a bit of paprika. Add the egg and mix. Add the pasta, add oregano, add a cup of water from the remaining pasta water. Mix on small heat. Put four big spoonfulls of grated smoked cheese inside one by one and stir continuously until the pasta is covered in everything. Add a pinch of powdered onion, four drops of lemon juice. Stir until the water is gone.
Serve on a flat plate, add a little bit of grilled cheese on top, sprinkle oregano and pepper. Add tomato sauce on the side and drop a mint leaf on it.
Meanwhile you take a large stack of garlic cloves, cut the top with a knife, springle some olive oil on them and coat them in aluminum paper. Let it cook in the preheated oven for 20 minutes at full heat. 30 grams of butter mixed with a teaspoon of basil and a bit of salt and pepper. After 20 minutes take the garlic out, unpeel it, drop the soft cloves into a mixing bowl on top of the butter, add a tablespoon of oil and chop the heck out of everything for two minutes with an electric grinder. Smear 4-5 slices of bread with this, cut them lenghtwise into long shapes, put them back in the oven and let them grill at full heat until golden brown.
Serve with white wine.

 

Long sandwich is long. Bombă cu colesterol. Cârnat afumat, cașcaval, ciuperci, ceapă, ou fiert, frecat cu unt. Toate la cuptor un sfert de oră, presărat cu busuioc, piper, oregano și doar atât curry cât să simți că trăiești nițel. Cu un side dish de morcovi rași, smântână cu boia și frunze de mentă (for some reason the wife likes mint on her sandwiches).

 

Micul dejun de seară. #cholesterol_party

 

Pasta carbonara (sort of).
Se călește ceapa după ce se pun spaghetele la fiert în apă cu sare și o linguriță de ulei. Se prăjește cârnat cabanos tăiat mărunt. Se bate un ou, se pune în el sare, piper, praf de usturoi, un vârf de curry ca să fie puțin iute, niște mirodenii orientale primite de la Dan, leuștean uscat. Se rade cașcaval (cam jumătate de bol).
După 10 minute cât au fiert spaghetele și timp în care ceapa s-a călit la foc mic și ulterior am adăugat bucățile de carne, se toarnă un pahar de apă din oala cu spaghete în tigaie, se iau pe rând spatule de spaghete și se amestecă cu conținutul tigăii. Se toarnă deasupra oul, se amestecă rapid. Se pune câte puțin cașcaval ras și se amestecă. Se presară busuioc uscat și tocat (din belșug). Adăugați apă când scade până ce toate pastele s-au acoperit cu oul și mirodeniile și s-au amestecat bine cu ceapa, uleiul rămas, carnea și busuiocul. După ce ați pus tot cașcavalul și acesta s-a topit, puteți opri focul și amesteca încă un minut.
Se servește cald, cu puțin bulion sau sos de tomate 12% deasupra. Se toarnă bulion într-un vas separat (în caz că mai doriți la paste), se rade puțin cașcaval (parmezan dacă aveți) peste pastele calde, se presară oregano și busuioc în farfurie.
E presto: pippala-puppi!

E ceva tare în neregulă cu generația asta de mileniali. Stăteam în campusul universitar între două cursuri și citeam. Două bănci mai încolo o tipă roșcată urla în telefon ținând telefonul la 40 de centimetri de gură, privind în ecranul negru. Nu-l ținea la ureche ci-l ducea din când în când acolo ca să audă ce are celălalt de spus, după care întindea iar mâna și zbiera la ecran râzând. A făcut chestia asta vreme de un sfert de oră.

E ceva tare în neregulă cu voi, milenialii.

Înainte de asta mersesem să-mi iau o cafea de la un automat dintr-o clădire. De la etaj mă privea fix o altă fată tânără. Privirile ni s-au întâlnit și – după cum îmi e obiceiul – am continuat să mă uit la ea. Iar ea se uita la mine cu o față de om semi-curios, semi-detașat. Iar eu zâmbeam și număram în gând secundele; cât rezistă. A clacat pe la ”patru” și și-a mutat privirea.

E ceva tare în neregulă cu voi, milenialii.

La intrarea pe un coridor strâmt, fix în ușa străbătută în ambele sensuri de studenți două fete se opriseră să stea pe messenger. Așa – fix în ușă. Nu în lateral, ci cu picioarele pe prag, una lângă cealaltă, umăr în umăr. Se adunaseră vreo trei dincolo de zidul ăsta uman de carne iar eu încercam să trec din spate. Fetele tastau calme. Am spus un ”Scuze” și s-au tras anevoie și stângaci, cum au putut ele, fără să ridice ochii din telefon, fără un cuvânt. Și artera a fost dezghețată.

E ceva tare în neregulă cu voi, milenialii.

Ca ultimă chestie, am oprit-o pe o alta să o întreb unde anume se mutase departamentul celor de la Sport, ca să mă înscriu și eu și să-mi echivalez materia. Mi-a explicat într-o gramatică aproximativă cu icnituri și încercări forțate de a pronunța cuvintele că ”se ia decât la dreapta ș-acolo… înțelegeți? în sus (îi scapă ideea, face semn cu mâna în sens de ”scări”) iar acolo… deci… cum să zic? înțelegi? adică înțelegeți? mă scuzați.” Mă uitam la ea așa cum te uiți la puiul de iepure care ți-a devastat grădina de trei săptămâni încoace și-acum a gustat în sfârșit morcovul cu otravă pe care i-l lăsaseși: cu un amestec de milă, regret, înduioșare și mulțumire sadică.

Nu serios – e ceva tare în neregulă cu voi, milenialii.

Pentru că toate astea s-au întâmplat în decurs de nici o oră și jumătate.

PS: am amintit de tipa care a deschis ușa sălii de curs lângă care așteptam, fără să bată; și-a intrat în sala plină, mijloc de oră, cu ochelarii de soare pe nas? N-am amintit, că e octombrie și am uitat și mă orbise soarele temporar, acolo – pe coridor, în umbră.

Și-am făcut și niște pandantive săptămâna trecută, cât să uit de laptop, sociologie, cabinet și filme:

Ori de câte ori merg la ANAF am impresia că doamnele de la casă fac mișto de mine. Acum o oră i-am întins o hârtie uneia dintre ele, s-a uitat peste ea, a tastat sumar și-a început să-mi explice: ”Hmm. Observ că a expirat cuantumul stingerii scadenței pe contribuabil 2015 și aveți accesorii în valoare debitară de 12 RON; acelea urmează să fie procesate ante-prestator în schimb; la ghișeul 13 cereți și completați un exemplar de declarație de cheltuieli deductibile ale exegetului financiar și atunci întreg plafonul de debit se va eșalona în raport cu scadența lui 2018”.
Și mă uitam așa la ea ca Forrest Gump, cu saliva prelingându-se de pe buza inferioară, și-am întrebat-o timid că ”Doamnă… e de rău?”.

Cam cum ar veni la mine un tip care face oale artizanale din lut prin ceva sat obscur din Bihor. Să-i fac site. Și l-aș pune lângă mine la laptop și-aș tasta ”ls -la & top” în BASH și aș începe să-i vorbesc: ”Mda. Se poate face dar asta presupune să dezactivez IPV6 pentru Apache și să upgradez PHP la măcar 5.x ca să nu am pachete în conflict când instalez php-xml2-x64-dev; că ăla trebuie compilat manual cu PATH în /usr/lib și nu /usr/local/lib, că suntem pe un x64 CentOS 7.2, nu Debian. Dar pun să nu booteze în runtime init 5 și fac un SWAP virtual plus dau un chmod pe scripturile inutile. Văd că partea server-side e cu schepsis dar acum să discutăm despre site în sine: vreți neapărat acces la php.ini customizabil prin SSH sau e OK așa cum e acum?”

Efectiv să-i vorbesc în dodii. Și s-ar uita ăla la mine și-ar murmura un ”Dar eu nu v-am înjurat…”.

Fix așa și eu la ANAF. Nu înjurați omul care face ulcele din lut. Trimiteți-i prin poștă o coală A4 pe care scrie mare cu font de 50 ”AI DE PLATĂ 12 LEI! LA ANAF, GHIȘEUL 12! ACUM!”.

În caz că vă mai mirați că Donald Trump e președinte, țin să vă reamintesc că există destule precedente de oameni care votează cu altceva decât capul. Îl aveam pe Ronald Reagan fost președinte SUA (’81-’89), fost actor. Pe Arnold Schwarzenegger, guvernator al Californiei între 2003-2011, actor. Pe Cicciolina, parlamentar italian între 1987-2001, actriță porno care voia să facă pace în Irak oferindu-se să se culce cu Saddam Hussein. Trump e doar un alt nume dintr-un lung șir de mondeni care s-au catapultat politic folosindu-se de renumele creat pe ecran și care s-au bazat pe faptul că oamenii votează cu filmul preferat, nu cu buletinul.

Dacă Dem Rădulescu ar fi candidat vreodată la o funcție politică n-ar fi avut șanse să-l doboare nicio alianță PSD-PNL. Legiuni de pensionari devotați ar fi pus ștampila fix în centrul pătratului și-ar fi înfipt buletinul de vot în nișă izbind puternic urna cu fruntea Și nu că-s paranoic, da’ prevăd așa – un Dan Puric, ceva – pe listele electorale din viitorul apropiat.

E 5:18 dimineața, mă pun să-mi fac o cafea. Am de trimis o propunere de articol la ”Linux Magazine”, să trimit un studiu sociologic la niște reviste ISI să văd dacă se publică, am de făcut un tutorial video în R pentru Psihoradea, de citit niște studii de sociologie și să mă uit peste o carte de terapie clinică după care fug la facultate că am curs și am scris un referat de 10+ pagini despre paralele între literatura transgresivă și latura culturală a neomarxismului lui Theodor Adorno pe care aș vrea să-l prezint. Am profi mișto la sociologie, îmi place. Am un workshop de psihologie la final de lună aici în Oradea – ”EVALUAREA Personalității – de la NORMALITATE la PATOLOGIE” – două zile de tulburări de personalitate; sper să fie interesant.

Și tot zilele trecute m-am jucat în Inkscape și-am mai făcut un flyer pentru cabinet. Tot fac pe chestii de-astea când am chef să mă relaxez (click pe poză pentru format mai mare):

Azi ar trebui să apară un articol nou de psihologie în rubrica mea de pe eBihoreanul. Cel puțin așa cred – eu textul l-am predat deja zilele trecute. Updatez cu link dacă apuc și apare.

Fug la cafea că imediat încep cursurile.

[recenzie] Acvariile din Pyongyang

Posted by on oct. 10, 2018 in Literatură | 0 comments

Anii trecuți am avut așa o întindere nesănătoasă spre cărți care tratau subiectul Coreei de Nord. Printre ele și ”The Aquariums of Pyongyang” care tratează viața unui anume Kang Chol-Hwan sub regimul comunist al celui mai totalitar stat de pe planetă. Cartea este mult mai interesantă decât ”Nothing to Envy” a Barbarei Demick din mai multe motive. În primul rând tratează subiectul vieții unei singure persoane născute și crescute în comunism, iar în al doilea rând pentru că familia acelei persoane se întâmplă să fi ales de bunăvoie să trăiască în acel regim.

Familia lui Kang Chol-Hwan făcea parte coreenii care după războiul dintre Sud și Nord au ales să rămână în Japonia. Înainte de acel război, Coreea fusese la mila Japoniei și mulți fugeau de condițiile de trai abjecte spre gloria promisă pe teren nipon.

Tatăl lui Kang Chol-Hwan era un intelectual care a întâlnit-o pe mama băiatului într-un sătuc de pescari de unde au încercat să scape de socri și familie fugind în Japonia. Acolo, cei doi și-au făcut o viață care se întâmpla să fie cu mult peste media dictată de societatea japoneză. tatăl băiatului avea trei cazinouri și o casă de lux, contacte în lumea interlopă și destui bani cât să nu mai fie nevoie să lucreze în veci. Și toate ar fi fost bune și frumoase dacă mama băiatului n-ar fi prins afinitate pentru idealurile comuniste și n-ar fi început să-i pistoneze pe toți că vrea să plece înapoi în țara ei natală a cărei jumătăți era acum sub oblăduirea ideologiei rușilor. După ani de rugăminți, orbită de promisiuni de egalitate și o viață și mai prosperă, femeia reușește să-i convingă pe toți să își lase în urmă viața din Japonia, să se îmbarce pe un vapor cu destinația Coreea de Nord și să se mute cu cățel și purcel în brațele fraților de partid.

E lesne de înțeles că după două săptămâni de trai în Pyongyang au realizat greșeala și la fel de lesne de înțeles că n-au mai fost lăsați să plece.

Kang Chol-Hwan s-a născut pe tărâm nord-coreean și a fost educat conform doctrinelor statului. Și-a petrecut copilăria colecționând pești exotici (de unde și titlul cărții) și a avut o viață decentă în capitala comunistă. Asta până ce într-o zi Kim Il Sung a decis că toți coreenii veniți din Japonia în urmă cu un deceniu sunt trădători ai statului și i-a trimis în lagăre de muncă forțată. Tatăl, sora, unchiul și băiatul sunt urcați în camioane și duși în lagărul numărul 15 unde urmează să petreacă zece ani, în timp ce mama băiatului este forțată de stat să divorțeze și să-și continue viața departe de ei.

Cartea pune accent îndeosebi pe condițiile de trai din lagărul nr. 15, unul din cele mai permisive din lanțul închisorilor statului, pe contrastul dintre viața din Pyongyang și cea de după sârma ghimpată, cu trimiteri la paralela dintre traiul din Japonia și cel din Coreea de Nord.

Grosul amintirilor lui Kang Chol-Hwan din acea perioadă se leagă de lipsa hranei, boli, iernile grele și educația primită în lagăr de la profesori care aveau revolvere la curea și care nu se sfiau să-i bată crunt pentru orice greșeală. Când descrie perioada detenției, ”The Aquariums of Pyongyang” devine brusc o carte extrem de grafică.

Partea a treia a cărții enumeră evenimentele de după eliberare și cei doi ani petrecuți în capitală înainte ca eroul narațiunii să se decidă că a venit vremea să fugă în China. Din China ajunge în Mongolia unde se predă grănicerilor din cauză că Mongolia avea un acord de extrădare cu statul mult mai libertin al Coreei de Sud.

Privită de la depărtare, ”The Aquariums of Pyongyang” este un roman de aventuri al cărei savoare este dublată de faptul că personajele și evenimentele din carte sunt reale. Poate singura carte mai bună despre Coreea de Nord este ”Escape From Camp 14” a lui Blaine Harden care descrie viața unui om născut în lagărele nord-coreene.

[recenzie] Viitorul distopic e plin de sentiment

Posted by on oct. 9, 2018 in Literatură | 0 comments

Sunt abonat pe Facebook la update-urile celor de la Barnes and Noble, iar într-o toamnă din 2012 cartea weekendului era ”Shatter Me” de Tahereh Mafi. Nici nu mai știu exact cum am ajuns să o citesc sau ce m-a atras la ea. Să fi fost coperta de vină sau faptul că eram curios să văd cum scriu cei din Orientul Mijlociu SF postapocaliptic. Cert e că dacă aș fi știu din prima că Tahereh Mafi e femeie, aș fi făcut rapid legătura dintre titlu, copertă și autor. Era la minte cocoșului că o așa combinație putea naște numai o carte dedicată femeilor, dar m-am lăsat indus în eroare de descriere. Și anume: viitor distopic, superputeri, dictatură militară, planeta e pe moarte, SF, SF, SF.

E vorba despre o fată de 17 ani care trăiește într-o închisoare-azil. N-a mai văzut lumina zilei de nici-ea-nu-mai-știe-când, dar în celulă cu ea e aruncat stereotipul bărbatului perfect. Și ajungi pe la capitolul șapte și realizezi că tot ceea ce ăștia doi fac în celula respectivă e să se analizeze unul pe celălalt, cu fata întrăgostindu-se iremediabil de misteriosul necunoscut. Urmează descrieri detaliate cu bărbia lui puternică, trupul, ochii tandri, modul în care suflarea lui curge peste trupul ei și fel de fel de clișee romantice. Comparativ, eroina din carte e o copie fidelă a personajului feminin din seria Twilight: inexpresivă, mult prea timidă, visătoare, firavă, în căutare de protecția unui corespondet masculin. Doar că are superputeri.

Adică ori de câte ori cineva o atinge, fata începe să soarbă viața din nefericit, asta transformând-o într-o armă letală capabilă să dărâme ziduri din beton și să smulgă fâșii din uși alcătuite din oțel. Ceea ce automat dă o notă aparte poveștii: ea în căutare de atingere și tandrețe, dar incapabilă să o primească de la cineva.

Intră în scenă comandantul demonic, pe la vreo 18 ani și el, comandant care vrea să se folosească de puterea fetei ca să subjuge și mai bine populația planetei. Nu știm cum anume plănuiește să facă asta, pentru că la final se adeverește că romanul e parte dintr-o serie. Tot la final aflăm că Rezistența care luptă împotriva guvernului autoritar e format din vreo cincizeci de supereroi care dispun la rândul lor de fel de fel de abilități care variază de la telekinezie la invizibilitate, oameni care sunt fericiți să o accepte în rândul lor.

Din punct de vedere stilistic cartea face din abundență uz de comparații: fata se topește în brațele lui precum untul de vreo zece ori, ochii lui sunt ca cerul de vreo cinci ori, ea freamătă exact la fel în nenumărate rânduri. Un artificiu e dat de faptul că gândurile în contradictoriu ale fetei sunt evidențiate de propoziții prin care trece o linie (formatare ”strikethrough”).

Romanul devine enervant de plictisitor pe la jumătate, iar răsturnările de situație sunt pe cât de neverosimile pe atât de succint motivate: iubitul o poate totuși atinge într-un final, iar asta fără ca el să pățească nimic rău, cei doi se plimbă printr-un câmp radioactiv la care – întâmplător – sunt amândoi imuni, și așa mai departe.

Stereotipurile merg spre amuzant: pe lângă faptul că EL e perfect cu mușchi perfecți și un suflet perfect, personajul negativ – comandantul diabolic – are și el calități vădit croite pe sufletul femeii nesigure pe ea: e sculptat în piatră, îndrăzneț, băiatul cel rău tipic pe care fetele îl îndrăgesc în ciuda sufletului său negru.

Cât despre partea de SF, aceasta e acolo doar de suport. Pe ea sunt clădite toate sentimentele și toată nevoia de dragoste a fetei, e un fel de decor, o scuză a acțiunii.

”Shatter Me” a fost publicată și în România. Sper că nu e notată drept literatură SF și că și-a va găsit ca target adolescentele care au prins gust de seria ”Twilight”. Imaginați-vă că Sandra Brown s-ar pune să scrie Science-Fiction după ce în prealabil a citit câteva numere din seria X-Men și primiți ceva nu prea îndepărtat de ceea ce reprezintă ”Shatter Me” a Taherehei Mafi. Cu toate acestea, n-aș recomanda cartea nici măcar adolescenților.

Watchmen. Legenda, eroii și cinematografia

Posted by on oct. 8, 2018 in Literatură | 0 comments

Watchmen este una dintre puţinele serii de benzi desenate care poate fi lejer categorisită drept ”carte”. O dată datorită faptului că doar 12 numere au fost scoase şi povestea se încheie cu cel final, iar în al doilea rând datorită contribuţiei pe care Watchmen a avut-o în domeniul benzii desenate. Watchmen este pentru banda desenată ceea ce Războiul Stelelor este pentru cinematografia SF: o nouă deschidere, un nou fel de a spune lucrurilor pe nume.

Imaginaţi-vă că până în 1986 când au început să fie publicate primele numere din Watchmen, cel mai aproape de violenţă şi imaginea eroului negativ era Batman, şi acela spălăcit şi mereu urmând regulile cu stricteţe. Watchmen a avut un succes nesperat deoarece nu doar că încălca regulile prestabilite ale benzilor desenate dar a transpus pe hârtie mentalitatea cititorului trecut de adolescenţă care dore ceva mai mult decât supereroi care mereu înving şi se comportă admirabil.

În prezent Watchmen este studiu de caz în universităţile de artă din întreaga lume şi a devenit unul deoarece a îndrăznit să aducă o sumedenie de lucruri noi pe masa artiştilor şi cititorilor. De exemplu, Watchmen este primul comic book care a inclus un alt comic book în interiorul paginilor sale.

Totodată duce la extrem imaginea supereroului negativ dându-i o faţă cât se poate de umană. Apoi întoarce pe dos regulile cu privire la anonimitatea supereroilor şi-i pune pe aceştia într-o lume în care linia clară de până atunci dintre supereroi şi oamenii de rând este nu doar difuză dar întreruptă pe alocuri. Watchmen e umanism, e violenţă, e existenţialism. Nu avem caracteristici clare ale personajelor benzii desenate şi nici nu putem spune cu certitudine cine e cel rău şi cine e cel bun. Toate acestea îi conferă benzii desenate un statut mai degrabă de carte decât de fiţuică ieftină dedicată copiilor.

Nu e de mirare atunci că după ce regizorii au exploatat şi răs-exploatat vreme de câteva decenii tema eroilor magici din comic-book-uri şi au terminat cu Superman, Spiderman, Batman şi întreaga pleiadă de personaje consacrate, cineva şi-a întors atenţia spre Watchmen al lui Alan Moore şi al lui Dave Gibbons.

Surprinzător pentru pelicula din 2009 este faptul că urmează fir-a-păr scenele cărţii. Le urmează atât de bine încât dacă ar fi să faci o comparaţie între desenele din cele 12 numere şi scenele din film, ai avea impresia că citeşti un scenariu din cele menite să ofere o imagine detaliată regizorilor. Până şi actorii au fost în aşa fel aleşi încât să semene cu cei din banda desenată iar dialogul lor este aproape acelaşi. Un singur element a fost adaptat iar acesta este finalul. În banda desenată o fiinţă gigantică este teleportată în mijlocul unui oraş distrugând jumătate din el şi ucigând milioane de oameni. În film acest final a fost evitat deoarece nu se potrivea prea bine cu modernismul timpurilor noastre. Un alt lucru care merită menţionat este faptul că amintitul comic book în comic book a fost detaşat de film şi transformat în ”Tales of the Black Freighter”, o animaţie de aproximativ jumătate de oră inclusă pe DVD-ul filmului, animaţie care la rândul ei urmează cu stricteţe scenele din banda desenată.



Filmul a reuşit extrem de bine să surprindă nu doar atmosfera din carte dar şi tema ei principală, umanismul personajelor, intrigile lor sufleteşti şi faţeta umană a supereroului. Dintre toate ecranizările pe care le-am văzut până acum, Watchmen este probabil cea mai fidelă reprezentare a ideilor de pe hârtie şi totodată un tribut adus unui titlu accesibil până în 2009 doar cunoscătorilor.

Într-o galaxie a supereroilor, Watchmen pluteşte undeva în depărtare, singuratic, ostracizat datorită ideilor inovatoare care au reprezentat un etalon pentru noua generaţie de creatori de benzi desenate. Filmul onorează această distincţie în cel mai potrivit mod.

E greu să decizi ce ai putea pune pe primul loc: filmul sau cartea. Banda desenată şi-a câştigat locul în primele 100 cele mai bune romane ale lumii, dacă e să ne luăm după topul celor de la New York Times. Pe deasupra, a mai câştigat şi un premiu Hugo. Filmul este extrem de reuşit, cu un soundtrack pe măsură şi efecte speciale care nu reuşeşc să facă povestea să pălească. Sfatul meu ar fi să citiţi cele 12 numere din Watchmen şi apoi să urmăriţi filmul ca să observaţi micile diferenţe dintre partea scrisă şi peliculă. În orice caz, vă aşteaptă ceva special…


 

Calibre și unrardll

Posted by on oct. 6, 2018 in Linux | 0 comments

Folosesc Calibre ca să convertesc comics-uri CBZ și CBR în PDF pentru eReader. Din păcate dacă dau

ebook-convert file.cbr file.pdf

îmi spune că nu are modulul de unrar instalat și-mi cere unrardll. Îl instalezi cu pip și nu vrea. Problema e că pachetele Debian preinstalate nu sunt bune și e nevoie să compilezi manual. Așa că:

wget -c http://www.rarlab.com/rar/unrarsrc-5.3.11.tar.gz
tar -zxvf unrarsrc-5.3.11.tar.gz
cd unrar
make -f makefile lib
sudo make install-lib
sudo mkdir -p /usr/include/unrar
sudo cp dll.hpp /usr/include/unrar
sudo pip install unrardll

După care totul merge OK.

Tot în Ubuntu 18.04 nu poți instala pdftk (și aveam nevoie de el să scot parola la un PDF). Așa că

wget -c http://mirrors.kernel.org/ubuntu/pool/main/g/ \
   gcc-defaults/libgcj-common_6.4-3ubuntu1_all.deb
wget -c http://mirrors.kernel.org/ubuntu/pool/main/g/ \
   gcc-6/libgcj17_6.4.0-8ubuntu1_amd64.deb
wget -c http://mirrors.kernel.org/ubuntu/pool/universe/ \
   p/pdftk/pdftk_2.02-4build1_amd64.deb

Apoi le instalăm în ordinea asta:

sudo dpkg -i libgcj-common_6.4-3ubuntu1_all.deb
sudo dpkg -i libgcj17_6.4.0-8ubuntu1_amd64.deb
sudo dpkg -i pdftk_2.02-4build1_amd64.deb

And done. Merge. Am scos parola cu

pdftk /home/cypress/Downloads/passworded_file.pdf \
   input_pw parolă output /home/cypress/Downloads/unsecure.pdf