Posted on iun. 11, 2019 | 0 comments

Cândva, cineva (nenea Stallone) a avut ideea să adune într-un maldăr toți mușchii anilor ’80 și să-i pună pe ecran. Purtând arbalete și mitraliere cu trei țevi și grenade și tatuaje cu capete de mort. După cum era de așteptat, la o asemenea rețetă infailibilă publicul american a reacționat pozitiv. Așa se face că a apărut ”The Expendables 2”, cu și mai mult testosteron, și mai multe bătăi, cu pauze doar pentru explozii și filosofia pumnului.

Ajunge să te uiți la poster și să citești numele actorilor din prima linie: Silvester Stallone, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Chuck Norris (!), Jean-Claude Van Damme, Bruce Willis, Randy Couture, Arnold Schwarzenegger și Terry Crews. Singurul care ar putea întregi stereotipul bărbatului capabil ar fi Steven Seagal, omis din listă din cine-știe-ce motive terifiante.

Partea bună a filmului se reduce la această listă de nume și la scenele de acțiune care se succed aproape non-stop. În rest, ”The Expendables 2” este și mai lipsit de căpătâi decât primul film. Pelicula conține clișee din abundență și consider că sunt indulgent dacă numesc dialogul ”ieftin”. Ca și-n primul film, contează prea mult verosimilitatea subiectului și se pune accent pe scenele care-l alcătuiesc. Cu cât mai violente, cu atât mai bine.

Filmul începe cu întreaga echipă de super-soldați dând buzna într-o garnizoană de prin America de Sud. Cu armele lor de calibru deloc neglijabil, Terry Crews, Jason Statham și Jet Li sfârtecă în dreapta și-n stânga tăind soldații inamici în două cu o ploaie de gloanțe, reușind cumva să scape nezgâriați din întreg prohodul. Apoi urmează scena mea preferată în care avionul care-i scapă din infern se dovedește a avea în vârful botului un tun de diametrul unui cap de copil, folosit ulterior la transformarea unui pod în așchii fine.

Stallone e la înălțime pozând în comandantul care nu se teme de nimic și care ia mereu deciziile corecte. Jet Li dispare definitiv de pe ecran după vreo douăzeci de minute (pe care însă le trăiește intens, trimițând în iadul artelor marțiale vreo 10-15 nefericiți). Dolph Lundgren e un fel de personaj negativ în cercul personajelor pozitive: stereotipul renegatului care te face să uiți de părțile lui rele din cauză că e loial și bine-intenționat. Și dacă tot vorbim de stereotipuri, Bruce Willis e același pe care l-am întâlnit în ”Die Hard”: serios, determinat, cu țintă perfectă.

Surpriza filmului e faptul că Jean-Claude Van Damme e eroul negativ, un lord rusnaco-ucrainean sau ceva similar, care mai e și puțin satanist cumva. Întâlnim tema arhi-prezentă din filmele cu și despre Vietnam, cea în care un sătuc de oameni tăcuți e asuprit constant și fără drept de apel de o bandă de mafioți locali care vor să distrugă lumea.

Și chiar și așa, ”The Expendables 2” n-ar fi fost îndeajuns de penibil fără clișeele lipsite de amuzament, rupte din filmele care i-au consacrat pe unii din actori. De exemplu, în mijlocul luptei acerbe, Bruce Willis îi spune lui Arnold că ”I’ll be back” iar Schwarzenegger îi răspunde cu ”yipikaye”. Chuck Norris rupe la un moment dat o glumă de pe chucknorrisfacts.com și ne povestește cum el a fost mușcat de un șarpe veninos și cum după trei zile de agonie șarpele a murit în chinuri. Apoi cineva întreabă pe altcineva dacă e Rambo, apoi un altul îl amenință pe Arnold că va fi ”terminat” (cu aluzie la replica din Terminator 2) – fel de fel de mici încercări de a aminti publicului exact pe cine are onoarea să privească.

În rest se aruncă cu lame de cuțit în toate direcțiile, exploziile întunecă cerul, se consumă vreo două tone de muniție la fiecare sfert de oră iar finalul grandios ne prezintă lupta finală dintre Stallone și Van Damme. Care Van Damme, deși face uz de toate șiretlicurile lui care implică sfoara și lovituri cu piciorul, nu-l poate – DESIGUR – învinge pe actorul-scenarist.

Imaginea care mi-a sărit prima în minte după ce s-a terminat filmul a fost cea a unui cinematograf american plin-ochi de bărbați de 30-40 de ani, saliva curgând din colțul gurilor și prelingându-se pe tricouri pătate la subsori. Este genul de film în fața căruia îți poți decupla liniștit emisferele creierului, lăsându-l să te umple de… absolut nimic. Vid. Imagini cu acoperișuri explodând și haine militare înflorind în pete de flori de mac.