News from the Interspace – 15 februarie 2019

Posted by on feb. 14, 2019 in Linux, Literatură, Psihologie | 0 comments

Zile foarte pline. Deja nu mai știu încotro să mă îndrept. Peste o săptămână am prezentare de referat la doctorat, mai am de revizuit lucrarea. Am și două măriri de notă la licență săptămâna viitoare. Trei examene deci.

Mi-a apărut un nou articol de psihologie pe Bihoreanul: ”Din manipulările narcisiștilor”. Tot cei de la Bihoreanul s-au oferit să-mi pună pe site la ei reclamă la cărți, dacă tot scriu pentru ei articole de psihologie și piese de opinie. Vor merge prin rotație și la numărul lor de vizitatori pe zi îmi prinde bine. Arată cam așa cea de azi:

Mai îmi scrie lumea care cumpără Tainele psihologiei, apropos de ea. Ieri mi-a scris o persoană, azi am vorbit cu alte două. Tuturor le place se pare. Mai primesc și poze ca cea alăturată.

În vară se reeditează ”Fabrica de furnici” la Crux Publishing. Până atunci termin manuscrisul cărții de sociologie la care lucrez acum și cel mai probabil, dacă place editorului, se publică și aia. Încerc s-o fac să iasă bine dar mai am să mă documentez destul.

Am lucrat două zile pe un site al unui client și l-am pus pe on-hold la cererea acestuia, deși era 50% gata. Am de scris o droaie de articole dar niște evenimente de zilele acestea m-au cam pus pe stop o vreme. Un deces în familie, sesiunea, lucrările, clienții la cabinet care aveau deja programare.

În schimb îmi sosesc coletele rând pe rând. Zilele trecute mi-a sosit Sony PSP Street 1004-E. Nou, i-am luat un adaptor de card Memory Stick Pro la MicroSD și un MicroSDXC de 64GB. Am pus pe el ISO-uri și eboot ROMs grămadă. Trebuie să recunosc că-s rămas în urmă cu grafica din jocuri, mai ales că astea de pe PSP sunt vechi de vreo 7-9 ani. Dante’s Inferno arată mișto de tot dar ce mă interesează pe mine e asta de mai jos. The sole reason I bought this thing:

Sunt mare fan Heretic și mi se pare fascinant să-l am la purtător. Am mai pus pe el HeXen, Wolf3D/SoD, Worms, Lemmings, Duke3D, Quake, Warcraft II, Dune 2000 – astea vechi de tot. Zsuzsa se joacă Need For Speed Most Wanted 5-1-0, că aparent soția preferă astea mai noi.

Azi mi-a sosit și un HDD enclosure cu WiFi pentru unități de 2,5. L-am luat ca să îl leg la SmartTV, să aibă IP-ul lui și să pot copia pe el filme prin WiFi. Am băgat un HDD de 2,5 de 500GB în el, e mai mult decât suficient. Nu cred să se umple vreodată. Firmware-ul e simplist, ceva OpenWRT cu interfață web mai acătării. Știe USB 3.0, funcționează atât ca NAS cât și ca HDD extern, cred că știe și BitTorrent dar nu-s sigur. Oricum știe EXT4 și NTFS, Samba și FTP și parcă NFS. L-am legat în USB-ul TV-ului, acolo să rămână pe veci amin.

Mi-am luat și un window-mount pentru tabletă. De-ăla de-l lipești pe partea interioară a parbrizului să înfigi tableta în el. L-am pus pe perete în baie unde stau când fumez ca să nu împut casa. Mă uit la tutoriale Python și R. Am pus și-o cameră video WiFi cu IP propriu cu vedere spre masa din curte la care se adună alcoolici să-mi urle în cap noaptea. Bag pe night vision, pornesc stream-ul pe tableta fixată în perete și mă uit cu ură la ei în timp ce trag din țigară.

Mâine vine un alt MicroSDXC de 128GB, tot de pe eMag luat. Să am ceva mai mare de 64GB pe care să țin documentarele, că fișierele sunt tot mai mari pe zi ce trece.

Am un articol despre Red Hat Linux 8 de scris pentru un site, un altul pentru Linux Magazine, un altul pentru altcineva, vine și referatul la doctorat – oi avea un weekend glorios. Și încă nici nu mi-am revenit după săptămânile trecute.

Ce-am aflat azi moderând și banând în draci pe un grup de psihologie:

– oamenii devin schizofrenici deoarece suferă traume în copilărie;
– medicii ar putea să vindece schizofrenia dar adevărul e că sunt niște putori ordinare cărora le e mai ușor să nu facă decât să facă;
– să fie bine ca să nu fie rău;
– o doamnă asistentă medicală mi-a reproșat că n-am studii ca psiholog să o contrez pe tema schizofreniei și m-a acuzat că-s nesimțit când am întrebat-o ce studii are ea când afirmă că boala apare datorită oamenilor care-s triști;
– schizofrenia se vindecă prin simpla apariție a celor care lasă comentarii legate de rugăciune, duhovnicie și Dumnezeu;
– o doamnă n-a fost mulțumită de răspunsul meu cu privire la factorii genetici de perpetuare a bolii mintale și mi-a spus că ea voia să fie ceva ”mai simplu”, că dacă voia ceva complex întreba în altă parte;
– există faimoși cercetători care susțin aberațiile crunte ale unui anonim comentator român; când întrebi ce-au scris ăia ți se spune să cauți pe net, să vezi;
– e nevoie de iubire multă;
– oamenii cu stimă de sine scăzută fac toți schizofrenie.

Pam-pam: internautul român de secol XXI…

Viața la bloc decurge altfel ca de obicei. Judecând după cât de des îmi aud vecinii horcăind și scuipând aș spune că producția de flegmă din blocul meu s-a triplat în ultimele luni. E ca și cum principalul aliment din scară ar fi saliva iar locatarii dispun de surplus. Acești artiști ai expectorării sunt neobosiți. Îi auzi huruind din grumaz de la două blocuri distanță. Un domn strănuta ieri de zor afară. Ca o pușcă de vânătoare: rafale scurte, puternice, ceva între guițat și sunetul ăla pe care-l scoți înainte să vomiți. Și efectiv nu termina, că începuse deja de trei minute, așa că am fost curios să-l văd și eu pe omul-mitralieră. M-am uitat pe geam fix la timp: a strănutat puternic și sănătos, a făcut doi pași, a strănutat iar, și-a suflat calm mucii între degete, a șters bine de tot degetele dezmierdând temeinic gardul viu apoi a plecat mai departe strănutând. Un adevărat marchiz al alergiilor.

Zilele trecute am dat peste arhetipul patronului român căruia i se cuvin chestii. Mic, îndesat, cam durduliu, cu început de chelie, pardesiu la patru ace, aranjat. Dorelul își tocmai luase un laptop de la eMag. Tipul îi aduce laptopul, patronul îndreptățit se uită în stânga lui ca și cum ar fi observat ceva și zice ”Desfă.”. Pentru că suntem de viță nobilă și nu ne uităm la om când discutăm cu el. Timpul nostru e prețios, ordinele le dăm cu colțul drept al gurii.
Tipul de la eMag zâmbește, desface, îi împinge calm cutia. Patronul se chinuie să scoată laptopul și începe: ”Că să văd dacă are ecranul spart. Că dacă are ecranul spart nu mi-l mai luați înapoi, hă? Ziceți că e de la transport, știu eu”. Angajatul zâmbește, îi spune că ba da, are garanție, i se schimbă produsul în caz de probleme. ”Nu, că știu eu. Stai liniștit că mă uit eu acuma, fii fără grijă.” Totul pe tonul ăla al omului suspicios care știe că celălalt vrea să-l înșele dar el, omul suspicios, e mai iute la sinapsă și nu se lasă păcălit.

Podul Centenarului din Oradea.

Dacă aș fi religios și-a fi să fac acatiste pentru sănătatea cuiva atunci acela ar fi Bolojan, primarul Oradiei. Citeam alaltăieri că circulă o viroză prin primărie și-a prins omul flagel care l-a scos din circulație câteva zile. Efectiv am reacționat ca iobagii ăia de secol XIX care-și dau jos cușma și se roagă pentru primar. Cu diferența că ăia o făceau necondiționat, că altfel le lua primarul pământurile, iar eu pentru că tipul ăsta a făcut din Oradea un oraș așa cum trebuie să fie un oraș. Totul arată ca-n vest, e curat, mașinile RER sunt electrice, nu vezi câini vagabonzi pe stradă și rar prinzi câte un cerșetor. Noaptea poți ieși prin parc fără să-ți dea cineva în cap; există peste 300 de camere video care împânzesc orașul și anul ăsta se mai adaugă 600 la ciorchine. Tramvaiele au aer condiționat și plată cu cardul. Podurile arată ca scoase din ceva film SF. Alături de Brașov suntem orașul cu cel mai mare număr de turiști și suntem pe locul I la investit fonduri europene în infrastructura locală, cu 100% rată de adoptare și implementare. În instituțiile publice nu cere nimeni mită de teama primarului. Primăria are o fucking PIRAMIDĂ DE STICLĂ. Efectiv n-ai ce să-i reproșezi omului. Așa că da – când are gripă îmi dau cușma jos și sper să se facă bine în curând. Nu de alta dar n-am mai călcat în excremente pe strada principală de ani buni și nici nu vreau să-mi amintesc cum e s-o pățești.

Și-am făcut câteva pandantive and stuff zilele trecute și-au ieșit mișto:

Românii sunt campioni la a da titluri pompoase unor locuri de muncă banale. De la secretara care e ”Assistant Manager” la gunoierul care e ”Responsabil Resurse Salubritate”. Acum am dat întâmplător peste alt rang de nobilitate în ale banalului: ”Culture Architect”. Ce e un ”Culture Architect” vă întrebați? Păi ăla de-i zicea până în 2018 ”HR Business Partner”. Adică un fel de ”Marketing Specialist”/”Recruiter”, cum îi zicea prin 2016. Ăla de citește CV-uri și judecă cu creierul din dotare dacă firma merită să angajeze sau nu un val nou de ”Lvl. 2 Power Salahori”, adică ”hamali” în limbaj popular.

Ce mișto sună: ”Culture Architect”… Îl și vezi parcând violent un Lamborghini și coborând în costum Armani, gata să devoreze un nou teanc de CV-uri.

Nu mai avem chelneri, avem ”Camarillo”. Barmanii sunt ”Cocktail Specialist”. Fotomodelele sunt ”Hostesse”. În domeniul IT găsești cele mai multe astfel de titluri fabuloase. Acolo le poți inventa chiar tu: ”Assistant Programming Q-Base Marketer” sau ”SEO Expert Specialist”. Poți să-ți spui dacă vrei ”Mare Dragon BSD” că lumea va da din cap impresionată: ”Și de când lucrezi ca Mare Dragon BSD? Estimezi că ajungi până în 2020 la gradul IV de iluminare Kernel?”

De obicei cu cât e job-ul mai nasol cu atât mai regal e titlul. Bătăuș = ”Personal Security Molestator”.

Și-acum merg să mă culc pentru că mâine o iau din nou. Happy Valentine’s dumbkopfs.

[recenzie] – “Snuff”, Chuck Palahniuk

Posted by on feb. 11, 2019 in Literatură | 0 comments

Nu știu de ce, dar aveam chef de niște transgressive fiction cum are chef peștele de apă. Așa că am citit din nou Fight Club pe Nook, de încălzire, apoi am trecut la Snuff.

Romanul e în stilul caracteristic al lui Palahniuk, atât doar că lipsește auto-ironia din cărțile precedente. Acțiunea din Snuff tratează evenimentele care au loc în decurs de câteva ore în incinta unui studio de filme porno, unde o renumită actriță vrea să-și recapete gloria de altădată doborând un record. Recordul în sine constă în sex cu 600 de bărbați în aceeași tură. Romanul descrie lumea aceea ascunsă a actorilor de filme porno, văzută prin ochii a patru personaje: trei actori care-și așteaptă rândul la gangbang și o tipă pe nume Sheila care este organizatoarea evenimentului.

Ca de obicei, Palahniuk umple acțiunea cu dialog, iar dialogul îl întretaie cu mici spicuiri informaționale. Mici perle de istorie și mitologie urbană cum ar fi faptul că unii actori de filme porno cred cu tărie că nici prezervativele nu-i vor scăpa de boli venerice. Ori că o parte dintre ei aleg calea suicidului atunci când nu mai reușesc să strălucească pe ecran.

Se aduc mici reflectoare asupra modului de viață al celor din industria de filme pentru adulți, se categorisește acea industrie și se aruncă lumină asupra modului lor de viață. Asupra preferințelor sexuale, asupra felului în care oamenii intră în reverie la vederea unei starlete care le-a schimbat viața.

Se pune problema că unul dintre cei 600 de participanți la orgie este defapt fiul bastard al unui alt tip, fiu conceput chiar cu starul peliculei, femeia care tocmai e găurită pe rând de toți cei prezenți. Așa că avem aerul acela de incest plutind printre pagini, avem mister, avem mici detalii grafice care să te facă să te întrebi dacă fiul își va fute cu bestialitate mama și alte chestii tipice palahniukiene.

Snuff excelează prin informație și descrieri, făcând ca dialogul restrând ce poate avea loc pe parcursul câtorva ore să fie totuși interesant. Sfârșitul e o idee mai romaticizat decât mi-aș fi dorit să fie, puțin prea bombastic pentru gusturile mele și cumva forțat ca să dea un efect de ”nu mă uita” romanului.

Aparte de asta, cartea este interesantă și o recomand.

News from the Interzone – 10 februarie 2019

Posted by on feb. 10, 2019 in Linux, Uncategorized | 0 comments

Un weekend relaxat. A apărut pe VICE un articol în care mi s-a luat și mie interviu; ceva legat de ”Heretic” și jocurile anilor ’90. Alaltăieri mi-am luat un Sony PSP Street E-1004. După cum spuneam și-n articolul de pe VICE îl voiam pentru Heretic și Wolf3D. Am comandat de pe eMag și-un card de-ăsta pentru PSP – Memory-Duo-Ceva. Aștept să vină prin curierat luni sau marți ca să pot moda în sfârșit consola și să pot juca chestii pe ea, că așa am doar două discuri care au venit cu PSP-ul: FIFA-nu-știu-ce și Need-For-Ceva. Și cum nu-s mare fotbalist iar astea cu mașini mă plictisesc de moarte am băgat doar discul cu jocul cu mașini ca să vă cum merge și cam aia a fost experiența mea de până acum cu PSP-ul.

Miercuri am mărire de notă la un examen. În rest liniște și pace și doar niște articole de scris. Am făcut cumpărături iar de pe eBay azi-noapte.

Nu găsesc port MPD pentru Synology NAS-ul meu și mi-ar trebui. Că acolo șade colecția mea de muzică. Am citit că de la firmware-ul 5.x în sus mai greu îl instalezi iar eu am 6.3.x sau 6.4.x (ceva de genul).

Ultimul meu articol de pe Bihoreanul a stârnit niște reacții interesante. Prin ”interesante” înțeleg că nu m-a înjurat încă nimeni; dimpotrivă. Și zic că e interesant pentru că acolo se obișnuiește să se caute nodul din papură la orice text.

În rest e trupa asta de military industrial care sună absolut superb:

News from the Underzone – 8 februarie 2019

Posted by on feb. 8, 2019 in Economie, Linux, Literatură, Psihologie, Sociologie | 0 comments

Tot uit că deja suntem în 2019 și în titlu am scris inițial ”2018”.

Zile pline. mult prea pline. Teoretic vorbind sunt în vacanță, după sesiune. Practic vorbind am de lucru până peste cap. Fug de la cabinet acasă și înapoi. Cumpăr chestii de pe OLX, eBay și alte site-uri. Vezi de impozit. Vezi de certificări. Vezi de X și Y. Vorbește cu Z de Q. Upgradează CentOS, uită-te la documentarul ăla, citește Foucault, scrie articol, adună date statistice, fă planuri, examene în sesiune, lucrări de făcut.

Azi m-am trezit ca de obicei la 04:00 dimineața iar acum am prins puțină vreme să mai updatez și pe-aici chestii.

Păi să vedem. Mi-a venit exemplarul din Linux Magazine, cel în care publicasem ultimul articol. Mai am vreo 15 colete pe care le aștept (pe puțin): cărți, un monitor de 7”, un NAS WiFi, încărcător USB pentru tableta Archos 101 și alte nimicuri. Partea proastă e că Poșta Română se mișcă fix ca o nicovală ruginită în bătaia valurilor. Am colete pe care le aștept de 3 luni.

Acum vreo două săptămâni am publicat ”Cum arată populația orașului Oradea în cifre”. Am adunat niște date statistice de pe INS și a făcut niște grafice arătoase. 10.000 de afișări. Apoi am publicat ”Rocker în Oradea”. 15.000 de afișări. Ultimul e în ton de vioară tristă dar s-a răspândit printre rockerii din țară ca focul. Face parte din noua mea serie de articole de pe Ebihoreanul. Celor din redacție le place mult cum scriu pe Facebook (așa mi-au transmis) și m-au întrebat dacă vor să scriu și piese de opinie, nu doar articole de psihologie în săptămânal. De ce nu? Bag 10-15 texte de-astea pe zi fără grețuri.

/Later Update: între timp mi-a mai apărut un articol, tot azi: ”Nu sunteți măreți, dar e în ordine…”. (mai mult…)

[recenzie] H.P. Lovecraft – Opere complete

Posted by on feb. 7, 2019 in Literatură | 0 comments

Cu Lovecraft am făcut cunoștință prin clasa a IX-a. Terminasem cu Edgar Poe de câteva ori și tatăl meu mi-a spus să încerc și H. P. Lovecraft.

Există o strânsă legătură între cei doi autori, chit că-i desparte un secol în scriitură. Poe activa prin 1820, Lovecraft prin 1920. Lăsând la oparte subiectele alese de ei în povestiri și fascinația pentru macabru, Lovecraft recunoscuse în trecut că fusese un avid cititor de Edgar Poe pe când era copil. Mai mult, când și-a scris primele lucrări, și le-a semnat cu pseudonimul H. Poe Lovecraft.

Povestirile lui Lovecraft gravitează în jurul misteriosului și macabrului. Mai mult spre mister decât spre groază, spre deosebire de Poe care înclină balanța în zona cealaltă. Descrierile lui Lovecraft sunt lungi și detaliate. Prea lungi pe alocuri, aș zice. Acțiunea se extinde cale de câteva pagini, presărată cu imagini, sunete, mirosuri, în așa fel încât o plimbare prin pădure se întinde minute lungi. În unele povestiri îmi pierdusem deja interesul pe la jumătate, tocmai din cauza descrierilor balzaciene, devenite monotone de la un punct anume. Aici poate intervine și factorul vremurilor noastre, când Internetul, SMS-urile și accesul liber la informație a generat stilul milimetric al lui Palahniuk ori povestiri comprimate, alerte. Lovecraft întinde totul până dincolo de limita suportabilului unui om al vremurilor noastre.

Este poetic în descrieri, engleza fiind una cu elemente arhaice și fraze pompoase. Ce e ciudat la el e că lasă verbele esențiale la sfârșitul unei fraze lungi. Ceva de genul ”Imediat ce m-am trezit în dimineața aceea istovitoare de vară, cu norii învârtindu-se deasupra mea, aerul înmiresmat al florilor – ah, natură cu versurile tale blablabla – imediat ce am văzut frunzele copacilor zbătându-se semeț deasupra îmbelșugatelor coroane de blablabla, cu acel aer al lor de libertate vivace și culoarea verde blablabla, am tușit.” E un pic enervat să trebuiască să citești o frază întreagă, cale de 8-9 propoziții, ca să afli care e ideea ei de bază. Plus că are un stil anume de a formula aceste fraze, de te învârte și te amețește de nu mai știi exact de la ce a pornit toată ideea.

Pentru mine, cel puțin, unele texte au fost mai greu de urmărit.

Subiectele alese de Lovecraft variază de la ocultism la mitologie la culte la granița cu SF-ul. Este cunoscut îndeosebi pentru ”Call of Cthulhu”, o povestire care prezintă relatarea unor evenimente bizare din punctul de vedere al povestitorului. Un fel de detective work cu accent pe ocultism și fenomene inexplicabile, totul culminând cu un imens monstru astral care a existat din vremuri apuse și care pune stăpânire pe visele oamenilor, în speranța că într-o zi va putea să iasă din adâncul orașului său scufundat și să își însușească planeta din nou.

Dacă-l comparați cu SF-ul modern, Lovecraft este pentru William Gibson ceea ce The Outer Limits (seria din 1960) este acum pentru Matrix. În unele povestiri ai sentimentul că urmărești un film din seria Indiana Jones, în altele parcă citești Bătrânul și marea. Ambele cu un strop decent de mistică și ocultism. E o lectură lejeră, pe alocuri obositoare și doar umpic mai plictisitoare decât ar merita să fie. Unele povestiri se termină în doi peri, fără ceva concret, cam în stilul X-Files-ului, lăsându-te pe tine să umpli spațiile goale. Ceva de genul ”… iar ușa se deschise și năvălind din ea am văzut hoardele înaripate, urlând bezmetic și guițând.” Și punct. Întorci pagina și e un alt story deja.

Lovecraft pune accent pe mediul înconjurător, formând atmosfera cu ajutorul elementelor naturii, al mirosurilor, al chestiilor inanimate care sporesc efectul acela de groază și bizarerie. E o lectură numai bună pentru copilul tău, atunci când a împlinit măcar 14 ani, fără să îți fie teamă că va avea coșmaruri noaptea.

Celuloză în stare pură

Posted by on feb. 6, 2019 in Literatură | 0 comments

Celuloză în stare pură

Suntem un popor de un snobism feroce. Fe-RO-CE. Sub 10% din populația țării a citit mai mult de o carte în viață (conform statisticilor INS de acum câțiva ani). Să citești în România e deja privit ca pe ceva între ”eveniment” și ”modă”. Pușcă netul de oameni care-și laudă bibliotecile și glorifică fericirea lecturii.

Cum să explic eu mai bine cât de bizară e chestia asta?

Imaginați-vă un sat rupt de lume cu o populație de vreo 75-100 de suflete. Case de chirpici și o singură tarabă care e totodată brutărie, ABC și birtul comunității. Din moși strămoși toată lumea poartă opinci din roată veche de Dacie 1310 și hainele sunt lăsate pe cale maternă din femeie în femeie, cârpite și răs-cârpite. Și intră în scenă Ion. Mergând cu căruța la furat de lemne Ion găsește o pereche de adidași rostogoliți de vânt sau uitați de un turist. Sunt pe măsura lui așa că Ion îi încalță. Când era copil a văzut o pagină ruptă dintr-un Nekerman vechi și un german din 1978 purta cam așa ceva.

Și de-atunci nu trece zi în care Ion, cu paharul de muștar plin de rachiu între degetele murdare, să nu vorbească la birtul satului sau prin vecini despre frumusețea alergatului. Sau ce sănătos e să mergi pe jos. Despre cum adidasul modelează laba piciorului mai bine decât opinca. Despre culori, șireturi, cauciuc alb. Seara Ion aprinde o lumânare și-o pune în geamul care dă spre uliță și-și pune adidașii acolo: să vadă întreg satul că el nu poartă opinci și să nu uite ce adidași are el.

La 270km depărtare e Brașovul. Lumea merge la servici, pedalează, urcă scări. Tot al treilea om are adidași în picioare și nimeni nu postează pe Facebook zilnic despre cum i s-a schimbat viața în bine de când se încalță cu adidași. Să ai pantofi e ceva normal; precum e comunismul în PSD.

Flashback către geamul crăpat și gălbui al lui Ion. Pe adidași scrie ”Punia” iar Ion se apleacă peste ei să-și întrebe vecinul căprar dacă are loc în pivniță de opt saci cu cartofi; că – uite – nu mai are unde să-și țină adidașii.

Așa și cu românii care anunță pe toată lumea că ei citesc. Ăia din civilizație se uită la voi ca la iobagii de Ev Mediu: confuzi, dar curioși cine-i Irina Binder.

Românul nu e un om complicat

Posted by on feb. 5, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Românul nu e un om complicat

Românul nu e un om complicat. Românul are cele mai simple și rapide soluții la probleme complexe.

Mamele își vaccinează copiii infectându-i cu autism? Să fie ucise.

Un politician a investit fonduri publice în noua lui mașină de serviciu? Să fie tras pe roată și ucis.

S-a scos Etno TV din grila de programe RDS din cauză că a expirat contractul de difuzare? Biserica să-i excomunice și să fie uciși.

Asculți rock? Ars pe rug și ucis. Nu donezi la BOR? Ucis. Pleci în străinătate? Nu ești patriot = moarte.

Gem forumurile și rețelele de socializare de juriști în ale dreptății poporului care au găsit cu toții aceeași soluție: tot ce nu se pliază pe tunelul lor îngust de gândire trebuie să moară; de preferință în chinuri groaznice și fără înmormântare creștinească. Un 5% dintre juriști cad de acord și cu modelul ”iar averea să-i fie redistribuită poporului!”.

Mă gândesc cu groază la rezultatul unui referendum ipotetic în care singura întrebare ar fi ”Ce pedeapsă să primească cei care vă introduc cantități mari de H2O în conductele de apă?”. Cu variante de răspuns ”Nu se justifică pedepsirea lor”, ”Să fie uciși” și ”Să fie uciși iar averea lor redistribuită poporului”. Ar decima intelectualul căpițelor de fân toată conducerea Apaterm. Așa – cu ochii injectați de ură, cu furci, topoare și leviere.

O altă chestie care te duce cu gândul la cât de profunzi suntem noi, ca neam, este arhi-vehiculatul ”Să fie bine ca să nu fie mai rău”. Românul cu drept de vot știe una și bună: e rău, deși normal ar fi să fie bine. Și asta își dorește și verbalizează: să fie bine. Dacă-l întrebi ce înțelege prin ”bine” să nu credeți că începe să filosofeze despre drepturi sociale, pace mondială sau spațiul Schengen. Nu; va spune despre cum lui i se cuvine ulei de gătit, cum Statul să-i dea țigări și benzină pe lângă pensie și salariul să-i fie la nivel de medic cardiolog, că el mânuiește sapa zilnic și medicul nu știe ce greu e să sapi. Lui i se cuvin chestiile astea și de ce să aibă filfizonii școliți bani mai mulți ca el? Nu e corect. Să fie uciși iar averea redistribuită poporului.

De-aia a prins la noi comunismul și de-aia se perpetuează acum prin PSD cu mare succes: nu pentru că ni s-ar fi impus ideologia; am luat-o noi în brațe strâns și-am pupat-o pe ambii obraji cu foc.

[recenzie] Craig Clevenger – “Dermaphoria”

Posted by on feb. 4, 2019 in Literatură | 0 comments

E a doua carte a lui Clevenger. Cea pe care am dat vreo patru dolari și cincizeci de cenți în format electronic. Nu mi-i rușine să recunosc că – cel puțin din prima parte – n-am înțeles o iotă. E atât de condensat scrisă, atât de haotică, încât cred că necesită cel puțin încă o parcurgere ca să rămân cu o idee vagă despre ceea ce se petrece acolo. Dermaphoria prezintă lumea din – fiți atenți aici – punctul de vedere al unui utilizator de droguri care și-a pierdut memoria. Și nu doar atât, dar o prezintă în stil Memento, cumva sucit, ca să-ți strice și mai mult percepția asupra evenimentelor. Cireașa de pe tort e faptul că tipul are halucinații și habar nu mai ai ce e real și ce nu, ce-și închipuie și ce e tangibil. Plus că personajele secundare seamănă între ele ca două picături de apă, toate cu poziție de putere ori în poliție, ori în mafie, ori în lumea fragmentată a drogaților.

Tipul din carte e chimist și a inventat un nou drog care e cea mai bună chestie de la orgasm încoace, întâlnește o tipă, love-story tralala, începe să-și consume propriul drog și apoi totul devine extrem de confuz. Atât de confuz încât, după ce am terminat cartea, am intrat pe un forum pe unde Clevenger bântuie din când în când și am citit câteva thread-uri referitoare la roman. Am dat peste oameni și mai confuzi ca mine.

Per ansmblu, Dermaphoria e ceva între Fear And Loathing In Las Vegas și Arizona Dream. Totul e haos pur. Plus că totul se petrece lângă Las Vegas, așa că avem și aici deșert și atmosfera aceea de șosea părăsită. Problema cu Clevenger în acest roman e că deși are el o idee clară despre ceea ce se petrece, tu – ca cititor – ești menținut în ceață. Primești mici indicii dar trebuie să fii foarte atent. E multă simbolistică în Dermaphoria, cuplată cu un stil scriitoricesc metaforic, poetic, totul suprapus pe firea romantică a eroului principal și halucinațiile lui. Iese un talmeș-balmeș deloc concret, care poate însemna absolut orice.

Primele trei capitole le-am citit în gol, n-am priceput nimic. Apoi încet-încet începe să se facă lumină. Apoi autorul taie un capitol la mijloc de acțiune și sare la cu totul altceva, apoi revine la prima idee, apoi taie, sare, revine, taie – până ce deja nu mai știi nici cum te cheamă. E cu o idee mai deranjant decât mintea mea poate susține.

The Contortionist’s Handbook (de același autor) mi-a plăcut mai mult. E mai clară, mai ”brută”, mai puțin filosofică. Prin contrast, Dermaphoria e ca o poezie lungă, abstractă, pe alocuri monotonă, cu descrieri gigantice de mediu și stări. Plus fobia față de gândaci care miroase a Philip K. Dick de la o poștă…

Închei cu un citat din carte:

Everything in the universe is everything else. A man is a killer is a saint is a monkey is a cockroach is a goldfish is a whale, and the Devil is just the angel who asked for More.

But seriously kids – don’t do drugs

Posted by on feb. 3, 2019 in Uncategorized | 0 comments

But seriously kids – don’t do drugs

Tot citesc despre noile droguri sintetice din România. Cum ar fi ”zombie” – chestia aia jumătate săruri de baie, jumătate tix de spălat vase care provoacă halucinații și convulsii. Trebuie să fie extrem de mișto să iei așa ceva și să cazi la pământ încercând vreme de jumătate de oră să muști din asfalt crezând că-i tortă. Nu mă mir că iau oamenii așa ceva. La urma urmei rușii au al lor ”krakadil” care e extras de sirop de tuse cu benzină și alcool injectat direct în venă. Benzină + sânge = idee bună. Noi avem ”zombie” care cel mai probabil e 40% sulf, 25% praf de mentosan și restul chestia aia pe care o presari în pantofi ca să nu pută vara a picioare umede. La rețete de-astea mișto nici nu mă mir că provoacă halucinații; la urma urmei halucinezi și dacă tragi pe nas măduvă uscată de bursuc cu tămâie și puțin fosfor. Poți face drog de stradă dacă iei random tot ce-i lichid sub capota mașinii și amesteci în proporții egale: ulei de motor, apă, resturi de antigel, mâzga aia băloasă care se formează sub bujii după vreo 5 ani. Le iei pe toate și le freci bine cu pesmet și vinzi asta ca pe ”Pink Party High” sau ceva nume care să te ducă cu gândul la ce mișto ai să te simți.

Și tot încerc să-mi închipui cum e să tragi săruri de baie și ce vezi cât zvâcnești în chiloți în mijlocul șoselei cu o coloană de taxi-uri claxonând nervoase în spatele tău. Probabil apare așa – ca dintr-un abur – un țăran mexican care-și frământă sombrero-ul de paie în pumni și-ți tot repetă ”No tengo señor, no tengo”. Mexicanul varsă o lacrimă și în lacrimă înoată tigăi mici; pe fundal se aud râsete de copii. Mexicanul a dispărut cu un ultim ”No tengo señor…” și în locul lui e un țap cu cinci ochi și scrumiere în loc de copite. Țapul nechează și glasul lui e un tril prelung de șenile de tanc în plin atac. Râsul copiilor a fost înlocuit de ordine răcnite în germana interbelică. Un pește deschide gura și în gură e o altă gură din care curg rulmenți. E cald. Se aude sunet de barieră de tren cum ”ding-ding-ding” dar pe șine trece Boris Elțîn care se uită încruntat la tine și-ți spune ”Sunt untul din care e plăsmuit universul”. Tremuri pentru că e joi. Întuneric. Din depărtare auzi o gogoașă mugind și știi că se află în pericol. ”No tengo señor… no tengo”. O focă paște liniștită în dormitorul tău; în loc de bot are o dulie ruginită de bec. Cineva sparge gresie cu ciocanul și știi că nu vei trece de teza la geografie. ”No tengo señor…” spune Boris Elțîn și plânge.

Și trebuie să fie grozav să te trezești gol-pușcă pe un șantier la minus 15 grade în aerul respirabil, cu julituri pe față și îmbrățișând o roată veche de tractor. Mă întreb ce se gândesc consumatorii în clipe de-alea. Care e primul lor gând de după ”câți ani am și cum mă cheamă?”.

But seriously kids – don’t do drugs.

Despre înjurăturile maghiarilor

Posted by on feb. 2, 2019 in Uncategorized | 0 comments

Despre înjurăturile maghiarilor

Nu știi cu adevărat ce-i incantația blestemului până ce n-ai ascultat două septuagenare certându-se în ungurește. Au maghiarii niște blesteme de te trece cu rece pe spate. La români e simplu: îi zici de rude și de morți. Ungurii însă sunt extrem de inventivi și 20% din cuantumul vocabularului nației e alcătuit din înjurături și invocatul spiritelor spre răul dușmanului. Chestii complexe și grafice precum ”fie ca ștromeleagul meu învelit în cârpă umedă de sămânță umană putredă să-ți găurească rinichiul stâng”. Sau ”îți trântesc un levier ruginit peste față de te termin ca pe Twin Peaks”. ”Oh, de-ar putrezi în tine plămânii găină bătrână [care nu-i bună nici la supă – n. tr.] ce ești!”.

Când două bătrâne se ceartă în maghiară există mereu o șansă de vreo 5% să se materializeze între ele în nor de sulf galben un demon hăbăuc care nu știe cum a ajuns acolo și care dintre ele l-a invocat; atâtă aramaică poetic-arhaică implică blestemul maghiar.

Dacă vreodată vă trece prin cap să-i aruncați un ”da’ ce te uiți fă?” babei care stă sprijinită cu coatele pe o pernă brodată la etajul doi a unui bloc, cât vizitați Ardealul, va trebui să luați în considerare posibilitatea că poate fi unguroaică. Și va trebui să vă asumați consecințele. Pentru că – garantat – atâta venin și patimă și inventivitate în injurii nu mai găsești la niciun alt neam. Se bagă atât de multă pasiune în suduirea celuilalt încât ai 50% șanse să devină din înjurătură cauză-efect. Și s-ar putea să te întorci în Capitală și să îți tot apară în vis o babă cu ochii bulbucați care ți-o incantează pe huna ei ca o placă de bachelită derulată invers și-i ies șerpi din ochi și-i intră pe gură iar următorul lucru pe care-l știi e că te-ai trezit lac de sudoare în vila ta din Ferentari și întreg patul e plin de oase de găină legate cu fundă de doliu și lângă tine e întinsă o replică a ta din lut și sânge închegat și-i ies furnici din gură.
Nu – serios – don’t fuck with old Hungarian ladies.