Posted on Mar 8, 2016 | 9 comments

Mi-a plăcut dintotdeauna SF-ul. În caz că n-aţi aflat de topul meu, aveţi aici 10 SF-uri pe care ar fi bine să le citiţi. Şi cum am văzut că articolul are o muţime de accesări, am zis că scriu şi reversul medaliei. Aşa că iată câteva cărţi SF de care trebuie să vă feriţi.

Bulevardul banchizelor – Serge Brussolo

BRUSSOLO_Serge_-_Bulevardul_banchizelorÎmi place mult Brussolo. ”Febra” a fost genială, la fel şi ”Mâncătorii de ziduri”. Apoi tipul a alunecat treptat de la SF la horror şi a scos câteva cărţi bunicele precum ”Krucifix” sau ”Haita”. Şi aşa mi-a picat în mână ”Bulevardul banchizelor” care e o oroare. Pur şi simplu o oroare. E povestea unui tip care merge într-un sătuc de la malul mării cu nu-ştiu-ce scop şi în satul ăla pluteşte o atmosferă bizară, cam cum croieşte Stephen King misterul în orăşelele lui mici de provincie. E frig. Corăbii îngheţate se leagănă în apa mării. Localnici neprietenoşi. Şi tot citeşti şi te gândeşti că-i Serge Brussolo şi că va fi o carte faină. Atât doar că nu e. După vreo 300 de pagini omul principal al story-ului încă se plimbă prin oraş şi se gândeşte. Apoi apar fantome, foşti piraţi sau aşa ceva, şi alea se plimbă prin oraş spre groaza lui. El fuge, alea fug după el, apoi noaptea e gata şi cam aşa se termină romanul. E o carte fără cap şi fără coadă de care mă şi mir că a fost tradusă în limba română şi publicată la noi. De evitat.

Ochiul bâtlanului – Ursula K. LeGuin

ochiul_batlanuluiTipa asta, LeGuin, obişuia să scrie fain. Una din puţinele femei are scriau SF decent. A scos nişte titluri mişto precum ”Mâna stângă a întunericului” sau ”Lumii îi spuneau pădure”. Nu mai ţin minte cum am dat peste ”Ochiul bâtlanului” dar m-a enervat atât de tare că m-am pus să citesc mai multe despre carte online. Aparent, LeGuin a fost o feministă care a prins ani 60, a tras nişte chestii pe nas şi a început să scrie despre societăţi utopice care cochetau cu comunele hippie ale vremurilor. Cam aşa e şi ”Ochiul bâtlanului”: o poveste despre o planetă îndepărtată pe care oamenii au ajuns cu secole în urmă şi pe care civilizaţia s-a divizat în două – cei bogaţi şi cei foarte săraci. Iar cei săraci, în adevărat spirit hippie, sunt una cu natura şi se ridică împotriva clasei conducătoare şi ţes covoare şi admiră florile. În roman nu se întâmplă absolut nimic. Dar nimic. Cartea e atât de plictisitoare şi uniformă încât mi-e şi greu să-mi aduc aminte de ceva din ea. Ponderea de SF din ea e pe undeva la 2% şi constă în faptul că acţiunea nu se petrece pe Pământ şi în câteva amintiri ale unei nave care a aterizat cândva acolo. Dacă scoţi chestiile astea din calcul, e o poveste despre ţărani asupriţi, un fel de iobagi ai viitorului care tânjesc după o Gaia care să-i salveze.

Forever – Pete Hamill

forever22tvf-3-webÎmi plac cărţile care exploatează tema nemuririi. Apăruse anul trecut un serial SF numit ”Forever” şi încă dinainte să văd primul episod eram curios dacă există o carte. Ei bine, exista. Sau mai bine zis exista o controversă. Un autor pe nume Pete Hamill scrisese o carte intitulată ”Forever” şi acum îi dădea în judecată pe producătorii serialului. Chipurile, îi furaseră ideea. Aşa că am luat cartea şi am citit-o cap-coadă. 600+ de pagini de nonsens. Nu-mi explic cum a apărut titlul ăsta pe New Your Times Bestseller’s Lists, dar e ceva grotesc şi plictisitor. E povestea unui scoţian născut acum vreo 300 de ani care devie nemuritor graţie unei binecuvântări date de o vrăjitoare. Şi blestemul lui e să rămână nemuritor din clipa în care pune piciorul pe o insulă magică. Cât timp rămâne pe insulă, omul nu moare. Insula se dovedeşte a fi Manhattan şi omul fuge în Statele Unite după ce măcelăreşte cu sabia un lord britanic. Cartea îl urmăreşte de-a lungul secolelor până în zilele noastre.

Primele 300 de pagini descriu viaţa lui fadă: copilăria, adolescenţa, discuţii cu părinţii, cât de mult urăşte el englezii cotropitori care bagă taxe mari la oamenii mici. Apoi viaţa lui în SUA, în Manhattan: cum se plimbă el pe străzi şi salvează un sclav şi gândeşte şi mănâncă şi admiră. Multe descrieri cu străzile mizere ale unei Americi coloniale. Introspecţii. Văitat. El participând în Războiul Civil. El în zilele noastre în care prinde căderea World Trade Center. Apoi 150 de pagini despre cât de răi sunt teroriştii şi cât de buni sunt americanii.

Cartea e oribil de prost scrisă şi de plictisitoare. Preia o temă decentă şi nu face nimic cu ea. Se termină în doi peri şi la final ţi se pare că ai fost înşelat de autor. Fură niţel din Highlander, umple sute de pagini cu viaţa într-o Americă în dezvoltare şi termină cu gloria acelei Americi. Vai – cum se va răzbuna el pe talibani. Absolut oribil şi de evitat cu orice preţ. Genul de carte scrisă pentru mazochişti, că mi-a luat vreo două săptămâni şi un efort considerabil să o termin.

The Infection – Craig DiLouie

inectionPoate cel mai prost scrisă dintre toate. Într-o zi am avut proasta inspiraţie de a căuta ceva cu zombi, că tocmai terminasem ”World War Z” şi mi-a plăcut şi voiam mai mult. Am dat după lungi căutări peste cartea asta care avea rating-uri decente. Cum să vă explic eu mai bine romanul ăsta infect? Pare scris de un adolescent cu ADHD. Lumea distrusă, zombi, alea-alea. Supravieţuitorii se luptă cu zombi. Supravieţuitorii se adună într-o tabără ca să lupte mai eficient cu zombi. Şi tot aştepţi să se întâmple ceva interesant, ca romanul să aibă un scop mai înalt, dar nu are. Colac peste pupăză, în ultimele pagini autorul bagă de nicăieri în poveste nişte monştri iviţi de nicăieri. Adică vine hoarda de morţi spre ei şi din zare apar şi vreo trei gândaci cât un turn Eifel, plus vreo patru pachiderme cu ochi morţi şi şase coarne şi ceva ce e înalt cât un bloc turn şi geme şi urlă şi mai mâncă câte trei-patru cadavre vii în timp ce înaintează. Ca să fie clar – toată cartea nu auzi nimic de mutanţi sau animale-gigant, dar în ultimele 30 de pagini apar şi alea. Aşa – din neant. Dar stai – că încă nu e gata. Aflăm că plaga zombi e din spaţiu şi că e modul extratereştrilor de a pune mâna pe planetă. Zombi ăia toţi gândesc cu un creier comun, care creier e conectat la animalele alea imense cu şase picioare. Supravieţuitorii detonează un pod şi scapă de hoarda de morţi vii şi mutanţi şi se uită cum apune soarele. The end. O carte infectă de-a dreptul.

The 13th Tribe – Robert Liparulo

13thNu m-am lecuit după ”Forever” şi-am vrut mai mult. Am dat peste ”The 13th Tribe” de Robert Liparulo. Se promitea a fi ceva decent. Rezumatul online vorbea despre grupul acela din Biblie care şi-a făcut un taur din aur cât era Moise după legi pe munte şi care a fost blestemat de Dumnezeu cu viaţă veşnică. Super. Citim.

Am dat peste o nouă copie Highlander. Toţi au săbii, nu mor decât dacă le tai capul. Se ascund prin catacombele Parisului şi tipul ăsta muritor vrea să dea de urma lor. Urmează vreo 4 capitole lungi despre cum sapă el un tunel ca să ajungă la ei. Patru capitole în care un om cară pietre şi dă pământ din calea lui şi se uită cum arde lumânarea. Nici restul cărţii nu e mai bună, că ne povesteşte despre cum trăiesc ăia în catacombe şi cum citesc ei cărţi şi beau suc şi se plimbă şi se joacă pe-acolo prin întuneric. Pe când ajungi la finalul romanului realizezi că tot ce era interesant putea fi comprimat în vreo 5-6 pagini.

Shatter Me – Tahereh Mafi

Shatter-Me-2Cartea asta e atât de nasoală încât mi-e şi jenă să scriu că am citit-o. Dădusem este ea tot într-un top New York Times şi m-am lăsat înşelat de povestea croită în jurul romanului: SF distopic cu personaje care au superputeri. Excelent. Îmi plac distopiile în SF. Carte scrisă de o femeie care are şi un nume cu rezonanţă arabă. Eram de-a dreptul intrigat. Am dat peste o carte Young Adult care e proastă şi pentru subgenul ei. O fată e închisă în temniţă de un despot al viitorului. Primele 5-6 capitole descriu cum stă ea în temniţă şi-şi deplânge soarta: ce culoare au pereţii, cât de tristă e ea, cum plânge, cum e frig, cum plânge iar, viaţa e crudă. Atât. Asta e tot ceea ce se întâmplă în primele 5-6 capitole. Apoi în temniţa cea rece e aruncat un el de 16-17 ani şi următoarele 5-6 capitole sunt despre cum ea îl priveşte pe furiş: trupul lui ca apa lunii, bărbia lui dreaptă, aerul misterios. Şi citeşti ca un tâmpit despre doi tineri aflaţi la zdup în ceva ce seamănă cu o puşcărie indoneziană şi punctul culminant al celor 12 capitole e când o duc pe ea la WC, de mai iese fata puţin din celulă şi vede şi alţi pereţi umezi. Asta pentru că atâta vreme cât stă cu băiatul în celulă cei doi nu vorbesc unul cu celălalt, aşa cum e şi normal dealtfel. E perfect normal să stai timp de doi ani singur între patru pereţi şi să taci încă vreo trei săptămâni atunci când în sfârşit îl bagă în celulă pe un altul. Desigur, codul tăcerii e respectat şi de băiat iar autoarea ne tot momeşte cu cât de misterios şi frumos e el. Când în cele din urmă evadează, cei doi fug spre zona radioactivă a oraşului, punct în care aflăm că pe ei radiaţia nu-i afectează pentru că au superputeri. Şi aşa se termină cartea, care aparent e o trilogie. Şi cum nu scrisese niciunde că e o trilogie, am citit-o ca un tâmpit ca să aflu la final că ”mai urmează”. Tahereh Mafi asta e un fel de Sandra Brown care a prins un fetiş pentru SF şi care în copilărie a avut o oarecare tangenţă cu câteva comics-uri X-Men. Apoi s-a hotărât să scrie o carte. Şi-a ieşit ”Shatter Me” şi vă recomand să o evitaţi cu orice preţ, indiferent ce v-ar spune alţii. Găsiţi mai multă viaţă în cuvântările lui Ceauşescu decât în romanul ăsta.

Reflex – Stephen Gould

Reflex_Novel_CoverE a doua carte din trilogia ”Jumper”. Mi-a plăcut ”Jumper” mai mult decât ecranizarea romanului. O carte mai pentru adolescenţi dar bine scrisă şi interesantă. Aşa se face că am decis să citesc toată trilogia, că se promitea a fi mişto. Mare greşeală. ”Reflex” continuă povestea dar elimină tot ceea ce înseamnă acţiune. Şi e greu să scrii o carte bună despre teleportatori fără să bagi acţiune în ea. Pe scurt, puştiul din ”Jumper” a crescut şi e prins acum de un bogătaş care vrea să-l folosească pentru Dumnezeu-ştie-ce. Şi-l leagă într-un castel şi face cu el condiţionare operantă de-l injectează cu ceva ce nu-i permite să se teleporteze fără să i se facă incredibil de rău. Ei – şi toată cartea e despre cum stă el în camera aia cu patru pereţi şi se gândeşte şi cugetă, asta în timp ce soţia lui gravidă nu ştie unde i-a dispărut soţul şi se întreabă ce să facă fără el. Bărbatul jumper evadează cu ajutorul soţiei. The end. M-am pus zilele trecute să citesc şi a treia carte a trilogiei, sperând cumva că va fi mai acătării, dar după primul capitol n-am mai rezistat. Citiţi ”Jumper”, că merită. Celelalte două – uitaţi de ele.

Confessions of a Crap Artist – Philip K. Dick

confessionsAm luat o mare ţeapă cu cartea asta. Îmi place mult Philip K. Dick şi drămuiesc pe cât se poate cărţile lui, că am citit cam tot ce-a scris. Dar ”Confessions of a Crap Artist” e o monstruozitate lipsită de SF, plictisitoare şi fadă. E povestea unei familii care areprobleme maritale şi – parcă, dacă bine ţin minte – financiare. El are o casă în suburbii, soţia e enervantă, şi se tot plimbă gândindu-se între oraş şi casă şi casă şi oraş şi mai face câte o cană de cafea din când în când şi efectiv mori de plictiseală până termini cartea. Te tot aştepţi ca totul să fie un vis sau o lume paralelă sau să aterizeze OZN-uri în faţa casei lui la un moment dat, dar nu. Cartea se termină cu el plimbându-se pe plajă. Abia ulterior am citit că romanul a fost una din încercările nereuşite ale lui Dick de a scrie non-SF. De evitat cu orice preţ, că-l veţi privi pe autor cu alţi ochi după romanul ăsta. Genul ăla de roman care mai şterge din tristeţea morţii autorului.

După cum observăm, şi autorii buni mai scriu cărţi proaste. Am citit şi alte cărţi SF proaste la viaţa mea, dar cele de mai sus sunt cu adevărat memorabile. Aş fi adăugat şi prima carte din ”Turnul Întunecat” al lui Stephen King aici, poate şi ”Shining”, dar nu-s pe atât de SF pe cât ar trebui şi-n plus mie nu-mi place Stephen King aşa că s-ar putea să iasă biasat. Voi ce cărţi SF nasoale aţi mai citit?