Posted on dec. 23, 2018 | 0 comments

N-am mai scris pe blog de vreo două săptămâni. Efectiv nu am avut vreme. Am avut un final de an extrem de agitat și plin de evenimente.

Pe frontul negru: au murit oameni unul după altul. Așa – vreo 7, pe rând. Am aflat de Lulu, un fost coleg de redacție. Boala Lyme. Am aflat după ce a murit, la ceva vreme. Apoi s-a dus brusc Florin, un fost coleg de clasă din liceu. Anevrism. 40 de ani. Chestia aia m-a dărâmat puțin – recunosc. Florin era un tip de aur. I-am dat să asculte Cypress Hill în liceu și i-a plăcut. După ce a murit mi-a trimis o rudă de-a lui o înregistrare video cu ce asculta pe MP3 player-ul din mașină și era o piesă de la Cypress Hill.”I ain’t going out like that” mi-a scris în albumul de final de an, citându-mi dintr-o piesă a lor. Apoi, după trei zile a murit Delia, o colegă psiholoagă. A făcut accident de mașină pe centura Oradiei. Am fost la parastas dar am crezut că înmormântarea era în Oradea; așa că în ziua înmormântării eu bântuiam prin cimitirul local cu jerba în mână când defapt înmormântarea era în Ineu. Apoi a murit o vecină pe care o știam din copilărie. Apoi tatăl unui prieten din adolescență. Apoi a murit și Simona, de cancer la gât; o știam din liceu.

Aparte de asta am ținut-o în stres continuu. Când nu alergam la cabinet scriam referate. Când nu scriam referate citeam sau scriam articole (Linux Magazine nici acum nu-mi dă semne de viață și le trimisesem de data asta ceva mișto de tot). Am mers la cursuri ori de câte ori am avut timp, am cheltuit o tonă de bani pe cărți luna asta, majoritatea de sociologie. Se pare că iau bursă și la licență după cum merg lucrurile dar nu știu dacă mai am dreptul la bursă la acest nivel; poate încă un semestru, maximum două.

Vestea mișto e că am fost chemat să predau la universitate la catedra de Psihologie. Seminariile de psihologie congnitivă deocamdată dar cred că dacă le cer și pe cele de psihologia creativității și religiei (poate și cea a reclamei) le primesc de la profesorii care le predau. Eu unul le-aș lua; timp să am. Primul seminar l-am ținut deja, așa – de exercițiu – celor de la Psihologie anul II. A mers OK, studenții sunt faini.

La partea de Sociologie-doctorat mi-am terminat referatul de final de semestru. La cea de Sociologie-licență am terminat tot ce era scris, la ce se putea lua deja zece prin acumulare de puncte am luat deja; mai rămâne să duc foaia matricolă ca să mi se echivaleze engleza, sportul, statistica și alte chestii pe care le-am făcut deja la celelalte facultăți. Plătit taxele din timp ca să nu trebuiască să stau la coadă iar în ianuarie (e efectiv nebunie la serviciul taxe când se apropie data scadenței iar ultima oară am stat cel puțin jumătate de oră ascultând Pantera ca să mă calmez).

Mai aștept încă vreo 3-4 cărți de pe Bookdepository (dintre care două de Elijah Anderson) dar cam asta am luat în ultimele două-trei săptămâni:

Poză făcută la soacra acasă. Nu îmi asum mileul.

Anul viitor pe la început cam ar trebui să primesc vești despre cetățenia maghiară. Cam au trecut deja vreo 7 luni deci până în martie ar trebui s-o am; estimez eu. Legat de asta am dat peste un clip pur și simplu bestial. Hunnun metal îi spune la stil și combină metalul cu Mongolian throat singing și instrumente tradiționale electrizate. Au doar două piese cei de la ”The HU” dar au apărut relativ recent ca trupă (acum, în decembrie, cred). Oricum, sună mișto de tot:

 

Ca paranteză, până și Chuck Norris ar da din cap aprobator la acest clip glorios. Pur și simplu SIMT cum îmi crește părul pe piept când mă uit la el și am o pornire ciudată de a da print la postere cu Vladimir Putin. Clipul te convinge încă de la început, de la mișcarea aceea bruscă cu care tipul își dă haina la o parte ca să dezvăluie ditamai kukri-ul rusesc. Până la final nu doar că accepți invadarea Ucrainei, dar începi deja să o și apreciezi.

Am urmărit vag ce se întâmplă prin țară – legile lui Dragnea, renașterea Partidului Comunist. Vorba aia: Maybe it’s Maybeline. Maybe it’s an autocratic paramilitary regime that will drag you in the street by the hair follicules and beat the living shit out of you.

Mi-am adus aminte ieri de cele mai nasoale practici de monetizare software peste care am avut nenorocul să dau. Prin 1998 de pildă exista o aplicație BeOS numită SoundPlay. Cel mai fain player audio pe care l-am folosit vreodată. Atât doar că era software comercial iar versiunea gratuită reda MP3-uri vreme de X minute după care piesa încetinea brusc, se auzea o voce în difuzor care spunea pe ton robotic ”REGISTER ME” după care piesa își relua tempo-ul încet, așa cum repornești un pick-up vechi. Extrem de enervant. Țin minte că mi-a luat câteva zile la vremea respectivă până am găsit pe cineva cu carte de credit (nu prea aveau românii cărți de credit în 1998) care să fie dispus să mă lase să cumpăr din online versiunea full a programului pentru vreo $5. Și-acum mai am cheia de înregistrare pe undeva.

Prin 2009-2010 apăruse Archos A101 – una din puținele tablete Android cu ecran de 10” de la vremea aceea. Și-acum o mai am și merge excelent, chit că are Android 2.x pe ea. Și după ce-am dat la vremea aceea echivalentul a vreo 1300 de lei pe ea, plus transport din SUA, am avut surpriza să văd că nu rula filme codate cu codecul AC3. Și cam 60-70% dintre filme erau codate cu audio AC3 iar eu nu mă puteam uita la filme, că-i lipsea codecul. Trebuia cumpărat separat (!). Așa că am mai dat vreo $15 pe codec ca să mă pot uita și la filme pe tabletă. Toate mărcile de tablete puteau rula AC3 lejer, doar a mea nu, că trebuia cumpărată separat funcția.

Prin 2011 am cumpărat Artisteer – un software mișto de făcut teme WordPress. Era la versiunea 2.5 (parcă) și costa $160. Toate bune și frumoase, până când a apărut versiunea 2.7 și-am vrut să fac upgrade ca să văd ce s-a băgat nou în ceea ce cumpărasem cu câteva luni în urmă. Doar că nu puteai face upgrade; trebuia să cumperi versiunea 2.7 separat. Mă uitam prostit la ecran. Pe forumuri clienții Artisteer făceau revoltă cu furci și torțe, compania dezvoltatoare dădea din umeri a ”nu-ți place – nu cumperi”.

Ceva mai recent am cumpărat niște pluginuri WordPress. Cele cu care fac chestionarele psihologice de pe Psihoradea. De la un dezvoltator rus care le vindea cu $5 bucata. Am luat trei de care aveam nevoie dar erau greoi de folosit și nu înțelegeam nicicum în cazul unuia de ce nu-mi preia niște variabile corect. Tutorial de utilizare nu aveau. Pe Google n-am găsit nimic așa că – normal – i-am trimis un e-mail rusului: ”Auzi? Îmi explici și mie cum folosesc pluginul tău? Că nu găsesc documentație la tine pe site…”. Răspunsul a fost un sec ”Te costă $50/oră să te învăț, dar las la $30 în cazul tău”.

Oh Vladimir, you Capitalist pig…

Adică omul scrie un plugin, îl face deliberat greu de folosit, ți-l vinde cu $5 după care așteaptă să-l rogi să-ți explice totuși cum folosești ceea ce ai cumpărat de la el. Pentru $50 desigur. Ca să înțelegeți cât de nesimțit era tipul, făcuse în așa fel încât dacă scriai de la tastatură o cifră sau o variabilă într-un câmp al pluginului care calcula niște chestii să nu funcționeze. Trebuia să APEȘI PE BUTOANELE SOFTWARE ca să bagi variabile și operații matematice (+/-/*/:) și butonul băga caracterele corect. Dacă tastai de la keyboard ”+” pluginul nu făcea suma variabilelor.

Mai nou văd că Adobe a băgat plata anuală în cazul unor produse. Practic nu le mai cumperi ci le închiriezi.

Și de-aia-mi place mie software-ul open-source: că ăla nu te trage-n piept.

În rest de câteva zile mă relaxez (în sfârșit) și bat câmpii pe Facebook. Citesc ceva despre Experimentul Pitești și aștept să mă apuc de Foucault.

Fac poze de-astea cu referințe Pink Floyd și le postez pe Facebook:

Sau scriu chestii de genul ”I follow Dan Puric on the street for two days. He finally spits chewing gum. I pick up chewing gum and carefully place it in container. I extract DNA and I make clones. I beat clones severly every night. They still have no idea why.” Trebuie cumva să dau afară din mine stresul ultimelor săptămâni…

Sau:

Al doilea meu job serios a fost cel de administrator de baze de date. Era prin 2002 parcă și făceam Informatica în paralel. Teoretic eram DBA admin, practic făceam de toate, de la scanat pozele din copilărie ale iubitei șefului și până la webdesign. Dar șeful era cu vreo 4-5 ani mai mare, fost valutist, job-ul era OK, aproape de casă, nu cârâia nimeni când aveam cursuri și trebuia să lipsesc așa că vreo doi ani am stat pe-acolo. Mergea vechimea pe cartea de muncă, aveam net gârlă într-o perioadă în care RDS încă nu băgase Internet prin apartamente iar prețurile la abonamente erau atât de prohibitive încât doar firmele și le permiteau, colegii erau OK și mai învățam și eu chestii prin MySQL când nu aveam de lucru. Și cum la final de zi obișnuiam să salut pe toată lumea făceam turul birourilor înainte să plec.

Într-o zi se face ora 17:00, închid PC-ul, salut colegii, merg la biroul șefului, bat la ușă după care intru să-l salut și să-i zic că ne vedem mâine. Am dat în schimb peste o ședință super-secretă între el și un alt afacerist. Care afacerist s-a enervat groaznic că i-am întrerupt cu politețurile mele de final de program și-a început să se răstească la mine. Că am dat buzna, că nu așa se intră, că ei discutau, că. Și mă holbam la om perplex și nu pricepeam ce l-a declanșat așa. Dar tipul în costum continua să urle până ce la un moment dat i-a venit ideea salvatoare: s-a întors către șeful meu și a cerut răspicat să mi se taie 10% din salariu drept pedeapsă. Moment în care – jur: fără să vreau – am început să râd. Am crezut că omul face apoplexie acolo de nervi.
Pentru că șeful meu era un zgârcit notoriu și-și plătea oamenii cu salariul minim pe economie. Care în 2002 era de 1.500.000 de lei (sau pe-acolo). Eu eram privilegiat, fiind unul dintre tipii de la IT, așa că aveam 4.000.000 în mână. Un lux. 10% ar fi însemnat 400.000 de lei. Un pachet de țigări costa cam 25.000 de lei și fumam aproape două pe zi. Deci practic omul urla să mi se taie echivalentul în bani ai țigărilor pe o săptămână pentru că îndrăznisem să bat la ușă și să intru ca să-mi iau la revedere. Ceea ce mi s-a părut ridicol.
După cum am scris, afaceristul s-a enervat și mai tare când m-a văzut că râd. Țin minte că am închis ușa, am dat colțul, am ieșit prin coridor și încă-l auzeam vociferând prin cinci pereți.
A doua zi a venit șeful la mine cu mâinile în buzunare și mi-a zis doar atât: ”Lasă-l mă, că-i prost; are datorii și-a venit să-i dau bani. Bine i-ai făcut.”
Și-a plecat să-și bea cafeaua.
Gloria zilelor de altădată.

Sau:

Era tot prin 2002 când lucram la aceeași firmă cu Darius. Ne dăduse șeful un Pentium II din depozit ca să vedem de ce nu pornește și-am hotărât cu Darius să-i mai punem niște RAM sau să curățăm de praf coolerul sau așa ceva. Cert e că Darius era aplecat și concentrat peste placa de bază și mațele de cabluri iar Răzvan se juca absent cu șurubelnița. Și Răzvan vede un comutator roșu mic. Roșu fiind semnalul universal al lui ”Pericol, nu atinge”. Și Răzvan a scos un ”Ăsta ce e?” după care a împins cu vârful șurubelniței butonul roșu. Poc-puf, duduitură, fum gros. Era butonul care comuta de la 220v la curent pentru prize americane. Iar Darius a rămas așa, prins în timp cumva, nemișcat, aplecat deasupra componentelor și cu mâinile pe cabluri. Doar ochii i s-au mișcat încet spre mine și avea privirea aia cu care admiri un animal prost.
A urmat o tăcere, după care dialog cu pauze lungi între replici:
– Zicem că era arsă placa de bază.
– Da – era arsă. Nu se mai putea face nimic cu vechitura asta.
– Trebuie luat unul nou.
– Oricum era vechi. Ce se așteaptă de la noi să facem cu un Pentium II în 2002? Minuni?
– Da.
– Mda.
Fum negru în încăpere, miros pregnant de bachelită arsă.

Chestii de-astea…

Mi-am imprimat și pus pe perete o chestie mișto – un timeline al unora din cei mai importanți clasici ai sociologiei:

Craig Clevenger tocmai a anunțat săptămâna asta că a semnat în sfârșit un contract de editare pentru cel de-al treilea roman al său – ”Mother Howl”. Pe care-l aștept așa cum așteaptă creștinul A Doua Venire. Asta înseamnă că probabil la anul voi putea cumpăra și cartea de undeva, FINALLY. Că avea omul manuscrisul gata de vreo 2-3 ani.  În caz că n-ați citit ”The Contortionist’s Handbook” sau ”Dermaphoria”, acum e momentul. Tipul scrie mai fain decât Palahniuk, Coupland și Ellis la un loc. Cred că dacă aș ieși vreodată cu el la o cafea cel mai probabil m-aș bâlbâi incoerent, ca o rockeriță adolescentă care dă mâna în sfârșit cu Marilyn Manson.

Și revenind la sociologie am făcut clipurile de mai jos iar în ele puteți vedea cum a evoluat Produsul Intern Brut al României respectiv Ungariei între anii 1800 și 2018. Datele sunt din cele furnizate de Indicatorii Mondiali de Dezvoltare ai Băncii Mondiale și Angus Maddison.

 

Băieții se apropie pe zi ce trece de un firmware 3rd party funcțional pentru Sony DPT-RP1 de 13”. Urmăresc zilnic evoluția. Până acum s-a implementat meniul nou, posibilitatea de a instala aplicații Android, suport USB mass storage, chiar și modul bluetooth care nu e doar pentru transfer de fișiere dar și pentru pairing de alte dispozitive (tastaturi, mouse, căști). Încă sunt mici bug-uri dar în ritmul în care merge developmentul pe GitHub se pare că se ajunge la ceva stabil într-o săptămână. Can’t wait: Mendeley Dekstop, Suport EPUB și Mobi, Pocket, Scientific American Mind, softuri de afișat CBR/CBZ și alte programe de genul. Dacă-și dă seama careva cum să extind memoria internă cu un MicroSD de 128GB îi pup mâinile prin TCP.

I-am luat un Dell nou tatălui meu, că i se stricase ASUS-ul vechi. A fost la mine la cafea, mi-a zis că nu-i merge, a plecat, m-am dus la eMag și m-am întors cu laptop; îl aveau în stoc și era și la reducere. Merge superb cu Linux pe el. Which reminds me – ar trebui să văd eu ce-i cu laptopul lui de dinainte. Eu tot le zic la oameni să cumpere doar Dell când vine vorba de laptopuri.

Dacă aș fi multimiliardar și n-aș avea ce face cu banii aș rămâne tot în Oradea. Aș face chestii demente de troll excentric săptămânal.

Aș cumpăra, de exemplu, vreo 45 de struți; i-aș aduce din Struția sau unde cresc ei. Și le-aș da drumul dimineața la 5:30 prin tot orașul. Așa – să creeze haos – să pot sta eu în parc și să aud din depărtare frâne lungi și ploaie de înjurături. Gardieni alergând după struți ținându-se de chipiu. Țipete. Femei îngrozite. Sunete specifice de struț [habar n-am cum face un struț] care se apropie cu viteză și trec pe lângă tine cu 90 la oră ca să se estompeze în străzi lăturalnice. ”Beep-beep!”.

Aș cumpăra teren intravilan. Cât mai central. De preferință lângă un supermarket sau într-o zonă prin care trec tramvaie, se întretaie șosele, un mijloc de sens giratoriu mai măricel. Ei – și-aș face acolo un cimitir. Așa – cu pietre funerare vechi și acoperite cu mușchi, gard vechi din fier forjat, probabil un portar trecut de 80 care se uită plictisit pe geamul cușetei lui albe și vreo 25 de morminte. Și-aș tot face acolo înmormântări cu alai mare și preoți și cuvântări lungi, toți în negru și purtând jerbe. Și s-ar opri casnicele cu sacoșe pline de verdețuri să se uite contrariate la bocitoare. Să oprească autobuzele și tirurile câte 10 secunde fix alături, la jumătate de metru de gard, toți oameni curioși. I-aș pune ceva nume de-ăla glorios gen ”Servicii Funar Are” ca să produc și mai multă confuzie. Sau ”SC Metalo-Chimice Bădescu SRL”.

Aș cumpăra un parc întreg și-aș face piste pentru bicicliști în el, să se bucure poporul. Iar după 3 luni aș trimite muncitori în fiecare noapte să mute bordurile cu 1cm mai încolo. Așa – câte puțin, până se îngustează pista și ajunge lată cât o omletă.

Aș băga bani cu nemiluita până aș convinge pe cine trebuie convins că strada mea trebuie redenumită în ”Colț cu șaormeria, cum o iei spre Ciurăului dinspre Mioveni”. Ceva aiureală de-asta, un cocktail delicios de nume inventate care să producă puțină confuzie în taximetriști. În plus ar arăta fain pe clădire tălița albastră cu denumirea străzii – așa lungă și complexă.

Aș deschide o rețea de restaurante în întreg orașul. Le va spune ”SC Blockchain Technologies: Textile și pleșcăviță SRL”. Cu prețuri super-ridicole gen 8000 de lei șaorma. Dar le-aș popula cu actori și studenți ca să fie mereu pline, să se întrebe lumea care e secretul și cum de-și permite fata aia de 18 ani să înfulece în vitrină plăcintă cu varză la 5600 RON. Și le-aș menține deschise non-stop, cu program 24/7, mereu pline, mereu coadă.

O altă chestie pe care aș face-o ar fi să deschid o imensă rețea de WC-uri publice gratuite. Oamenii ar jubila efectiv. Chestia e că după ce-aș semna contractul aș construi vreo 1300 în întreg orașul. Așa – în puncte – cheie: opt în jurul Teatrului, trei lângă Kaufland, câte 80 în fiecare parc, WC-uri publice printre blocuri, pe câte un loc de parcare, la distanță de 10 metri unul de altul de-a lungul șoselei de centură. Băi – și aș angaja fix o femeie de serviciu pentru toate 1300 și aș motiva duhoarea din timpul verii cu ”e lipsă de personal”.

I love daydreaming. It keeps me sane.

Mergeam pe stradă și-am văzut un CD între frunze și jeg. Iar mesajul mi-a fost clar: hip-hop-ul a murit în România. La cât au pensia cei de la B.U.G. Mafia nici nu mă mai mir…

În rest… what else? Ah – am scris un scurt text pentru Vice. Știu – Vice – ugh. Dar m-a rugat cineva să contribui la un articol despre jocurile anilor ’90 și am zis ok – scriu despre Heretic. Apare săptămâna viitoare, cred.

Există soiul acela de români cu educație precară și cultură generală de cartier care la nervi încearcă să scoată ceva inteligent pe gură și ratează poarta în cel mai glorios ”șut și fractură” de pe gazonul Internetului. Iar exemplul cel mai mișto pe care l-am văzut vreodată a fost cel de acum câțiva ani, când cineva făcuse o postare pe Facebook sau scrisese un articol pe un site (nu mai țin minte exact) iar unui tip din acest soi fin i s-a părut probabil că miroase a ”fake news”; sau a dibuit el un neadevăr în text. Și-a emis un absolut superb ”Acest text este o scamatorie!”. Fără drept de apel, cu încredere, ferm convins de coerența lui în scris. Iar acum, ori de câte ori citesc online ceva bazaconie cum că tunelurile secrete de sub Carpați au fost săpate de daci gigantici murmur ca pentru mine concluzionând hotărât cu o aprobare scurtă din cap: ”Mmm-da: acest text este și el o scamatorie”.

Am fost invitat săptămânile trecute la Gala premiilor ”Bihoreanul”. ”Veniți îmbrăcați casual, ca acasă” zicea invitația, așa că m-am numărat printre cei 5 bărbați din 100 care nu veniseră bărbieriți regulamentar, la costum sau măcar cu sacou și cravată. Eu, Mircea Pricăjan și încă vreo 3-4 tipi. 

Acțiunile Deutsche Bank au scăzut an după an până ce s-au redus la 94% din valoarea lor inițială. Just look at that chart. Vă imaginați cum e să fiți acționar Deutsche Bank AG și să așteptați miracolul de prin 2002 și până acum? Și cum v-ați simți să treceți de la 130 de unități la 8,33 (!) treptat, an după an? This is what I call a ”bloodbath”. Nu că Bitcoin ar sta mai bine (apropos – m-a somat fără drept de apel un tip de la Psihologie anul I să pun pariu cu el că Bitcoin crește până la $6000 în ajunul de Crăciun; care e mâine. N-am vrut, că nu-mi place să pun pariuri cu semi-cunoscuți, dar era atât de insistent încât am strâns mânuțele și-am acceptat pizza simbolică pe care urmează să mi-o cumpere mâine; nu de alta dar Bitcoin e sub $4000 acum. Pățăști).

Și m-am spart de râs. Cam cum s-a râs de mine când le spuneam acum 12 ani colegilor de redacție de la MyCOMPUTER că Microsoft va adopta un model open-source și că va integra servicii OSS în Windows. Și că va copia modelul repository-urilor din Linux așa cum făcuse Apple cu iOS și AppStore la vremea respectivă. Că vei avea acces la BASH în Windows și prompturi de parolă la aproape orice operație vei dori să faci ca user. Și se râdea și mă arătau colegii cu degetul la ce chestii ridicole afirmam; și râdeam și eu pentru că știam că am dreptate. Iar acum, când apare câte o știre de-asta, mi-l amintesc pe Laurentiu Bancu cum dădea ochii peste cap când îi explicam de ce e bine să-i ceri userului parole peste parole și cum îmi explica el că de-aia-i fain Windows, că – spre deosebire de Linux – e ”user friendly” și nu-ți cere multă bătaie de cap și parole. Că ce să facă el ca user cu un CLI în Windows și că n-are nevoie de repository-uri că – oricum – aplicațiile le ia de pe download.com, pe rând. Vorbesc prostii.

Fast forward 2018 și Windows are PowerShell, Bash, aplicațiile le instalezi din ”AppStore”-ul certificat Microsoft, update-urile sunt dese și iritante, nu poți da print la ceva fără drepturi de administrare și – inevitabil – s-a început integrarea serviciilor și aplicațiilor open-source. Instalezi Ubuntu în Linux din câteva click-uri; grație binevoinței MS (o clipă să mă opresc din hohotit). Că e cam greu să bați toba closed-source a companiei când restul lumii rulează OpenSSH și servere LAMP.

I like it when I’m right.

Tot pe frontul IT Windscribe VPN oferă de zilele trecute și IP-uri statice. Ceea ce înseamnă port forwarding și a lot of cool stuff. Doar pentru cei cu cont Pro. Iar cum eu am luat cont Pro pe viață de la ei mă pot uita la Netflix sau downloada de pe torenți în draci prin Guatemala, Namibia sau o altă țară din cele 60+ pe care ăștia le oferă. Sfat: dacă prindeți reduceri la cei de la Windscribe luați grabnic. Nu le fac reclamă că aș avea contract cu ei. Le fac reclamă pentru că merge superb și oferă fișiere de configurare OpenVPN (.ovpn). Ceea ce înseamnă că pot implementa serviciul lor la nivel de router, nu doar la nivel de client. Aparte de fișiere .ovpn mai au băieții și IPsec și alte chestii mișto, inclusiv browser string anonymizer și randomizer.

E foarte mișto și clipul de mai jos. Ăla în care Micuțu își bate talpa de ăștia cu dezvoltarea personală. Am citit comentariile și am râs ca un animal. Clipul ăsta pur și simplu se cerea făcut de ceva vreme:

 

M-am săturat de Facebook dar din păcate încă depind de el (psihologie, sociologie, contacte, chestii de-astea). Tot primesc friend request-uri. Aprob cam unul sau două pe an, și doar dacă îi cunosc pe oameni. Iar zilele trecute m-am uitat de curiozitate să văd câte sunt și zbang:

Parțial se adună pentru că tot postez tutoriale SPSS, R și articole de psihologie. Lumea dă share și așa se ajunge cumva înapoi la mine. Iar omul crede că dacă i-a plăcut ceva făcut de mine trebuie neapărat să mă aibă și-n lista lui. Vorbind de Psihoradea, am implementat câteva teste noi de curând și am tradus și adaptat trei clipuri cu interviuri clinice (vedeți mai jos). Muncă multă dar a meritat.

Toate sunt gratuite, toate cu cotare automată. Pot fi folosite de psihologii clinicieni sau studenți/masteranzi mai ales în cercetare.

 

Clipurile au și text aferent care dă sens fiecărei povești, dar nu-l mai pun aici. Îl găsiți în articolele lor respective de pe Psihoradea.

Și-acum ce pandantive am mai făcut în ultimele săptămâni ca să iau pauză de la laptop and Linux stuff. Wall of pics:

Mai am câteva dar nu le-am făcut încă poze.

Și-am făcut și mâncare, deși mai rar, că am stat nasol cu timpul:

Pastele tradiționale de Crăciun. Se pun pastele la fiert în apă, se toarnă o linguriță de ulei și două de sare în apă. Se călește o ceapă mică tăiată cubulețe în tigaie. Se prăjesc vreo 10 felii de cârnat afumat la foc mic în aceeași tigaie, se stringe focul. Cât ferb pastele bateți un ou și amestecați-l cu două linguri de smântână și două de lapte. Se pune apoi așa: o lingură mare de oregano, jumătate de linguriță de piper, jumătate de linguriță de curry, jumătate de linguriță de boia dulce, jumătate de linguriță de mărar, o linguriță de leuștean uscat și una de sare (sau 1,5, după gust). Se rade fin destul parmezan cât să umpli jumătate de farfurie adâncă cu el, se amestecă parmezanul ras bine de tot cu oul bătut și mirodeniile. Se adaugă o linguriță de pesto verde și se amestecă iar. După ce au fiert pastele se spală bine și se pun iar la fiert în apă nouă, tot cu o linguriță de ulei (ca să nu se lipească unele de altele). După ce dau în clocot dați drumul la foc mediu la tigaie și turnați-le acolo cu vreo 4-5 linguri din apa în care au fiert. Apoi turnați peste oul cu parmezan și amestecați bine de tot până ce pastele se acoperă în întregime cu sos. Puteți adăuga încă oregano și sare dacă mai doriți. Se scoate de pe foc când s-a evaporat toată apa. Se presară pătrunjel proaspăt peste farfurie, se pun alături două-trei frunze de mentă, o linguriță de pesto în vârf, se rade puțin parmezan și se presară niște oregano și piper. Enjoy. They are heavenly.

 

Made her a light breakfast. For some reason the egg was terrified.

 

– The usual menu M’Lady?
– The usual.
– With a pinch of mint and fried onions? Should the garcon add melted cheese on the fried butter-bread?
– Yes please.
– And Pepsi with exactly three ice cubes I presume.
– Of course.
– One moment Madam.

 

Wife needs to be fed.
𝙈𝙖𝙞𝙣 𝘾𝙤𝙪𝙧𝙨𝙚
𝐎𝐮𝐚̆ 𝐮𝐦𝐩𝐥𝐮𝐭𝐞
Se pun patru ouă la fiert. Între timp se face maioneză din două gălbenușuri. Se amestecă două linguri mari de maioneză cu una de sana sau smântână și vreo două lingurițe mici de lapte. Se adaugă pătrunjel tăiat mărunt, sare, piper, trei picături de Eros Pista, niște boia dulce, mărar, o lingură de muștar și foarte puțin chimen. Se amestecă bine. Când ouăle sunt gata le puneți într-un bol cu apă rece cu cuburi de gheață și le lăsați vreo 10 minute acolo; se decojesc mai ușor așa. După decojire le tăiați în două, scoateți gălbenușul din jumătăți și-l zdrobiți cu furculița bine de tot după care-l amestecați cu sosul pe bază de maioneză.
Se iau alte două linguri de maioneză, se amestecă cu leuștean, două linguri de sana, trei de lapte, trei picături de sos de lămâie. Se toarnă acest ultima amestec lichid într-o farfurie plată. Se presară piper negru și leuștean. Se așază pe farfurie în cerc jumătățile de albuș și umpleți fiecare jumătate cu primul compus. În vârf un cubuleț de ardei roșu sau gogoșar, pentru decor. În centrul farfuriei o felie rotundă de pâine prăjită cu icre și stropi de lămâie.
Se așază frunze de mentă ici și colo, se decorează cu pătrunjel și boia.
Et voila.
Băgați la frigider o oră măcar.
𝐆𝐚𝐫𝐥𝐢𝐜 𝐛𝐫𝐞𝐚𝐝
Se ia o căpățână întreagă de usturoi, se curăță de foliile exterioare, se taie cu cuțitul partea de sus (cam o cincime din căpățână) și se picură puțin ulei de măsline peste. Se învelește în staniol și se bagă la cuptorul preîncălzit vreo 20 de minute, full speed.
Între timp lăsați untul să se topească la temperatura camerei, zdrobiți doi-trei căței de usturoi. Untul tăiați-l în bucățele mici ca să se înmoaie mai repede. Se bagă totul în blender, se presară sare după gust. Când au trecut cele 20 de minute scoateți folia din staniol și curățați bine interiorul moale și cald al căpățânii de usturoi copt în blender. Aruncați cojile arse.
Se dă bine cu mixerul, se amestecă cu o spatulă. Se presară una sau două lingurițe de pătrunjel proaspăt sau uscat. Se dă din nou prin blender câteva secunde, se amestecă bine cu spatula.
Untul rezultat se unge pe câteva felii de pâine care apoi se taie în felii lungi, late de vreo doi centimetri. Se presară mult parmezan ras deasupra lor și se adaugă puțin oregano și susan.
În cuptorul încă fierbinte se bagă toate aceste felii unse pe grill (nu pe tavă) și se dă focul la maximum. Se scot afară când vedeți că încep să se rumenească pe margini, semn că pâinea s-a prăjit.
Untul se topește și intră în pâine, cașcavalul se topește și el. Se adaugă o garnitură de gogoșari murați.
E delicios cu sos de tomate și/sau un vin alb sec sau demisec.
Mirosul face toți banii.
În medalion e un amestec de semințe de dovleac prăjite și fărâmițate în mojar, puțin curry, piper, sare, chimen, susan, mirodenii orientale. Se presară din belșug peste pâinea cu usturoi care merge de minune cu ouăle umplute.
𝘿𝙚𝙨𝙨𝙚𝙧𝙩
Felii de măr în ciocolată topită. Se presară cu miere, peste miere se pune nucă de cocos rasă, se rade ciocolată amăruie și se stropește cu scorțișoară. Peste întreg ansamblul se pune puțin zahăr vanilat și se picură whisky pe ici și colo.

 

…she said she was hungreh.

Și-acum realizez că postarea asta se va încărca extrem de greu din cauza puzderiei de poze și clipuri. All in all mă bucur mai mult de trei chestii: 1. că în sfârșit pot respira calm vreo două săptămâni, 2. că voi preda la Universitate de la anul iar salariile nu doar că au crescut nesimțit acolo anul trecut dar cresc din nou și-n 2020, și 3. că cei de la editură îmi spun că Tainele psihologiei se vinde bine. Tot vin studenți pe la mine și-mi zic că cineva (nu știu cine – un prof probabil) le-a spus că din ea pot învăța mai ușor pentru sesiunea ce urmează. Așa că tot mă abordează oameni pe la facultate cu ”dar de unde o pot lua?”. Ceea ce e mișto. Cineva mi-a și trimis o poză cu poza cărții și textul ”sunt la un chef, uite ce avea tipa în bibliotecă”:

În plus, tot pe frontul ăsta, cei de la Crux Publishing mi-au propus să reediteze ei Fabrica de furnici. Scoatem a doua ediție. E out of print din câte știu iar contractul cu Editura Vremea a expirat de multă vreme. Am și uitat cumva de romanul ăla dar nah – de ce nu?

Poate mă mai prinde cheful de scris înainte de revelion.